BIHORUL STRAJĂ LA HOTARE

Casa Națională a Județului Bihor – Oradea 1933 – Tipografia Diecezană

Închinare

Cartea Neamului s’a scris cu lacrămi şi sânge. Ne-a fost dat să ducem o viaţă plină de amar. N’am avut destule cuvinte, ca să ne plângem durerile. N’am avut destule lacrămi, ca să ne plângem suferinţele. O stăpânire străină ne-a robit trupeşte şi sufleteşte.
Din blestemul legii asupritorilor ne-am răscumpărat prin suferinţele noastre şi prin potopul de sânge vărsat atunci când s’a plinit vremea pentru realizarea visului nostru sfânt.
În cartea de durere a Neamului, Bihorul nostru trebue pomenit cu laudă. Nu este colţ de pământ românesc mai udat cu lacrămi, ca acest pământ. Nicăiri codrii şi râurile nu pot povesti o mai duioasă poveste de jale ca şi codrii şi Crişurile noastre.
La plinirea vremii, nouă ne-a fost sortit să înfrăţim sângele martirilor Bihorului cu jertfa sutelor de mii de vieţi, cari s’au pus la temelia Ţării întregite. Ne-am răscumpărat cu lacrămi şi sânge.
Pământul nostru este un altar sfânt, de care trebue să ne apropiem cu frică şi cu cutremur. Altarul acesta să-l apărăm de ochii lacomi ai asupritorilor de ieri şi de atingerea buzei necredincioşilor.
La jertfele mari pentru întregirea Neamului, noi adăogăm voinţa noastră neclintită de a ne apăra moştenirea scumpă şi de a nu lăsa nici-o palmă de pământ din glia noastră strămoşească.
Bihorul şi-a spus această hotărîre într’un gând şi o inimă. Legământul nostru este sfânt şi-l vom ţine în veci.
În slujba acestui legământ, CASA NAȚIONALA a judeţului Bihor se închină cu evlavie amintirii mucenicilor Bihorului, cari n’au avut bucuria să intre în Ţara Făgăduinţei — şi eroilor cari şi-au dat viaţa pentru întregirea Neamului.

L. Iacob – Preşedintele Casei Naţionale

Jertfele de sânge ale Bihorului

Martirii din valea Beiuş -Vaşcăului

Serbarea desvelirii monumentului, ridicat în amintirea martirilor delà Beiuş, fixată pentru luna Octomvrie a.c, este un bun prilej de manifestaţiuni împotriva tendinţelor de revizionism maghiar.
Aici şi nu în altă parte, este azi locul cel ma potrivit, de unde să opunem argumentul cel mai convingător vecinilor noştri delà vest, cum şi întregei lumi.
Aici pământul este frământat cu sânge, şi cele 32 de morminte, spun mai mult ca toate teoriile savante şi încâlcitele interpretări din paragrafele tratatelor de pace.
Pământul românesc, în deosebi regiunile din vest, — cele cari au căzut dincoace de linia demarcaţională Zam-Ciucea, — îşi au din belşug martirii şi mucenicii lor, care au îndurat moarte de martir pentru cauza românească. În ţinutul Beiuşului, 24 intelectuali şi ţărani români, au fost schingiuiţi, bătuţi şi apoi împuşcaţi, şi 8 arşi de vii, de bandele ungureşti în toamna şi primăvara aniior 1918—1919.
Ungurii, un popor de abia 8 milioane suflete, văzându-se stăpâni pe o ţară ce număra aproape 20 milioane locuitori, fără pic de omogeneitate, inaugurară de vreme o politică de desnaţionalizare a naţionalităţilor, cari formau majoritatea locuitorilor Ungariei.
O luptă înverşunată se încinse pe numeroase căi, şi conducătorii naţiunilor oprimate fură daţi în judecată, siliţi să se expatrieze, ori înfundaţi în temniţele Vaţului şi Seghedinului. Sfârşitul războiului mondial însă, căzu ca o bombă în mijlocul monarhiei Austro-Ungare, zădărnicind planurile trufaşilor ei conducători.
În panica ce cuprinse întreaga Monarhie, pornită spre destrămare, Ungurii îşi reluară obiceiul din trecut, crezând, poate, că prin terorizarea populaţiei româneşti delà sate, vor putea sălva iminenta prăbuşire a Ungariei “milenare”. Consiliilor şi gărzilor noastre naţionale le opuseră consilii şi gărzi ungureşti, în cele mai multe locuri nişte bande neorganizate, cari, totuşi, având concursul jandarmeriei în unele locuri nedesarmată încă, cum şi a autorităţilor, începură boicotul, suprimând pe oricine credea că le stă în drum şi este vătămător intereselor ungureşti.
La Ştei şi Luncă, funcţionarii firmelor de exploatare de păduri, se grupară în o astfel de bandă şi subt conducerea lui Bertu Schwartz din Şeghişte, cutreerau satele, prădând şi omorând câţiva din cei mai conştii ţărani din jurul Vaşcăului.

