Rusia și Ungaria … două vipere


ru&hu

Fragment din cartea FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI…
Autor LARRY L. WATTS
Editura RAO, București 2011

Cooperarea ungaro-sovietică în prima campanie transilvăneană, 1918–1919

Béla Kun, ungurul care studiase la Cluj, şi-a câştigat renumele recrutând pentru cauza bolşevică prizonieri maghiari, între 1914–1917, în timp ce era încarcerat într-un lagăr ţarist pentru prizonieri de război. Este de remarcat că maghiarii constituiau peste o treime din cei 300 000 de prizonieri de război care s-au oferit voluntari să servească în Armata Roşie, în perioada războiului civil rus (1).
În iulie 1918, Lenin şi Troţki au făcut apel la “vechii socialişti unguri” şi la “mica, dar bine închegata unitate a comuniştilor şi socialiştilor maghiari” pentru a apăra revoluţia din Moscova (2). Pe 4 noiembrie, Kun a format “grupul maghiar al Partidului Comunist Rus, primul grup din exil din cadrul partidului bolşevic” şi a început pregătirea revoluţiei ungare care urma să mobilizeze sprijinul popular pentru un regim bolşevic, prin exploatarea pretenţiilor asupra fostelor teritorii imperiale (3).

Planul lui Kun primise acordul lui Lenin şi al lui Rakovski, ultimul având încă funcţia de “autoritate supremă pentru România” în Consiliului Suprem. Rakovski a angajat legăturile din Federaţia Balcanică şi interesul comun cu al Sofiei pentru o Dobroge autonomă, pentru a negocia premisele unei cooperări a forţelor militare bulgare, care ocupau încă Dobrogea, pentru o mişcare unită împotriva României.
Paradoxal, Antanta îi interzisese aliatului său, România, să-şi reinstaleze forţele şi administraţia în Dobrogea după retragerea Germaniei din 1918, permiţând, în schimb,
Bulgariei să-şi extindă autoritatea de ocupaţie militară şi administrativă, care fusese limitată de Germania din cauza practicilor sale de purificare etnică în regiune (4).

Pe 17 noiembrie, Béla Kun, însoţit de opt compatrioţi, a sosit în Ungaria pozând în echipă de chirurgi militari şi specialişti medicali ai Crucii Roşii (sovietice), veniţi în ajutorul răniţilor de război maghiari (5). Până la colapsul URSS, infiltrarea de echipe clandestine sub acoperirea Crucii Roşii a rămas “un instrument sovietic favorit” pentru transmiterea de ordine şi mijloace financiare, infiltrarea de agenţi sub diverse acoperiri (cum ar fi cea de prizonieri de război repatriaţi) şi inserarea de echipe pentru acţiuni de sabotaj, “acte teroriste şi asasinate” (6). Spionajul francez şi britanic, observând “numărul mare de maghiari prizonieri de război” care lucrau pentru bolşevici, a dat avertismentul necesar autorităţilor Antantei de la Budapesta pentru a bloca “misiunea Crucii Roşii” de a repatria mii de agenţi sovietici în Ungaria (7).
În decurs de o săptămână de la sosirea sa, Kun a fondat, la Budapesta, Partidul Comunist Ungar. După o lună, el a înfiinţat şi “grupul comunist român”, care includea un “grup maghiaro-român” din foşti prizonieri de război din Siberia – baza “aripii transilvănene” a comuniştilor (8). La sfârşitul anului 1918, odată cu sosirea acestor agitatori bolşevici, în majoritate foşti prizonieri, operaţiunile paramilitare şi teroriste maghiare împotriva
autorităţilor române şi a populaţiei din Transilvania au căpătat o dezvoltare similară cu operaţiunile bolşevice din Basarabia (9). Similarităţile s-au extins şi la personalul implicat deoarece unităţile care îndeplineau sarcinile erau organizate la fel ca unităţile internaţionale din războiul civil rus şi din ulterioarele brigăzi internaţionale din Spania.
În 1956, comuniştii ruşi care cereau reabilitarea lui Kun (după ce căzuse în dizgraţie şi murise în perioada epurărilor lui Stalin din anii 1930) se prezentau ca fiind “cei care
luptaseră în brigăzile internaţionale ale Armatei Roşii maghiare” (10).

