Centenar Trianon

De Ziua Trianonului dorim valahilor tot binele din lume!
În ceas de sărbătoare să ne amintim de vrednicii noștri înaintași care au împlinit visul României Mari.

Nu-i putem uita pe frații noștri din teritoriile amputate. Fără ei alături, sărbătoarea nu e deplină.
Noi, cei de astăzi, avem datoria sufletească de a păstra aprinsă candela românismului și de a fi gata să răspundem prin orice mijloc aroganților cațapi și harpiilor turanice care pe zi ce trece devin tot mai sfidătoare, mai provocatoare.

_________________________________
La toate bisericile din Patriarhia Română, în timpul Sfintei Liturghii şi la slujba Parastasului pentru eroi, din data de Joi, 4 iunie 2020, vor fi pomeniţi eroii, soldaţii, luptătorii, diplomaţii români şi toţi cei care au contribuit la realizarea României Mari la nivel naţional, între anii 1916-1918, şi recunoaşterea acesteia pe plan internaţional, în special prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Veşnica lor pomenire din neam în neam!

Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Sursa:
https://www.buletindecarei.ro/2020/06/comunicat-de-presa-al-patriarhiei-romane-privind-centenarul-tratatului-de-la-trianon.html

Militari români din Regimentul 27 Infanterie în faţa Parlamentului de la Budapesta https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-ce-a-intrat-armata-romana-in-budapesta

Un anacronism în centrul Europei – Ioan Colfescu Delaturda

Vecinii delà Apus ne tăgăduesc calitățile ce ne atribuim. Ne privează de orice calitate.
În ochii lor suntem plini de toate păcatele ce se pot imagina. După concepția lor, noi nu putem pulsa decât nemernicie și, ca atare, nu putem avea șansa de a trăi, oricât am țipa, ori cu cine ne-am asocia și oricât de universale și de puternice ar fi asociațiile menite a ne proteja.
Ungurii se cred în drept de a râvni la granițele noastre. Nu numai atât. Dar ei cred că numai ei sunt cultura, iar noi suntem cloaca. Generațiile de pe teritoriile de stăpânire maghiară, în trecut ca și în prezent, au fost și sunt crescute în spirit de ură și de dispreț, nu numai față de români, dar față de toate popoarele cari altădată formau conglomeratul “ungariei milenare”. Dar noi nu suntem numai pleavă umană, noi mai suntem și incapabili de a ne guverna singuri și, pe deasupra, mai suntem și barbari.
A încăpea sub opinca valahă este cea mai mare nenorocire ce poate lovi pe un ungur.

Ar fi să insistăm prea mult asupra acestui punct, pentru a face să reiese toată concepția degradantă pe care clasa dominantă a Ungariei a reușit să o infiltreze în generațiile succesive cu privire la valahi și la celelalte popoare din fosta Ungarie.
Credința aceasta a devenit și marfă de export. Mai ales după pacea delà Versailles, ungurii au împănat lumea întreagă cu doleanțele lor, cari aveau drept punct central noblețea, mărinimia, libertatea fără seamăn ale rasei maghiare, în comparație cu incapacitatea, sălbăticia, inferioritatea crasă a popoarelor succesoare.
Cu cât aveau mai mult de revendicat, delà un stat succesor sau altul, se mărea și invectivele, insultele, calomniile ce se aruncau în obrazul succesorului ( … )
Să trecem la mentalitatea specifică ungurească.
Cu 1000 de ani în urmă, Europa Centrală, a avut nenorocirea de a fi cercetată de noui hoarde barbare. Neobișnuite cu munca constructivă, ca toate hoardele de acest fel, aceste hoarde au devenit spaima vecinilor. Ele nu trăiau, nu puteau trăi, decât din jafuri și ruini. Cu toată influența occidentală, cu toată opera constructivă întreprinsă de emisarii Romei Papale, și ale vecinilor, pentru a le îmblânzi, aceste hoarde și-au păstrat specificul până în zilele noastre, păstrându-și integral noblețea, mărinimia și principiile de largă libertate și umanitate aduse de pe stepele Asiei.
În adevăr, aceste hoarde nu se puteau perpetua și acomoda noilor condiții de viață, dacă nu s’ar fi înfruptat din plin, atât din tezaurul de tradiții culturale ale popoarelor pe cari le-au găsit în stepa lor, și în jurul acestei stepe, cât și din tezaurul etnic ale acestor popoare. La această necesitate organică se reduce mărinimia, libertatea, noblețea, specific maghiare.