Cei dintâi martiri ai cauzei naţionale:
Opt ţărani şi un învăţător împuşcaţi, un student omorît în bătăi, pentru vina că-şi iubeau neamul şi limba.

În comuna Hotar, morarul Moise Grec a lui Dămuţ, originar din Şeghişte, om cu vază, ştiutor de carte, sfătuitorul şi îndrumătorul sătenilor, fu ridicat, în ziua de 10 Nov. 1918, delà casa lui, dus lângă Criş şi împuşcat.
Isprava o repetară în ziua următoare, 11 Nov. în Câmpanii de jos, Câmpanii de sus şi Şighiştel. În Câmpanii de sus au fost executaţi doi din cei mai răsăriţi ţărani români:
Ioan Fele a Neamţului şi Ilie Cismaş a Lii Noşului.
În Câmpanii de jos:
Atanasie Pele Bibu.
În Şighiştel:
Sofron Baicu.
Teodor Pele.
Macsin Zoica.
Sandre Zoica.
Trei troiţe, modeste, din lemn, frumos crestate, arată trecătorilor locul de execuţie şi de veşnică odihnă, a celor dintâi martiri ai Bihorului.

Mai sus de Luncă, pe Dumbravă, deasupra Câmpanilor, ia Ogrăzi, în dreapta şoselei, te opreşti la întâia cruce, ce-ti iase în cale şi descifrezi slova crestată cu cuţitul:

Sub această sfântă cruce
îşi dorm somnul veşniciei
robii lui Dumnezeu,
Ioan Pele, Ilie Cismaş
din Campanii de sus,
şi Atanasie Pele din Campanii de jos,
ucişi mişeleşte la 11 Nov. 1918, de
bandele înarmate ungureşti,
pentrucă şi-au iubit neamul şi limba.
„Din cenuşa martirilor noştri va răsări
floarea dalbă a României Mari“.

În continuarea drumului spre Sighiştel, în valea Lupului, de cele două părţia şoselei, alte două cruci, cu aceiaşi inscripţie, îţi arată locul de execuţie şi veşnică odihnă a lui Sofron Baicu şi Teodor Pele, de oparte, iar peste drum, în dreapta, a lui Macsin Zoica şi Sandre Zoica. Tot acum a fost împuşcat, în Marghita, învăţătorul Vasile Filip, originar din Lazuri de Beiuş, iar studentul universitar Sever Pele, din acelaşi sat, a fost prins de ungurii din Ţinea, unde organiză o gardă naţională românească, bătut în aşa fel, că după puţin timp muri în una din clinicele Universităţii din Cluj.

Regimul maghiaro-comunist.
Calvarul Românilor din Bihor. Alţi şapte ţărani împuşcaţi.