Faza iniţială de propagandă şi de agitaţie a fost larg comentată la acea vreme. Spionajul românesc, care, la începutul lui decembrie 1918, raporta că 3 000 de agenţi aruncau în satele româneşti foarte mulţi bani şi “milioane de manifeste împotriva ideii unirii”, nota la sfârşitul lunii că 4 000 de socialişti erau angajaţi într-o campanie de propagandă “pentru demoralizarea armatei române” (11).
Totodată, observatorii francezi şi britanici descriau virulenta campanie de propagandă antiromânească a Budapestei şi instigările la atrocităţi destinate să “aducă anarhia în teritoriile ocupate de români” şi să provoace represiuni care “ar submina unirea” şi “ar discredita administraţia românească” (12). Observatorii străini ai acestei campanii de propagandă raportau, de asemenea, apariţia bruscă a unor diverse “fronturi” aşa-zise româneşti, dedicate aceloraşi scopuri, cum erau, de exemplu, Muncitorii Comunişti Români din Budapesta, Facţiunea Internaţionalei Socialiste Române din Ungaria, Federaţia Comunistă Română din Austria, Ungaria, Transilvania şi Banat şi Grupul Comunist Român din Ungaria şi Transilvania.

Statul-Major General român semnala Bucureştiului, la sfârşitul lui ianuarie 1919, că se ajunsese la un asemenea nivel al cooperării militare ungare cu agenţii comunişti din Transilvania, încât “toate gărzile maghiare aderaseră la această mişcare” şi încercau acum să provoace represalii împotriva populaţiei locale şi “pentru salvarea propriei situaţii”. Dacă nu vor reuşi să prevină anarhia, avertiza şeful Statului-Major, armata română “urma să aibă tristul rol de a trece la represalii sângeroase împotriva propriilor fraţi” – exact “scopul urmărit de unguri” (13). Ca pentru a accentua situaţia, în luna următoare, o brigadă din Divizia Szekler şi în jur de 500 de foşti prizonieri de război maghiari au organizat un atac la Zalău, în judeţul Sălaj.

Între timp, Rakovski lansase o revoltă împotriva autorităţilor române “pe frontul intern al războiului civil” în regiunea Hotin din Basarabia, predominant ucraineană. Similar cu coaliţia roşie-albă formată în Transilvania, între militarii unguri şi bolşevici, Rakovski a ordonat unităţilor teroriste de partizani din Odessa să-l sprijine tactic pe liderul naţionalist ucrainean, Simon Petliura, care făcea “tot ce se putea în regiunea Hotin pentru a realiza unirea cu Ucraina” (14). Membrii Comsomolului ucrainean au fost apoi instruiţi să îi sprijine pe naţionaliştii ucraineni, bazându-se pe faptul că, în ciuda anticomunismului lor, “acolo unde se vor îndrepta împotriva românilor – cum ar fi jandarmi, portărei, agenţi secreţi” acţiunile lor ar putea fi “de mare ajutor”.

Încercuirea ruso-maghiaro-bulgară, 1919

Prin februarie 1919, cooperarea bulgaro-maghiaro-rusă împotriva României ajunsese să fie prezentată sistematic în rapoartele spionajului militar francez şi român (15).
Principalul lor obstacol era lipsa contactului fizic între cele trei armate. Pentru a remedia această problemă fundamentală, Moscova şi Budapesta au încercat cu disperare să restabilească o legătură în nordul Ungariei, prin Rutenia şi coridorul Galiţiei.
La mijlocul lui martie, Partidul Comunist Ungar a anunţat că scopul forţelor Armatei Roşii din Rusia și Ucraina care intrau în Galiţia era să ajungă la graniţa Ungariei, în timp ce un memorandum trimis la mijlocul lui martie de un membru marcant al Statului-Major General (încă) Regal şi Imperial maghiar lăuda patriotismul Rusiei Sovietice în lupta împotriva “imperialismului rapace al Antantei” şi ilustra amplitudinea sprijinului ofiţerilor superiori pentru cooperarea militară ungaro-sovietică (16).

