Rusia și Ungaria … două vipere II


hungary_russia

Fragment din cartea FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI…
Autor LARRY L. WATTS
Editura RAO, București 2011

Ede Atzél era omul de încredere al lui Horthy şi al generalului transilvănean Béla Miklós şi servea drept cancelar militar al lui Horthy şi, uneori, şef al Serviciului de informaţii militare al Statului-Major. După cedarea nordului Transilvaniei, Atzél, având acum sediul la Cluj, a coordonat o operaţiune de informaţii – “Societatea transilvăneană pentru evidenţa populaţiei” sau Biroul de Evidenţă – pentru Secţia a II-a a cabinetului prim-ministrului, centrul nervos al sistemului de informaţii şi operaţiuni clandestine al lui Horthy. Scopul strategic al acţiunii era “colonizarea românilor” prin expulzare, asimilare forţată şi asasinat: purificarea etnică a Transilvaniei (1).
Atzél conducea, de asemenea, Asociaţia Naţională a Trăgătorilor de Elită, oficial o organizaţie a “cluburilor de vânătoare”, dar, de fapt, o organizaţie paramilitară clandestină, în care se predau tehnici militare şi tactici teroriste ale luptei de partizani (2). Atzél a menţinut ceea ce el denumea „o colaborare perfectă“ cu Rongyos Gárda.
La sfârşitul lui noiembrie 1941, Atzél şi comandantul Rongyos Gárda, maiorul
Ivan Héjjas, au înaintat prim-ministrului László Bárdossy o propunere de acţiune sistematică împotriva “trădătorilor români”, care ar consolida poziţia culturală şi economică a Ungariei în Transilvania şi “în acelaşi timp i-ar oprima pe români”(3). Aceasta urma să fie o operaţiune “mascată”, neatribuită autorităţilor de la Budapesta. După cum explicau Atzél şi Héjjas:

Înţelegem că guvernul responsabil nu se poate implica dincolo de un anumit nivel şi nu poate întreprinde măsurile care ar conduce la atingerea scopului, deoarece, din motive politice, aceasta ar fi imposibil… De aceea, activitatea împotriva românilor în nordul Transilvaniei poate fi dirijată şi executată numai de persoane private, de câţiva patrioţi maghiari şi de o societate restrânsă grupată în jurul acestora. Totuşi, o astfel de activitate solicită inevitabil sprijinul secret al guvernului maghiar, altfel autorităţile locale s-ar lovi de un obstacol insurmontabil. De aceea, este necesar ca patrioţii maghiari care desfăşoară astfel de activităţi să acţioneze numai cu aprobarea tacită şi cu sprijinul secret al forurilor superioare (4).

Cei doi au susţinut, imediat după arbitrajul de la Viena, “necesitatea absolută a unui organism patriotic maghiar împotriva românilor, dirijat de la centru” care va putea “acţiona împotriva acestora din proprie iniţiativă”.
În acest scop, Biroul de Evidenţă al lui Atzél a stabilit “planul de sancţiuni economice împotriva românilor”, care stabilea o structură ruinătoare a impozitelor, special pentru români, revocarea autorizaţiilor industriale şi de monopol şi concedieri masive, pentru înlăturarea acestora “pas cu pas, din toate posturile economice şi înlocuirea lor cu unguri”. Cei doi au revenit în
mod repetat asupra necesităţii eradicării “intelectualilor români din nordul Transilvaniei – preoţi, profesori, avocaţi, doctori” ca fiind “instrumentele şi depozitarii propagandei româneşti secrete”, a căror existenţă împiedica statul maghiar să asimileze “masele româneşti din Transilvania” (5).
Aceşti intelectuali trebuiau să fie smulşi din comunitate şi alungaţi din nordul Transilvaniei, scop care nu putea fi atins decât prin “măsuri radicale”. Aceştia, argumentau ei, trebuiau judecaţi numai prin prisma “înaltelor interese maghiare, în faţa cărora trebuiau date la o parte orice alte consideraţii”.
Sancţiunile legale şi economice trebuiau să fie combinate cu măsuri mult mai directe, pentru care, după primirea “sprijinului organelor secrete” pentru “colonizarea României”, au solicitat coordonarea cu organele de contrainformaţii şi cu agenţii Ministerului de Interne din Transilvania, care le-ar fi putut oferi “un sprijin extraordinar” (6).
Atzél şi Héjjas subliniau că, pentru atingerea acestui ţel, fuseseră înfiinţate “numeroase societăţi de apărare naţională” instruite “în utilizarea armamentului militar” şi “Asociaţia Trăgătorilor de Elită Transilvăneni, unde maghiarii puteau primi instrucţia necesară în mânuirea armelor şi puteau executa serviciul de supraveghere-spionare fără a atrage atenţia”, astfel încât, ulterior, să poată executa presiuni asupra românilor. Printre metodele de presiune prevăzute de Atzél şi Héjjas se numărau jefuirea caselor românilor şi “dispariţia totală” a liderilor comunităţii care făceau probleme.
Subliniind că dimensiunea operaţiunii solicita confidenţialitate şi “aproba rea tacită şi sprijinul secret al guvernului maghiar responsabil”, propunerea includea operaţiuni care să permită măsuri deschise mai dure, prin înscenarea unor atrocităţi atribuite românilor, astfel încât guvernul maghiar să poată apoi atrage atenţia “nemţilor şi altor cercuri străine”. De exemplu:

Pentru a justifica represiunile oficiale împotriva românilor, membrii Rongyos Gárda vorbitori de română, îmbrăcaţi în costume naţionale româneşti şi dându-se drept români, vor lansa atacuri teroriste împotriva unor grupuri de nemţi transilvăneni şi maghiari (7).

Notând că propunerile lor fuseseră aprobate “aproape în întregime” de celula de coordonare a comunităţii de informaţii şi spionaj a lui Horthy – Secţia a II-a, “de Secţia specială a Statului-Major a Ministerului de Război, ca şi de organele securităţii naţionale interne ale Ministerului Afacerilor Interne”, Atzél şi Héjjas reveneau la necesitatea păstrării secretului asupra autorităţii guvernamentale şi a resurselor, precum şi a amnistierii acţiunilor “de natură foarte serioasă”. Vor fi necesare “instrucţiuni confidenţiale” către autorităţile administraţiei locale şi, “în anumite cazuri”, acordarea de asigurări pentru membrii Asociaţiei Trăgătorilor de Elită Transilvăneni şi ai Rongyos Gárda “că nu vor fi pedepsiţi pentru acţiunile întreprinse împotriva românilor” (8).
Este remarcabil cum această strategie nu a fost deloc modificată faţă de cea promovată de sovietul maghiar al lui Kun, descrisă de spionajul francez în 1919 şi de elitele maghiare, cu aproximativ treizeci de ani înainte, aşa cum era descrisă de presa ungară a vremii:

Numai forţa brută impresionează masele needucate. Trebuie să acţionăm astfel încât masele să simtă că ungurii sunt o forţă care ia lucrurile în serios. Trebuie să dezrădăcinăm din Transilvania iedera care produce memorandumuri şi proclamaţii (9).

Prim-ministrul Ungariei, Bárdossy, a acordat autorizare şi resurse financiare pentru toate activităţile, cu excepţia campaniei teroriste a Rongyos Gárda, rezervă care a fost suspendată de succesorul său, Miklós Kállay, patru luni mai târziu. Pe 12 ianuarie 1942, el i-a chemat pe prefecţii din Transilvania la Budapesta şi le-a dat “instrucţiuni verbale, confidenţiale” pentru sprijinirea lui Atzél şi a subordonaţilor acestuia.
Pe parcursul discursului cu ocazia zilei sfântului ştefan (8 august) din 1943, reflectând acest program, Atzél şi-a atenţionat repetat camarazii “trăgători de elită” asupra
necesităţii “exterminării acestor ţărani valahi ca pe cei mai mari inamici, (pe care) trebuie să-i asasinăm”, argumentând că mila creştină nu se aplică în cazul acestora şi promiţând o noapte a Sfântului Bartolomeu (10). ( … )

Şovinismul antiromânesc încurajat de monarhia duală a fost exacerbat de propaganda revizionistă, efortul educaţional întreprins de regimul Horthy în perioada interbelică creând un mediu permisiv pentru abuzurile antiromâneşti. În mod similar, şovinismul rusesc a fost menţinut de autorităţile sovietice, încă furioase că România se situa pe poziţia să le combată şi să le ameninţe. Alături de interesul comun ruso-maghiar în reanexarea teritoriilor româneşti şi în modificarea componenţei etnice prin realocarea populaţiei, asimilare forţată şi execuţii în masă, şovinismul antiromânesc pare să fi fost un element de unitate şi nu de controverse ideologice între cele două state. ( … )