Adunarea Naţională delà Alba Iulia se scurse într’o atmosferă de măreaţă solemnitate. Zorile biruinţei, de veacuri aşteptate, se găsea că mijesc la răsărit, căci glorioasa armată a Marelui rege Ferdinand I trecuse pentru a doua oară Carpaţii, şi sosirea ei era aşteptată zi cu zi, când un ordin al Conferinţei păcii îi opri înaintarea în părţile ungurene, fixând’o pe linia demarcaţională Zam-Ciucea.
Semnalul de începere al calvarului nostru fuse dat. Consiliile şi gărzile noastre naţionale fură desfiinţate, desarmate şi înlocuite cu detaşamente de Săcui înarmaţi.
În seara zilei de 30 Ian. 1919 un tren blindat aduce la Beiuş armată săcuiască, sub comanda căpitanului Werböczy, care preia puterea asupra întregului ţinut, întronând teroarea. Prigoana pentru tot ce-i românesc începu pe faţă şi cu mai multă înverşunare. Bisericile româneşti fură pângărite, intelectualii români ţinuţi în evidenţe, iar ţăranii români găsiţi pe străzile Beiuşului, ori pe drumuri, erau prinşi, duşi la comandament, ori în cantonamente şi snopiţi în bătăi.
În astfel de împrejurări, ţăranul Doloc Filimon a Creţului, din Criştiorul de jos, fu prins într’o zi, bătut în aşa fel, că la două săptămâni muri.
Altădată surprinşi pe ţarine, muncind liniştiţi, erau luaţi drept ţinte de tir şi împuşcaţi.
Fetiţa Elena Tomşa a lonuţului Hondroaie, în vârstă de 14 ani, din Criştiorul de sus, ducându-se la moară fu surprinsă în drum de Săcui, în vinerea Floriilor, din anul 1919. Românca ştiu să-şi apere cinstea cu adevărat eroism şi scăpând din mâinile lor fu luată la ţintă şi doborîtă.
Stoiţa Stejari a Marcului din Sohodol de Vaşcău, ducându-se la ţarină, fu ochit şi împuşcat.
Rădac Vasile a lui lonuţ din Câmp, omul cel mai distins din sat, era supravegheat şi pândit când se re’ntorcea delà târg, din Vaşcău, în ziua de sâmbătă 5 Aprilie 1919, fu împuşcat.
Toma Petrişor a Hucului şi Tuhan Gheorghe a Dighi lui Tolic, din Sălişte de Vaşcău, fiind duşi la târg cu oale, au fost prinşi şi împuşcaţi lângă Lazuri de Hălmagiu, unde mai târziu au fost găsiţi de păstori şi îngropaţi.
Micula Pătrut a Popii, zis Hopa, din Poiană, fu luat cu vite cu tot, căci era om bogat, dus în Băiţă unde fu împuşcat, iar vitele-i fură tăiate de hrană armatei ungureşti.

Masacrul delà Sighiştel.
Opt oameni arşi de vii, trei împuşcaţi şi un rănit.