Celebrarea “Vix note” din 20 martie, prin care Antanta solicita Ungariei să se retragă din Transilvania, a fost mai degrabă ocazia decât cauza pentru alianţa ungaro-rusă. Statul-Major General maghiar, social-democraţii, preşedintele Mihály Károlyi (mai târziu, cunoscut sub numele “Contele Cominternului”) şi ministrul apărării şi de război, Vilmos Böhm, au decis cu toţii, separat şi împreună, să stabilească “o alianţă ideologică şi militară completă” cu Rusia Sovietică (17). Adoptarea pretenţiilor teritoriale ale elitei aristocrate ca punct principal în program i-a permis lui Kun să construiască o Armată Roşie “condusă în principal din foşti ofiţeri ai Armatei Regale şi Imperiale” (18).
Aceasta a creat o situaţie unică, în care un corp de ofiţeri conservatori a stabilit legături politice cu stânga radicală, în unele cazuri devenind ei înşişi comunişti, în serviciul iredentismului naţionalist. Se crease precedentul pentru viitoare colaborări şi coaliţii alb-roşii, cu acelaşi scop. Kun i-a explicat lui Lenin, în prima zi de guvernare, că, în Budapesta, “cauza dictaturii proletariatului” era împiedicarea “hoţilor imperialişti din Antantă” să “împartă Ungaria în bucăţi” şi să “pună în mâna oligarhiei române materiile prime, industria, agricultura şi teritoriul”, subliniind statutul României de principală ameninţare şi păstrarea în posesiune a Transilvaniei ca scop principal al comunismului maghiar (19).

În aceeaşi zi, Rakovski a ajuns la Budapesta cu planul unei ofensive pe frontul din estul României (20). Armata I Roşie ucraineană urma să atace şi să traverseze Bucovina pentru a se uni cu forţele maghiare, între timp o forţă combinată de sovietici şi de voluntari internaţionali urmând să alunge trupele româneşti din Basarabia (21).
Odată ce contactul ruso-ungar era stabilit, planul Rakovski stipula că forţele ucrainene, acum sub comanda lui, vor trece în România “cu flancul drept sprijinit de Ungaria pentru a-i împinge pe români spre mare”:

[…] După ce vom efectua manevrele şi vom captura astfel nordul Moldovei şi părţile principale din Basarabia rusă, va trebui să ne unim cu trupele din Ungaria sovietică care, până la acel moment, vor trebui să ajungă la Suceava, prin Cârlibaba şi Câmpulung*, şi să se unească apoi cu grupul nostru din Suceava-Botoşani (22).

Pentru a stopa înaintarea României în Transilvania şi pentru a câştiga timp pentru pregătirea ofensivei, Kun s-a oferit “să medieze diferendele dintre Aliaţi şi Rusia” – pozând ca un mediator Est-Vest – şi a promis că “forţele maghiare nu se vor uni cu Armata Roşie rusă şi că guvernul nu va disemina propaganda în afara graniţelor” (23).
Ca urmare a unor aparente succese ale Armatei Roşii în Rusia şi a evoluţiilor revoluţionare din Europa, conducerea maghiară era extrem de încrezătoare. Contele Károlyi informa guvernul că “era doar o chestiune de săptămâni până când Armata Roşie rusă va străpunge liniile româneşti şi va ajunge la graniţa estică a Ungariei”, în timp ce Kun susţinea că “asistenţa militară imediată va sosi din partea Armatei Roşii ruse, care se află în prezent la poalele Carpaţilor” (24). Între timp, Rakovski “lua parte activă la sprijinirea revoluţiei lui Béla Kun, solicitându-le revoluţionarilor români să formeze un pod între Ungaria şi Rusia”.