Incapabili de a se conduce și de a se perpetua prin ei înșiși, încă delà origine ei au căutat să capteze etnicul altor popoare, înzestrându-l cu specificul turanic.
Și astfel s’a produs această fabrică de maghiarizare care s’a instalat în centrul Europei. Jos, în etnicul masselor, sus în etnicul conducătorilor, porțile au fost larg deschise pentru toți intrușii. În felul acesta organizația de hoardă hrăpăreață a reușit să se perpetueze până în zilele noastre. Sus și jos, elementele străine, pe măsură ce erau rupte delà corpul etnic original și pe măsură ce erau înzestrate cu specificul turanic ca concepție de viață și ca limbă, elementele originale turanice își consolidau situația și își perpetuau existența. Existența maghiarimii în câmpia Panonică este una cu acest sistem de conservare și perpetuare. De aceea constatăm că în tot decursul istoriei “milenare” a Ungariei, în toate epocile de afirmare și în toate ramurile de activitate și de progres, găsim în primele rânduri elementele captate delà alte neamuri, puse în serviciul specificului turanic.
Mongolii aceștia, stabiliți în centrul Europei, în decursul existenței lor aici, cu ajutorul puternicilor imixtiuni străine, au reușit să se păstreze, cu concepția lor de viață și cu idiomul lor turanic.
Hoarda năvălitoare, existentă pe vremea generației Arpadiene, este, din punctul de vedere al structurii sufletești, aceiași în decursul generațiunilor și pană în zilele noastre, sub diferitele ei aspecte de împrumut și sub diferitele ei camuflări de circumstanță: nu poate trăi decât din furat și din sclavie. Bărbații, femeile și copii servesc căpeteniilor pentru material de exploatat, iar elementele cu pregătiri speciale servesc acestor căpetenii pentru a le suplini insuficiența, incapacitatea și zelul destructiv.

Ungurii în toată viața lor de 1000 de ani nu au făcut decât să fure.
În epoca năvălirilor ardeau, omorau și furau în mod brutal averile și femeile.
După ce s’au așezat, cu concursul și la adăpostul elementelor etnice autohtone, au trăit din jefuirea muncii populațiunilor asuprite, trecute sau nu la specificul și la idiomul turanic. Dacă ne-am opri asupra acestui proces vast de pompare și dacă am avea mijloace de a constata originea etnică a populațiunilor cari vorbesc azi ungurește, ca și originea etnică a căpeteniilor, nu știm cu ce-am mai putea rămâne ca element pur turanic. În anumite cercuri germane se crede că, dacă s’ar cerceta etnicul populațiunilor de pe pusta pur maghiară, s’ar găsi 75°/o germanic. Fac abstracție în ce privește elementul slav.

Constatările de mai sus sunt bogate în consecințe politice și sociale. Dacă am căuta în decursul secolelor substratul etnic care a produs în ordine culturală și politică, îl vom găsi de orice origine, numai de origine asiatică nu. Nu e o întâmplare că ungurii se laudă cu Corvinii, cu regii, artiștii și oamenii lor de suprafață de diferite origini, camuflați, cu toate calitățile lor genuine, supt aspect turanic. Populațiuni nenumărate au îmbrăcat haina maghiară păstrând substratul lor etnic pulsator de energii creeatoare și au galvanizat, au transmis puterea lor de viață în hoardele asiatice incapabile prin ele însele de a se adapta condițiilor de viață ale Europei.
Ce au făcut ungurii în trecut, fac și astăzi. Ce e în sângele unguresc, în sângele conducătorilor maghiari, nu poate dispărea decât prin dispariția statului însuși maghiar de pe harta Europei.