Jafurile se ţineau lanţ. Înarmaţi până în dinţi, descindeau aproape zilnic prin satele româneşti, intrau prin ogrăzi, prin grajduri, prin casele oamenilor şi luau tot ce găseau bun de întrebuinţat sau păstrat.
Aşa apăru într’o zi de luni dimineaţa, la 3 Martie 1919, în prima zi din postul mare, la capătul din jos al satului Şighiştel, o căruţă a unui român din Băiţă, Ştefan a lui Şimon, luat cu forţa de cinci săcui, veniţi cu intenţiunea să facă în ziua aceia percheziţie prin sat.
Un român, Haneş Traian a Pavelii, îi urmărea de aproape. Cum au ajuns în dreptul casei celui mai înstărit gospodar, Atanasie Toader, bănuit că ar fi adus arme delà Sibiu, unde îşi duse familia, îmi declară Hameş Traian, „îi văzui că sunt beţi şi văzându-i înarmaţi şi cu granate, presimţii că are să se întâmple ceva grozav. Oameni aproape nu găseai în sat. Ici colo câte un bătrân neputincios sau bolnav, care nu putu lua drumul munţilor.
Mă trăsei niţel la o parte cu intenţia de a-i urmări, când o detunătură puternică mă făcu să tresar. Adecă ce era? Unul din ei coborând pe la şireglă, fiind beat, nu observă că şnurul delà focosul unui granat se agăţă de un cui şi luă foc, omorându-l pe loc.
Ceilalţi pentru moment nu-şi deteră seama de ce se întâmplase şi crezură că sunt atăcaţi de săteni. Începură să alerge prin toate părţile, împuşcând prin case şi aruncând granate prin curţile oamenilor. Când terminară cartuşele şi granatele, unul din ei trecu ia Băiţa, unde le era detaşamentul şi ceru ajutor, spunând că au fost atăcaţi de Valahii răsculaţi.
La două ceasuri după amiază, un ploton de săcui şi bolşevici, cu o grupă de mitraliere, subt conducerea lui Szántó din Băiţa, a sublocotenentului Ponyicki şi majorului Debreczi, veni peste Fânaţă, se opri deasupra satului, luându-l subt foc, apoi intrară cu asalt în sat, dând foc la tot ce nu putea fi jefuit şi dus cu ei.”
A doua zi au fost găsiţi:
Ştefan a lui Simon, din Băiţa, omorât de o schijă de granat.
Ghergar Vasile, tot din Băiţă, împuşcat.
Paşca llie a Ciontului, în vârstă de 60 ani, omorât de gloanţe de mitralieră, lângă gospodăria-i prefăcută scrum.
Tuduc Costan a Licuţi, de 73 ani, împuşcat şi ars cu casă cu tot.
Boldor Vasile a Anei, ars de viu cu casă cu tot.
Boldor Mariuca, arsă de vie.
Roman Mariuca, arsă, i-s’a găsit numai cenuşa şi câteva oase.
Haneş Ileana, de 60 ani, împunsă cu baioneta şi arsă.
Paşca Anisie a Lii Costi, împunsă cu baioneta şi arsă.
Paşca Mărie, voind să se refugieze, a fost împuşcat în piept, s’a vindecat şi trăeşte.
Cenuşa şi rămăşiţele celor arşi, a doua zi după masacru au fost adunate într’un cosciug, duse şi mormântate în cimitirul din Câmpani, căruia îi aparţine şi Şighiştelul.

Martirii delà Beiuş

Advocatul Dr. loan Ciordaş era fiul preotului Mihail Ciurdariu din Betfia, lângă Oradea, el însuşi luptător naţional şi apărător a limbii şi bisericii româneşti, împotriva tendinţelor de maghiarizare ale episcopiei gr. cat. ungureşti de Hajdudorog.
Exemplul văzut în casa părintească prinse rădăcini în sufletul tânărului, mai târziu advocatului Ciordaş, care venit la Beiuş în 1899, găsi, aici, mediu prielnic pentru a-şi desvolta calităţile şi afirma aspiraţiunile.
Înconjurat de prieteni tineri: profesori, preoţi, advocaţi, aproape toţi cam de aceiaşi vârstă, se apucă de organizarea societăţii româneşti, mult înapoiată, de când cu incidentul delà 2 Iulie 1888, când elevul Borgovan, ajutat de câţiva intelectuali şi meseriaşi români, rupse flamura ungurească de pe liceu, înlocuind-o cu tricolor românesc.

Dr. loan Ciordaş http://scmdbeius.blogspot.com/2014/04/martirii-tarii-beiusului-i-ii.html

Toată renaşterea naţional-culturală şi economică a românismului din regiune, este strâns legată de numele lui Dr. Ioan Ciordaş.
Reînfiinţa la 1905, în colaborare cu prof. Ioan Buşiţa, a Reuniunei de cântări „Lyra” în cadrele „Astrei”. Se înfiinţă un institut de credit şi economii „Dragonul“, o librărie „Doina“, societăţi pe acţiuni. Se ţinu adunarea de protestare din 14 Aprilie 1907, împotriva draconicei legi şcolare a Iui Apponyi. Se conduseră alegeri pentru deputaţi dietali, ca cea a lui Vasile Lucaciu, în August 1907. Se reorganiza Casina Română, şi atâtea alte, mărunte lucruri, în cari mâna lui Ciordaş şi spiritul lui organizator ne apare şi azi ca o relicvă sfântă.