Importanţa primordială a acestui contact a fost recunoscută de toate părţile. Francezii raportau, în prima săptămână a lui aprilie 1919, că România “era ameninţată de un posibil atac ungaro-rus, la care s-ar fi putut alătura chiar şi Bulgaria care dorea Dobrogea”, urmărind “o legătură între forţelor ruseşti şi maghiare” (25). În acelaşi timp, Lenin îi atrăgea atenţia lui Rakovski că “o străpungere în Bucovina” era una “dintre cele mai importante” priorităţi militare şi era necesar “să îi fie dedicate toate eforturile” (26).
De asemenea, Lenin le sublinia comandatului-şef al Armatei Roşii, Ioakim Ioakimovici Vatsetis, şi şefului spionajului militar, Semion Ivanovici Aralov, că “avansarea în Galiţia şi Bucovina era esenţială pentru contactul cu Ungaria sovietică” şi “trebuia să fie realizată cât mai repede”, pentru a “stabili o legătură sigură, pe calea ferată, cu Ungaria sovietică” (27).

ofensiva bolsevica 1919

La mijlocul lui aprilie, şeful Armatei Roşii ucrainene, Vladimir Aleksandrovici Antonov-Oseienov, le ordona comandanţilor: “Concentraţi toate unităţile în Basarabia, pe flancul drept, şi aşteptaţi ordinul meu special” pentru “a ajuta grupul care urma să atace România” şi “a ataca prin Bucovina şi de-a lungul Carpaţilor pentru a stabili contactul cu Ungaria sovietică” (28). Armata Roşie a început în acea perioadă o serie de atacuri de zi şi raiduri peste Nistru. Între timp, atât forţele regale române, cât şi cele ale Ungariei sovietice pregăteau ofensive în Transilvania. Maghiarii au atacat primii, pe 15 aprilie, dar au fost alungaţi din Transilvania, peste Tisa, până la 1 mai. Această înfrângere a minimizat impactul operaţiunilor lui Rakovski, care folosea trupe regulate în Ucraina şi unităţi de partizani şi de sabotaj în Basarabia românească, care trebuiau să coincidă şi să ajute ofensiva maghiară. Manifestul care a circulat în Basarabia la sfârşitul lui aprilie ordona “stare de război în toate raioanele”; preluarea “tuturor instituţiilor publice şi a administraţiilor din localităţile respective”; coordonarea operaţiunilor paramilitare dintre Comitetul Revoluţionar Basarabean şi “armatele ucrainene de peste Nistru” şi “distrugerea liniilor de comunicaţii şi de transport” (29). Armata Roşie ucraineană a lansat prompt o ofensivă împotriva României, de-a lungul Nistrului. Rakovski, în calitate de conducător al Ucrainei, şi comisarul sovietic rus pentru relaţii externe, Gheorghi Vasilievici Cicerin, au dat un ultimatum prin care solicitau returnarea Basarabiei şi Bucovinei, precum şi evacuarea forţelor româneşti, şi au specificat că scopul lor era “de a acorda întreaga asistenţă fraţilor unguri sovietici” (30).

În acelaşi timp, bulgarii au început să transfere şi să concentreze un mare număr de trupe în Dobrogea (31). Bucureştiul a dislocat rapid trei divizii de pe râul Tisa în Basarabia şi a anulat ordinul de înaintare spre Budapesta.
Acest “respiro” le-a permis ungurilor să pregătească şi să execute atacul din Slovacia şi Rutenia, la mijlocul lui mai, cu scopul “de a crea un coridor terestru direct” către Armatele Roşii rusă şi ucraineană din partea cărora “aşteptau un puternic sprijin operaţional şi logistic” (32). Însă, după încheierea unor acorduri separate cu armatele poloneze şi cehoslovace, forţele româneşti au ocupat coridorul galiţian şi Rutenia, blocând astfel “calea de contact dintre Ungaria sovietică şi Rusia sovietică” (33).
La sfârşitul lunii mai, batalionul revoluţionar român al lui Rakovski şi “câteva regimente basarabene” proaspăt formate în Ucraina au trecut râul în Basarabia şi au intrat pentru scurt timp în Tighina (34).