Să ne oprim un moment la o pildă vie. Eram intr o comuna cu foste majorități românești din Ungaria, în imediata apropiere de frontiera română. Am umblat din casă în casă și am putut constata cum, sub ochii noștri, s’au pompat în massa maghiară, în decursul ultimilor ani, delà răsboi încoace, continuându-se un proces mai vechi deja existent în tot lungul graniței, totalitatea populației de naționalitate română.
Bătrânii din această comună vorbeau românește ca oricare dintre noi. Oamenii mijlocii vorbeau românește fără accent, însă fără să aibă vocabularul necesar. Tinerii, până la 20 de ani nu știau nici o vorbă românește. Deznaționalizarea lor era completă, nu numai ca limbă, dar și ca spirit. În biserică li se cântă și li se predică ungurește. Dacă vorbesc românește în familie, sunt supuși la represalii barbare.
În școală copiii sunt crescuți în sentimente pur maghiare, adică în spirit de ură și de dispreț față de propriul lor neam: — Ați fost până acum valahi greco-catolici; de acum înainte sunteți unguri greco-catolici. Nu numai că limba română (valahă) este proscrisă, dar cel ce o vorbește este disprețuit și batjocorit. Astfel copilul delà prima silabisire învață că este o rușine să fii român și să vorbești românește.
Prin comună am fost condus de o doamnă care vorbea binișor românește, româncă din moși strămoși, soră cu judecătorul din orășelul alăturat de pe teritoriul român, cu o întinsă progenitură și cu numeroase rudenii. Ne găseam în această situație bizară. Judecătorul român, fratele ei, deținător de suveranitate în statul nostru, iar rudeniile lui cele mai apropiate de vârstă fragedă și mijlocie, complet străine de neam și de aspirațiile noastre naționale. Am întrebat pe cei în vârstă, pentru ce nu și-au învățat românește copiii?
Mi-au răspuns: — Cum i-am fi putut învăța, dacă nu e permis.
Mi s’a istorisit cu această ocaziune, cum un român, exprimându-se în public că era mai bine când se cânta la biserică românește, a fost dus la jandarmerie și bătut până a rămas infirm. Tot satul a fost ținut sub teroare, până ce a pierit pofta valahilor de a-și mai vorbi limba și până ce sufletul tineretului a fost pervertit în așa măsură, încât să-și urască și
să-și disprețuiască propriul lui neam.
Un bătrân de 70 de ani, ca să-și dovedească sentimentele lui românești și curajul față de stăpânire, ni s’a lăudat că el, cu toată opreliștea, îndrăznește totuși să ceară peste gard, delà vecinul lui “dohany” (tutun) în limba română. Tineretul ne asculta, bine înțeles fără să priceapă o iotă din cele ce vorbeam. La un moment dat, m’am adresat tinerilor întrebându-i pentru ce nu au învățat românește ?
Mi-au răspuns revoltați: — Cum Domnule ! să învățăm SĂ LĂTRĂM CA CÂINII ?…
Pentru aceste progenituri românești, a vorbi românește însemna să “latri ca câinii”.
Așa i-au făcut să creadă învățătorul delà școală, preotul delà biserică, notarul delà primărie și toată atmosfera ambiantă în care a fost învăluit satul.

Aceasta este fabrica seculară pe care conducătorii Ungariei de azi și de ieri știu să o pună în funcție așa de bine. Nu aș fi crezut, dacă nu ași fi văzut cu ochii mei această metarmofoză rapidă. Tineret de ambele sexe, strălucind de volubilitate românească și latină, răspunzându-ți ungurește că ei consideră ca o rușine și o degradare de a vorbi românește și de a aparține acestui neam și râzând batjocoritor și apostrofându-te cu cuvinte ofensatoare, atunci când te aude vorbind limba părinților, moșilor și strămoșilor lor. ( … )