Dr. Nicolae Bolcaş, era născut în Remetea, lângă Beiuş. După ce-şi termină studiile se stabili în Beiuş, unde îşi deschise birou advocaţial, în anul 1912.
Vârsta prea tineră şi puţinul timp petrecut acasă, nu-i îngădui să ’ncresteze vre-o faptă remarcabilă, pe teren naţional-politic, economic sau cultural. Om energic, dârz, iubitor de adevăr şi dreptate, omul ce nu rămâne nici odată dator cu împrumutul căpătat, adevărată făptură de legionar roman, era par’că înadins făcut să conducă.

Dr. Nicolae Bolcaş https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Bolca%C8%99#/media/Fi%C8%99ier:Nicolae_Bolcas.jpg

Începutul războiului îl găsi pregătindu-se să se arunce în vâltoarea vieţii politice delà noi. Chemarea subt drapel nici nu-l stingheri, nici nu-l supără, închise uşa biroului şi plecă, luptând tot timpul pe frontul Galiţiei.
Re’ntors în 1918, luă parte activă la toate mişcările de reînviere naţională. Ajută prin sfatul şi priceperea lui organizarea comitetelor şi gărzilor naţionale, prin cari ne afirmarăm şi dovedirăm capabili de a prelua puterea şi imperiul.
Schimbarea delà 30 Ian. 1919, prin venirea armatei săcuieşti la Beiuş, îl puse nu odată în conflict cu comandantul detaşamentului, căpitanul Verböczy.
Bolcaş fu, în curând, luat la ochi, ca periculos şi vătămător intereselor ungureşti. În două rânduri a fost arestat, a doua oară fiind dus la Oradea, unde conflictul fu, de formă, aplanat, căci soartea lui era deja hotărâtă.
În noaptea de 3— 4 Aprilie 1919, fură ridicaţi delà casele lor, şi cu un tren special, format numai pentru ei, au fost duşi în satul Luncă, la 19 km, depărtare de Beiuş, şi în cursul acelei nopţi, mutilaţi în modul cel mai neomenesc, cu ochii scoşi şi capetele sdrobite; încă

Mormântul martirilor Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş

vii, fură aruncaţi peste olaltă, într’o groapă săpată în alvia părâului Vărzarilor, ce curge subt grădinile gospodarilor din Luncă.
Procesul verbal, încheiat la exhumare, îi face răspunzători pe Verböczy şi adjutantul său, locotenentul Ürmösi, cum şi pe locotenentul Magos, care i-a deţinut şi transportat la Luncă, însoţit fiind, probabil, şi de soldaţii marinari: Keresztesi, Topai şi Becsádi.
Răspunzători şi direct vinovaţi credem că sunt mulţi din ungurii, concetăţeni, cari beneficiază azi de mărinimia şi dărnicia poporului şi Statului român.
Groapa delà Luncă, peste care a fost aşezată o frumoasă troiţă de marmoră, şi lespedea de peatră delà Beiuş, subt care cei doi martiri îşi dorm somnul de veci, par’că tot nu
ne-am dat destule învăţăminte.
Monumentul impunător, ridicat, din iniţiativa şi subt îngrijirea unui comitet de sub prezidenţia d-lui protopop Petru E. Papp, din contribuţia obştei, în amintirea lor, în piaţa Beiuşului, va fi de acum o carte vie, în care generaţiile ce se vor succeda pe băncile şcoalelor delà Beiuş, vor ceti frumoase exemple de naţionalism, abnegaţie şi jertfire de sine, vor învăţa să-şi iubească neamul şi cunoască duşmanii.
Iar trecătorii vor pleca capul şi vor spune smeriţi ruga neamului, săpată în litere aurite pe lespedea de peatră din cimtirul din Beiuş:

„Slăviţi martirii desrobirii şi întregirii
neamului ca iertfa lor de sânge să
rămâie prin legendă veacurilor, spre
veşnică pomenire”