În ciuda priorităţii pe care Lenin o acordase coridorului galiţian, la mijlocul lui iulie 1919, contramăsurile româneşti (şi cooperarea militară româno-poloneză) înlăturau pericolul unei străpungeri maghiare din vest sau a uneia ruso-ucrainene din est.
De asemenea, reintrarea românilor în Dobrogea, pe care Antanta a permis-o în cele din urmă, la sfârşitul lui mai, şi retragerea paşnică a forţelor bulgare înlăturau pericolul unui contact sovie to-bulgar prin sudul Basarabiei. Neluând în considerare aceste modificări strategice, Kun şi-a continuat pregătirile şi, la 21 iulie, a dislocat şase divizii de-a lungul Tisei, cărora li se opuneau două divizii româneşti. Cu Ucraina înapoi în mâinile bolşevicilor, cu Basarabia considerată a fi “ferment de nemulţumiri” şi cu o grevă generală pregătită de socialiştii români, Kun a atacat. După trei zile de retrageri tactice, românii au contraatacat, iar armata maghiară sovietică a fost strivită (35).

Rakovski a încercat încă o dată să devieze forţele româneşti şi să îl ajute pe Kun.
Pe 20 iulie 1919, el şi comisarul ucrainean sovietic pentru afaceri externe au dat un nou ultimatum de 48 de ore, solicitându-le autorităţilor române militare şi civile “să evacueze imediat Basarabia, să îi predea pe toţi conducătorii basarabeni, spre judecare, tribunalului poporului” şi să “returneze toate proprietăţile aparţinând Rusiei şi Ucrainei” (36).
Totuşi, revolta programată să înceapă odată cu acest ultimatum a murit din fașă, deoarece Siguranţa i-a arestat prompt pe conducătorii reţelei revoluţionare clandestine din Basarabia. Kun îi semnala lui Lenin, la 28 iulie 1919, că el considera “totala lipsă de cooperare [din Rusia bolşevică] ca fiind motivul înfrângerii noastre de către forţele româneşti, deplasate aici din Basarabia” (37).

[Rusia și Ungaria … două vipere II]

NOTE:

(1) Gábor Szekely, “Hungarians in the Comintern: Some Results of a Research Project”,
The European Workshop of Communist Studies: The International Newsletter of Communist Studies, vol. X (2004), nr. 17, p. 33. Szekely declară că aproximativ 160 000 de prizonieri de război maghiari se afl au în lagărele ţariste.

(2) Lev Troțki, The Military Writings of Leon Trotsky, volumul I, 1918: How the Revolution Armed, http://www.marxists.org. Ungurii lui Kun au luptat împreună cu I.I. Vatsetis, ulterior comandant al civiziei letone şi viitor comandant-șef al Armatei Roşii Sovietice. Unităţile maghiare au luptat şi în bătălia de la Perm.

(3) Paul Lendvai şi Ann Major, The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat, Princeton, Princeton University Press, 2003, p. 369; Peter Pastor, Hungary Between Wilson And Lenin: The Hungarian Revolution of 1918–1919 And The Big Three, Boulder, East European Monographs, 1976, capitolul VI “The Vain Search for Allied Support”, la http://www.hungarianhistory.hu. Vezi Anthony Cave Brown şi Charles B. MacDonald, On A Field of Red: The Communist International and the coming of World War II, G.P. Putnam, 1981.

(4) Torrey (2001), p. 272. După cum nota Berthelot: “Până acum, nemţii i-au împiedicat
pe bulgari să se instaleze ca stăpâni în Dobrogea, în timp ce noi, care am fost duşmanii
lor, le permitem să o facă”. Ibidem, p. 273. În regiunea Tulcea, de exemplu, populaţia
românească s-a diminuat de la 86 605 în 1914 la 46 505, patru ani mai târziu. Pe lângă
sute de crime, o comisie mixtă a acoperit deportarea a 1 484 de români din Tulcea în
Bulgaria. Kiriţescu (nedatat), vol. III, pp. 160-163.