Stalin, conducătorul sovietic, a impus Regiunea Autonomă Maghiară (RAM), instituţionalizând statutul de facto de protectorat al Moscovei (11). Problema autonomiei maghiare, pe care Moscova o ridicase în septembrie 1951 şi Bucureştiul o parase, a reapărut la sfârşitul lui martie 1952, la acelaşi comitet politic în care Dej îşi prezentase primele acuzaţii împotriva lui Luca [n.n Luka László] (12).
Proiectul de Constituţie, trimis la Moscova la mijlocul lui mai, a fost “reformulat de Stalin şi de Molotov” în sensul înfiinţării RAM. După cum se stipula în noua Constituţie stalinistă (articolul 19), RAM cuprindea “zona locuită în bloc compact de populaţia secuiască maghiară şi care are o conducere administrativă independentă, aleasă de locuitorii RAM” (13). Această preocupare sovietică pentru transplantarea structurilor “regiunii autonome” a fost total unică în cadrul Blocului Sovietic. Instituţionalizarea influenţei sovietice era deosebit de transparentă pentru că amendamentele lui Stalin
nu recunoşteau România ca stat unitar şi stabileau precedentul oferirii autonomiei administrative unor blocuri etnice “compacte” sporind posibilitatea creării unor alte zone autonome şi a federalizării României (14). ( … ) Încă o dată, oficialităţilor locale române li se cerea să-şi părăsească posturile în timp ce le lua locul noua conducere maghiară etnică, numită de adjunctul ministrului de interne, ungurul János Vincze (Ion Vințe) (15).
Din nou, conducerea maghiară locală a început să-i excludă pe români din poziţiile cu influenţă politică, sub nivelul proporţional de reprezentare în rândul populaţiei (16).
Încă o dată, românii au devenit străinii insultaţi sau ameninţaţi public de extremiştii din majoritatea locală, iar Bucureştiul nu era capabil să intervină în vreun fel.

regiunea autonoma maghiara 1952_1960comandamente

Lajos Csupor, conducător al RAM de-a lungul întregii sale existenţe, a menţinut un contact strâns cu reprezentanţii militari şi cu consulul sovietic din Cluj (în acelaşi timp ofiţer KGB), Albert Petrovici Akulov, precum şi cu diplomaţii maghiari (17). ( … )
“Mica Ungarie” creată de Stalin nu a întărit nici loialitatea maghiară faţă de România şi nici nu a liniştit Budapesta. Nici nu fusese aceasta intenţia lui Stalin (18). Autorităţile din RAM au rămas dependente de protectorii sovietici, populaţia maghiară a devenit şi mai puţin ataşată de orice identitate civică românească, iar Ungaria nu numai că şi-a menţinut privilegiile de supervizare asupra unei părţi a populaţiei României, dar a continuat să facă presiuni pentru concesii teritoriale la frontiere şi o autonomie mai extinsă, echivalentă cu statutul de independenţă pentru RAM. Dacă Stalin ar fi dorit să încurajeze armonia etnică, ar fi putut interzice Budapestei să mai facă presiuni pentru teritorii româneşti şi să intervină în relaţia internă minoritate–majoritate, aşa cum făcuse vizavi de Cehoslovacia şi de Iugoslavia.

NOTE:

(1) 23 August 1944, Vol. I (1984), document 246, p. 328. Atzél nota: “Secţia a II-a a acceptat deja planurile noastre ca mergând la ţintă şi ne apreciază foarte mult activităţile”.
(2) Orszagos Loveszegyesules includea grupuri precum Magyar Hazafi ak Szabadsag Szovetsege (Asociaţia Liberă a Patrioţilor Maghiari) şi Wesselenyi Miklós Lovesz Egylet (Asociaţia Trăgătorilor de Elită a lui Miklós Wesselenyi), al cărui preşedinte era, de asemenea, Atzél. Macartney (1957), vol. II, p. 202, ft. 1.
(3) 23 August 1944, vol. I (1984), p. 327. Héjjas şi-a câştigat reputaţia în 1919, în calitate de comandant al celui mai activ detaşament de ofiţeri responsabili cu “teroarea albă” a lui Horthy, căruia i se atribuie organizarea pogromurilor din Kecskemét, Izsák şi Orgovány. Vezi şi Magyarorszag történte [Istoria Ungariei], Budapesta, Akadémiai Kiadó, 1976, vol. III, p. 411. Rongyos Gárda avea propriul săptămânal, Sorakozo, editat de fratele mai mic al lui Héjjas, Jenö.
(4) 23 August 1944, vol. I (1984), document 246, p. 328.
(5) Ibidem, pp. 328-329.
(6) Ibidem, p. 329.
(7) Spionajul românesc raporta ulterior că asemenea provocări pot fi folosite “ca pretext pentru proteste diplomatice şi pentru intervenţia armatei ungare în apărarea vieţilor şi proprietăţilor maghiare”. 23 August 1944, vol. I (1984), document 445, pp. 600-602; ASB, Colecția de documente privind mişcarea muncitorească, dosar nr. 45/1943, f. 194-197.
(8) Memorandumul din 30 noiembrie 1941 al baronului Atzél Ede şi Héjjas Ivan a fost
întocmit de Molnár Székely şi înmânat lui Bárdossy pe 3 decembrie, într-o întâlnire de
o oră şi jumătate. Bárdossy a discutat apoi propunerea într-o întâlnire cu secretarul său
personal, dr. Incze, directorul Secţiei a II-a, Tibor Pataky, ministrul de interne, Ferenc Keresztes-Fischer, şi un delegat de la Statul-Major General, secretarul general al Consiliului Apărării, colonelul Antal Náray. Atzél şi Héjjas au insistat că “Trianonul şi comportamentul de atunci al naţionalităţilor faţă de statul maghiar trebuie să servească drept amintire eternă oricărui patriot maghiar să lase la o parte orice principii sentimentale” pentru a “asigura prin fier şi foc drepturile maghiarilor pentru următorul mileniu, în regiunea carpatică”.
(9) Kolozsvár (Cluj), 3 august 1891. Aceasta refl ecta şi politica ofi cială a Budapestei. De exemplu, conform ziarului Budapesti Hírlap, nr. 345, 1891, “Maghiarii care au fondat acest stat trebuie să fi e priviţi diferit faţă de alte naţionalităţi. Este normal ca maghiarii să se dezvolte în detrimentul altor naţionalităţi pe care le-au cucerit şi asimilat. Nu este deloc în interesul statului ca statutul social al naţionalităţilor să progreseze”.
(10) Notă informativă din 30 octombrie 1943 a directorului SSI, Eugen Cristescu, către
mareşalul Antonescu referitoare la declaraţiile făcute de baronul Eduard (Ede) Atzél,
preşedintele Asociaţiei Trăgătorilor de Elită din Ungaria, la Şimleu Silvaniei în 23
August 1944, vol. I (1984), document 445, pp. 600-602; ASB, Colecţia de documente
privind mişcarea muncitorească, dos. 45/1943, f. 194–197; Arhiva MAE, fond Transilvania, 1940–1944, volumul 362, fi lele 39-44.
(11) Stefano Bottoni, „The Creation of the Hungarian Autonomous Region in Romania
(1952): Premises and Consequences“, Regio-Minorities, Politics, Society, nr. 1 (2003), Teleki László Intezet, pp. 71, 73, 75. T.M. Islamov şi T.V. Volokitina, editori, Vostochnaia Evropa vdokumentakh rossiiskikh arkhivov, 1944–1953 gg. tom 2, 1949–1953 [Europa de Est în documentele arhivelor ruse, 1944–1953, vol. 2, 1949–1953], Moskva-Novosibirsk: Sibirskii Khronograf, 1998, 185. Doc. 530-532; T.V. Volokitina, editor, Sovietskii faktor v Vostochnoi Evropa 1944–1953. T. 2. 1949–1953 [Factorul sovietic în Europa de Est, 1944–1953, vol. 2, 1949–1953] Moscova, Rosspen, 2002, document 213.
(12) Bottoni (2003), pp. 77-80. Propunerea înfi inţării RAM a fost prezentată lui Dej de consilierii sovietici P. Arhipov şi P. Tumorov pe 7 septembrie 1951. Troncota (2003),
p. 217.
(13) Bottoni (2003), p. 80; Islamov şi Volokitina (1998), document 771. Articolele 20 şi 21 din Constituţie se ocupau de asemenea de RAM.
(14) Constituţia stalinistă a fost adoptată pe 27 septembrie 1952. Buletinul Ofi cial al Marii Adunări Naţionale, nr. 1, septembrie 1952.
(15) Bottoni (2003), p. 85.
(16) Ibidem, p. 86. În 1952 existau organizaţii de partid în 351 din cele 428 de sate din
RAM. Cele 77 fără organizaţii se afl au în principal în “aşezările româneşti din regiunile
Reghin şi Târgu Mureş”. Românii din regiune au fost astfel excluşi de la exercitarea
vreunei infl uenţe politice locale.
(17) Ibidem, pp. 91-93. Akulov a devenit unul dintre experţii KGB pentru probleme ungaro-fi nlandeze. Andrew şi Gordievsky (1990), p. 572. Specializarea a rezultat din
afinităţile lingvistice şi factorii istorici. Conducătorii regimurilor sovietice fi nlandeze şi maghiare, Otto Kuusinen, Béla Kun şi Mátyás Rákosi, au fost împreună în conducerea Comintern. La sfârşitul anilor 1940, Jdanov a folosit adesea acţiunile comuniştilor maghiari ca model pentru comuniştii finlandezi. Un alt formidabil expert
ungaro-finlandez, Iuri Andropov, a luptat sub Kuusinen la graniţa finlandeză în cel de-al Doilea Război Mondial, şi apoi ca ambasador sovietic la Budapesta, jucând un rol cheie în preluarea puterii de către Kádár în 1956, după care i-a devenit şef. CIA Intelligence Report: The KGB’s Role in Soviet Politics, 1 aprilie 1972 (declasificat pe 19 august 2003), pp. 84-88, anexă, p. A-3; The Impact of Soviet Political Succession on Moscow’s Policy Toward Eastern Europe: An Intelligence Assessment (Biroul de Analiză Sovietică coordonat cu Consiliul Naţional de Informaţii), 1 iunie 1983 (declasifi cat pe 29 ianuarie 2001), pp. 3-5, 7. Finlanda şi Ungaria au fost preferate de Centrala KGB pentru “legendarea” agenţilor sovietici în drum spre Vest. Suvorov (1984), p. 79. Încă un expert pe probleme ungaro-finlandeze, Ivan Aboimov, a fost numit secretar general al Pactului de la Varșovia la mijlocul anului 1989 şi șef al celulei de criză pentru România în timpul revoluției din 1989, după care a devenit ambasador sovietic la Budapesta.
(18) Bottoni (2003), p. 93. Bottoni este prea generos când afi rmă că RAM a fost o
tentativă eşuată de “rezolvare a unei chestiuni naţionale adânc înrădăcinate”. O astfel de rezoluţie ar fi fost contraproductivă pentru ţelurile sovietice din acea vreme. RAM a fost un protectorat sovietic destinat menţinerii influenţei asupra Bucureştiului.
_____________________________________