Martirul delà Vaşcău

La o săptămână după găsirea cadavrelor lui Dr. I. Ciordaş şi Dr. N Bolcaş, a fost găsit, tot în Luncă, cadavrul gospodarului Nicolae Bogdan din Vaşcău.
Era născut în Criştiorul de jos, din părinţi ţărani. Îşi făcu studiile la Beiuş şi Oradea, şi ajunse director la banca „Şoimul“ din Vaşcău, situaţie ce-i permise să ajute economiceşte populaţia românească.
Fire dârză, înflăcărată. însufleţit pentru tot ce era românesc, ajunse în conflict cu autorităţile ungureşti, atât civile cât şi militare.
În seara de Florii a anului 1919, fu deţinut şi dus la Luncă, 5 km. depărtare de Vaşcău, şi executat, „îndurând moarte de martir în etate de 41 ani”.
La o sptămână după venirea armatei române, în dumineca Tomii, cadavrul lui fu găsit de ciobani, a căror vite îl simţiră şi scormoniră pământul, de pe el, cu copitele.
A fost exhumat, dus la Vaşcău şi mormântat cu solemnitatea cuvenită, iar în piaţa Vaşcăului, „prin străduinţa tineretului recunoscător, din obolul obştei”, i-s’a ridicat, în anul 1927, un bust.

Martirul Nicolae Bogdan https://suciusiminfo.blogspot.com/2014/04/martirii-tarii-beiusului-iv-nicolae.html

Martirul delà Finiş

Este ultimul. în ordinea cronologică, harnicul ţăran Gheorghe Pâlcuţ, de 42 ani, din comuna Finiş, de lângă Beiuş.
Român întreg, duşmănit de unguri pentru atitudinea lui dârză, dar cinstit românească. In joia Paştilor, 16 Aprilie 1919, ducându-se a târg, la Beiuş, fu deţinut, bătut până la sânge, apoi dus la Negru şi împuşcat.
Trupul fără viaţă îl aruncară în şanţul de lângă şoseaua Beiuş —Vaşcău, de unde fu ridicat, în sâmbăta Paştilor, ziua intrării armatei române în Beiuş, de văduva cu cei 3 copii orfani, dus şi mormântat acasă, în cimitirul din Finiş.

Martirul Gheorghe Pâlcuţ

Acesta este tabloul martirilor din valea Beiuşului. Socotesc de datorie mai mult decât omenească, scoaterea lor din bezna uitării şi anonimatului, — în care i-a adâncit timpul scurs în cei 14 ani de ciorovăială politică, meschine interese personale şi frământări de partid, — căci moartea şi a celui mai umil ţăran din munţii Bihorului, înseamnă o conştiinţă trează înăbuşită, o jertfă pe altarul neamului.
Moartea lor singură vorbeşte lumii. Nu-i trebuesc nici manifeste, nici broşuri, nici cărţi, nici hărţi, nici cartoline ilustrate, să dovedească legătura noastră cu pământul acesta sfânt de mii de ani apărat, muncit şi stropit cu sudoarea şi sângele nostru.
Troiţele de lemn şi marmoră rece, presărate pe plaiurile Bihorului, mai mult ca oricând, ne îndeamnă să ne reculegem, şi cu gândul la nopţile sângeroase şi vremile de restrişte din anii 1918—1919, să ne iubim neamul şi cunoaştem duşmanii.
Iar când vecinii noştri delà Apus şi advocaţii lor, vor mai încerca să ne ponegrească, prin defăimări ieşite din teascurile Budapestei, noi să le opunem listele martirilor, ca cel mai convingător argument, care în mod indiscutabil probează barbaria şi sălbăticia lor.

Profesor Mezea Corneliu

Mihai Dănilă, martirul din Dijir

Mihai Dănilă era preot în Dijir, un sătuleţ aşezat în văile Bihorului, la 10 km. de Marghita. Era om tânăr şi foarte harnic. Nu mulţi gospodari se sculau mai dimineaţă decât el. Ziua o începea cu slujba lui Dumnezeu; apoi trecea la lucrurile parohiale şi gospodăreşti. Rezultatul bun s’a şi văzut numaidecât: biserica lui plină