(5) Anthony C. Sutton, Wall Street and the Bolshevik Revolution, 2001, capitolul V, “The American Red Cross Mission in Russia – The International Red Cross and Revolution”; Richard M. Watt, Bitter Glory: Poland and Its Fate 1918–1939, New York, Barnes and Noble, 1998, p. 96; Lendvai şi Major (2003), p. 368. Printre “chirurgi” se
aflau József Rabinovics, Tibor Szamuely, Ferenc Münnich şi Mátyás Rákosi. După cum mărturisea un comandant rus, cincizeci de ani mai târziu: “Cu toţii ştim cine lucrează în Crucea Roşie: spionii”. Fred Weir, “Spies Keep Busy As Ever, Quietly”, Christian Science Monitor, 2 ianuarie 2003.

(6) “Red Leaders in Hungary”, The New York Times, 25 martie 1919; William R. Corson şi Robert T. Crowley, The New KGB: Engine of Soviet Power, New York, William Morrow, 1986, pp. 295, 297. Un ofi ţer GRU a declarat în 1930 că “nucleele OGPU, Spionaj Militar şi Comintern există, fără excepţie, în toate organismele sovietice din străinătate”. Raymond W. Leonard, Secret Soldiers of the Revolution: Soviet Military Intelligence 1918–1933, Westport CT, Greenwood Press, 1999, pp. 50, 59. Leonard scrie că Crucea Roşie Sovietică, alcătuită “în grabă” la sfârşitul lui 1917 pentru a înlocui Crucea Roşie Rusă din vechiul regim era “unul dintre cele mai cinice fronturi utilizate de Departamentul 4 (spionajul militar sovietic) şi OGPU”.

(7) Pastor (1976), capitolul VIII “From Hope to Defeat”. Misiunea Crucii Roşii Sovietice ducea şi bani, şi materiale de propagandă pentru comuniştii unguri. Membrii misiunii au fost arestaţi şi închişi la Salonic, iar autorităţile Antantei au raportat o diminuare a activităţii comuniştilor. Polonezii au dus la capăt o misiune similară, executându-i pe membri. Watt (1998), p. 96.

(8) Ghiță Ionescu, Communism in Rumania 1944–1962, Oxford, Oxford University Press, 1964, p. 8.

(9) Cu toate că a fost puţin cunoscut în istoriografi a occidentală şi tratat echivoc, dacă nu evitat cu totul în tratatele maghiare, rapoartele româneşti şi franţuzeşti indică un fenomen mult mai răspândit decât în Basarabia. În judeţul Arad, de exemplu, s-au raportat 301 de asasinate, între noiembrie 1918 şi februarie 1919. 300 de victime au fost români şi un singur ungur. Iar victima maghiară a fost împuşcată de gărzile ungare. Preda et. al. (1994), p. 162.

(10) Leason, “Béla Kun Rehab A Step Closer”, Cercetările Radio Europa Liberă, 21 martie 1956, OSA, caseta 28, dosarul 3, raportul 181; Lendvai şi Major (2003), p. 371.

(11) Arhiva Militară [AM], dosar nr. 17, comandantul trupelor din Transilvania, buletin de informare, decembrie 26, 28, 29, 1918 şi ianuarie 6, 18, 1919; Torrey (1999), p. 370.

(12) Vezi The Times, 11 martie 1919; Le Temps, 20 februarie 1919.

(13) Preda et. al. (1994), p. 165. După cum raportau francezii la 12 martie 1919, era “cert că guvernul maghiar foloseşte toate mijloacele, inclusiv bolşevismul, pentru a separa populaţia transilvăneană, rămasă sub dominaţia sa, de cauza românească”. Ibidem, p. 171.

(14) Clark (1927), capitolul XXVI.

(15) Torrey (1999), pp. 375-376.

(16) Voros Ujsag (Budapesta), 13 martie 1919; Pastor (1976), capitolul VIII “From Hope to Defeat”, pe http://www.hungarian-history.hu; Oscar Jaszi, Revolution and Counter-Revolution, Londra, P.S. King, 1924, p. 87.

(17) Ibidem. Béla Kun, deşi de facto şef al guvernului, era ofi cial numai ministru de externe şi responsabil direct cu reorientarea politicii externe şi de securitate a Ungariei.