Pretutindeni pe unde am fost am constatat stări de lucruri similare. În satele rutene, în cele șvăbești, oriunde, populațiunea ce prezintă mai mult sau mai puțin amestecată, oriunde există o posibilitate de deznaționalizare forțată, se procedează la fel.
Se asfixiază întâi populațiunile, se izolează ermetic de conaționalii lor și apoi li se inoculează cu forța specificul turanic.
În chipul acesta regiuni întregi sunt scoase din făgașul lor natural, sustrase neamului din care au făcut parte, sustrase delà posibilitatea de cultură, delà soare și delà lumină și introduse în massa destructivă, în întunerecul ideologiei maghiare.
Dat fiind că procedeul acesta nu este nici de azi nici de ieri, că este în sângele conducătorilor maghiari, că face una cu ființa lor, ne putem da seama cum s’a putut ajunge delà puțin numeroasele hoarde sălbatice cari au năvălit în Panonia acum 1000 de ani la poporul maghiar de astăzi. ( … )

Se pune întrebarea, marea întrebare: poate un popor păstra ceea ce a furat în decursul timpului și care este utilitatea, câștigul, pentru culturalizarea omenirii, ca aceste populațiuni, după ce au fost smulse prin mijloace silnice delà neamurile lor, să fie lăsate pradă ideologiei destructive, criminale, ce s’a încetățenit în pusta Panoniei? ( … )
În ce privește populațiile în general, cu toată maghiarizarea de nume, menită de a escroca realitățile prin aparențe, și astăzi găsim ideologia maghiară pusă în valoare în țară și peste graniță de elemente încă nedigerate complet de stomacul atât de vorace al poporului așa zis “maghiar”. Nicăieri, la nici un popor nu vom putea găsi acest mixtum compositum pus la punctele de reazem în toată structura statului maghiar.
Nici nu se poate ajunge decât la un rezultat hibrid, dat find că necesitatea care comandă această frenezie de asimilare forțată, nu este o necesitate de cultură și progres, ci necesitatea de a-și crea domenii de exploatare și de jaf, fie în sens concret, pământuri, fie în sens uman, ființe docile cari să le stea la dispoziție, pe socoteala cărora să poată trăi și prospera.
Acesta este statul și poporul maghiar. E o adunătură de pretutindeni și de oriunde, pusă la dispoziția conților și stropită cu aghiazmă și cu idiom turanic. Dacă am cerceta deci în adâncuri, am găsi masse eterogene, luate delà popoarele vecine, scoase din comerțul culturii și progresului european, izolate ermetic prin idiomul turanic, fără nici o legătură cu celelalte limbi europene, aruncate în întuneric și sclavie, închise ermetic în temnița maghiară, pentru ca să rămână estropiate din punct de vedere spiritual și instrumente de îmbogățire, slugi plecate, sclavi ai clasei suprapuse parazitare care, deși ea însăși invadată de elemente covârșitoare eterogene, reprezintă de fapt ca deprindere și concepție turanică, rasa maghiară prin definiție, și este singura care în decurs de secole a făcut coeziunea poporului maghiar și o face și astăzi.

Despotismul adus din stepele Asiei s’a instalat în centrul Europei.
Toată existența statului maghiar în trecut ca și în prezent nu are altă rațiune de a fi: păstrarea și perpetuarea specificului turanic în centrul Europei.
Din tot ce am dezvoltat nu se poate trage decât o singură concluzie: populațiunile furate trebuiesc readuse la matca lor, redate popoarelor respective și culturii europene, iar Ungaria însăși trebuie desființată pentru a extirpa cancerul care s’a înfiripat în centrul Europei și care amenință consolidarea și liniștita dezvoltare a popoarelor vecine, ca și pe vremea primelor năvăliri, ținând în același timp în sclavie și în stricăciune milioanele de locuitori aflate astăzi în cuprinsul Ungariei mărite, cari merită altă soartă și cari pot juca un alt rol în lume, decât acela de a servi de teren de vânătoare, de exploatare, ideologiei specific turanice, unica rațiune de a fi a așa zisei rase ungurești.
________________________________

TRATATUL DE LA TRIANON – un act reparatoriu