https://www.crisana.ro/crisana/watermark?url=media/fisiere/danila1.jpg

atât la liturghii, cât şi la vecernii; casa lui Dumnezeu simplă dar curată ca un pahar; curtea lui ţinută în rânduială; albinele lui prietenoase, iar grădina lui îţi făcea impresia unui colţ de raiu. Căci Părintele Dănilă trăia o viaţă înaltă spirituală, dar iubea şi munca fizică. Biserica lui, curtea lui şi grădina lui îţi vorbeau despre sufletul lui gingaş şi pururea activ.
În zile de vineri Părintele Dănilă obişnuia să meargă la târgul săptămânal din Marghita. Nu mergea în trăsură, ci pe jos; căci s’adunau roiuri, în jurul său, fiii săi sufleteşti şi pe calea de 2 ore le vorbea mult despre strămoşii, despre fraţii noştri şi despre viitorul nostru.
Un suflet de conducător firesc al norodului său, Irebuia să-şi pregătească poporul şi pentru ziua mare a învierii noastre naţionale, ce începu să se zărească cu 1 Decemvrie 1918. A şi făcut-o cu dragă inimă. Căci în prima Duminecă după aceasta zi memorabilă, în rugăciune ferbinte i-a mulţămit lui Dumnezeu, că şi-a îndreptat mila sa spre lacrimile durerilor noastre.
A cumpărat un tricolor frumos — simbolul unităţii noastre — pe care l-a sfinţit în casa lui Dumnezeu.
Cu ocazia acestei sfinţiri a voit să mulţumească cerului pentru privilegiul de care a învrednicit generaţia noastră, dar l-au năpădit lacrimile, şi în loc să vorbească, a sărutat tricolorul în vreme ce norodul cânta cu lacrimi în ochi: Deşteaptă-te Române — imnul învierii noastre naţionale. I-a fost atât de drag tricolorul, încât îl păstra în biserică.
Aceste i-au fost faptele. Acum să-i vedem răsplata!
În ziua de 14 Februarie 1919, după ce făcu sfânta liturghie plecă desdedimineaţă spre Marghita unde avea de făcut unele cumpărături. Între Marghita şi Itiu se întâlni cu o patrulă din 5 soldaţi şi un ofiţer. Ofiţerul îl întrebă: cine e şi de unde vine, şi după ce se informă, l-a somat, să se întoarcă înaintea lor la Dijir.
Ajungând în comună, intrară cu dânsul la casa parohială; dar văzând acolo o soţie disperată şi doi copilaşi, au crezut de bine călăii să-l ducă la casa primarului loan Orţanu, ca să-şi poată bate joc de el mai la largul lor.
Aici i-au aruncat în faţă acuzele: Rugăciune pentru România, deşteptarea sentimentului naţional în popor şi sfinţirea tricolorului românesc.
După ce dresă ofiţerul un simulacru de proces verbal, îl dete pe venerabilul preot pe mâna alor trei călăi, cu ordinul ca să-i facă lecţie de patriotism; iar ofiţerul cu alţi doi soldaţi se duse în camera vecină, unde-l chinuiră pe primarul loan Orţanu, până ce căzu în leşin.
Cei cari au trecut atunci pe lângă Primărie, n’o să uite niciodată gemetele şi ţipetele de ultimă desnădejde ale preotului chinuit şi batjocorit. Martorii oculari îşi amintesc cu groază cum îl smuceau de barbă pe acest om vrednic, şi cum îi băteau fălcile de olaltă când nu mai putea vorbi de dureri. Cu puştile şi cu pumnii îl băteau pe acest vrednic ostaş a lui Hristos. Din când în când venea şi ofiţerul ca să-i încurajeze pe călăi, făcându-i morală preotului pentru conduita sa nepatriotică.
La un timp le veni în minte, că şi tricolorul trebue pedepsit, l-au pretins Părintelui să-l scoată şi din fundul pământului. Nevoind să-şi expună cuibul familiar la un vandalism nemaipomenit, l-a rugat pe sergentul comunal, să ceară tricolorul delà preoteasă.
Dureroase au fost loviturile cu patul puştii; grele au fost loviturile cu pumnii şi palmele peste cap şi peste faţă; sfâşietoare smucirile de barbă delà ora 9 dimineaţa până la 3 după masă, dar nu l-au durut aşa rău, ca şi scena, când văzu scuipat steagul; steagul pe care el l-a sfinţit, pe care l-a sărutat şi pe care l-a păstrat în Sfânta Sfintelor.
Şi ca profanarea să fie completă: tricolorul fu împărţit de obiele între soldaţi.
Sdrobiţi atât trupeşte cât şi sufleteşte, primi ordin de plecare pe jos la Comandamentul din Marghita al trupelor săcueşti. Ajunşi în faţa casei parohiale, cu greu primi permis, să-şi avizeze familia şi să intre pe câteva clipe în biserică. Dupăce încercă în zadar să-şi mângâie soţia lăsată aproape în nesimţire, intră în biserică. Se proşternu în faţa Altarului şi se rugă către Acela care şi El a suferit moarte ruşinoasă, pentru cauza cea mai sfântă: pentru mântuirea neamului omenesc.
S’a rugat lui Dumnezeu pentru soţia şi copilaşii săi, pe cari dorea să-i vadă oameni de omenie şi români înflăcăraţi. S’a rugat, ca bunul Dumnezeu să aline necazurile poporului român şi să apropie ziua mult dorită a învierii sale. S’a rugat în sfârşit, că dacă a greşit cuiva, să aibă Dumnezeu milă faţă de el.
Eşind de la Altarul, la care slugi cu atâta devotament, plecă spre Marghita, urmat de cinci soldaţi şi un ofiţer. După atâta tortură abia se târî până la biserică.
Numai Dumnezeu ştie: cum era să meargă el cu membrele sdrobite un drum de peste 10 km. De fapt, la o vreme începu să păşească încet şi rar. In zadar îl ajutau cu patul puştii, căci începu să se împiedece. Nu-l mai ţineau puterile. Deodată căzu pe marginea unui şanţ. Călăii însă n’au voit să se incomodeze şi să-i caute o trăsură, care să-l transporte pe acest om chinuit; ci văzând, că puterile-i sunt sleite, nu l-au mai ridicat, ci au tras în el 5 focuri de armă şi l-au lăsat mort la 5 km. depărtare de Dijir.
Acolo pe margine de şanţ a stat trupul neînsufleţit al martirului Mihai Dănilă, până noaptea târziu, căci de frica soldaţilor săcui, nimeni nu cuteza să-l ridice de acolo.
A fost înmormântat în ziua de 16 Februarie 1919.