(18) Pastor (1976), capitolul VIII.

(19) Maria Ormos, From Padua To The Trianon 1918–1920, Highland Lakes, NJ, Atlantic Research and Publications, 1990, p. 209.

(20) RMA, fond 3 381, fără număr de dosar, 1919, poziția 2 766, f. 571; Rudolf Tökés, Béla Kun and the Hungarian Soviet Republic: The Origins and Role of the Communist Party of Hungary in the Revolutions of 1918–1919, Palo Alto, Stanford University Press, 1967, pp. 133-135 şi 200-203; Tibor Hajdu, “Plans of Strategic Cooperation Between the Russian and Hungarian Red Armies”, în Peter Pastor, editor, Revolutions and Interventions in Hungary and its Neighbor States, 1918–1919, Boulder, Social Sciences Monographs, 1988, pp. 302, 367-368 şi 374.

(21) Tökés (1967), pp. 200-203; ASB, fond Microfi lm Franța, rola 27, cadrele 358-359.
Spionajul militar francez considera situaţia “catastrofală” şi prevedea că Armata Roşie
va lua Galiţia. Torrey (1999), p. 213.

(22) Tibor Hajdu, “Plans of Strategic Cooperation Between the Russian and Hungarian
Red Armies”, în Peter Pastor, editor, Revolutions and Interventions in Hungary and its Neighbor States, 1918–1919, Boulder, Social Sciences Monographs, 1988, p. 368.
*Câmpulung a fost transformat în Compulung.

(23) Pastor (1976), capitolul VII.

(24) Hajdu în Pastor (1988), pp. 367-368; Tökés (1967), pp. 133-135.

(25) Ormos (1990), pp. 228-230.

(26) Lenin Collected Works, Moscova, Progress Publishers, 1975, volumul 44, p. 213a, document 300

(27) Ibidem, pag. 215b.

(28) Hajdu în Pastor (1988), p. 368. ASB, fond Microfilm Franța, rola 27, cadrele 358-359. După ce au interceptat sau au primit aceste comunicări de la francezi, comandanţii români au încercat impunerea unei decizii a aliaţilor “de rezolvare a problemei ungare” pentru a preveni o ofensivă ungaro-rusă. Glenn E. Torrey, “The Romanian Intervention in Hungary 1919”, Pastor (1988), pp. 307-308.

(29) Ibidem; Zaharia I. Husărescu, Mișcarea subversivă în Basarabia, Chişinău, Tipografi a de Stat, 1925.

(30) Torrey (1999), p. 378; Ormos (1990), p. 249. Două zile mai târziu, Rakovski şi Cicerin au emis un ultimatum României ca să evacueze Bucovina.

(31) Ormos (1990), p. 252. Generalul Berthelot prevăzuse aceasta cu o lună înainte, când îi scrisese ministrului apărării francez că “românii tot nu au primit autorizaţia să ocupe partea din Transilvania care le-a fost acordată la conferinţă. Bulgarii, care văd că
rezistenţa ungară nu a condus la represalii imediate, se pregătesc să le urmeze exemplul.
Trebuie să ne aşteptăm că România, singurul nostru prieten adevărat din Est, va fi atacată”. Torrey (2001), p. 302.

(32) Jorg K. Hoensch, A History of Modern Hungary 1867–1994, New York, Longman, 1996, p. 96; Preda, Alexandrescu şi Prodan (1994), p. 246.

(33) Torrey (1999), p. 379; Preda, Alexandrescu şi Prodan (1994), pp. 249-250; Nicolae
Mareș, “Alianţa cu România trebuie să existe”, Magazin istoric, nr. 10, octombrie 1999.

(34) Clark (1927), capitolul XXVI; Kiriţescu (nedatat), vol. III, pp. 449-450.

(35) Torrey (1999), p. 382.

(36) Clark (1927), capitolul XXVI.

(37) Hajdu, în Pastor (1988), p. 374.
____________________________________

Bolșevismul unguresc din căldarea lui Macbeth

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Romania, Rusia, Ungaria și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.