Rusia și Ungaria … două vipere

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Romania, Rusia, Ungaria și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Rusia și Ungaria … două vipere II

  1. Transilvania zice:

    Rusii urasc Romania si romanii. Tot ce doresc de la noi este teritoriul, fiindca nu-i mai satura Dumnezeu de pamant desi au in nestire. Noi suntem doar un obstacol in calea lor catre Bosfor.
    E mare pacat ca multi nu inteleg ca ortodoxia lor e doar de fatada si o folosesc doar ca pe o unealta de vrajit lumea. Faptele lor au fost intotdeauna ostile neamului romanesc, indiferent ce asigurari de prietenie ne-au dat.

  2. Gelu zice:

    Strămoșii noștrii din Ardeal au fost siliți de unguri ca să le lucreze moșiile pe gratis timp de secole.

    Ungurii ne-au invadat țara, ne-au furat pământul si ne-au făcut sclavii lor.

    Ne-au torturat și ne-au ucis. Ne-au violat copiii și nevestele.

    Toate astea s-au întâmplat timp de secole.

    CEREM DESPĂGUBIRI DE LA UNGURI PENTRU MIA DE ANI DE SILNICII PE CARE LE-AU FĂCUT NAȚIUNII ROMÂNE!

  3. mihailandrei zice:

    Cine stie, poate vine ziua cand vom pune opinca pe grumazul lor

  4. Bendis zice:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.