Părinte Dănilă! Tu eşti un martir al românismului!
Cinste li se cuvine acelora, cari contribuesc prin faptele lor la slava şi fericirea neamului. Laudă li se cuvine lor. Dar tu Părinte ai făcut mai mult, căci ai dat totul. Ai dat viaţa ta. Ai murit moarte de martir: fiindcă ai aprins făclia conştiinţei naţionale în sufletul norodului tău, şi ai sfinţit mândrul nostru tricolor.
Dacă slavă li se cuvine celor cari au pus temeliile acestei Ţări, atunci blestem o să-i ajungă pe toţi acei cari caută să necinstească opera noastră.
Oare cu vrednicie stăpânim noi — generaţia zilei — pământul plămădit din sângele tău şi al tovarăşilor tăi în martiraj?
Iubim noi cu faptele Patria desrobită prin jertfele voastre?
Căutăm noi, ca prin fapte să ne facem vrednici de astfel de înaintaşi?
Oare nu vor lăcrima copiii Tăi, văzând desmăţul ce stăpâneşte pe plaiurile udate de sângele vostru curat?
O Părinte! roagă-te lui Dumnezeu, să răsară din sângele martirilor: patriotism curat, care să plângă în taină de nenorocirile neamului româneasc, şi care să se bucure în suflet de bucuriile acestui popor.

Ioan Chişiu

_________________________________________

Femeia ungară în slujba revizionismului
Din Buda(pesta) se revarsă ura
Funestul an 1940
Fermierii de bani: modul în care oligarhii și populistii mulg Uniunea Europeana de milioane
Viktor Orban – El Lider Maximo
Europa stat politienesc? Detectorul de minciuni pentru turisti promovat de Ungaria