TRATATUL DE LA TRIANON – un act reparatoriu


CAIUS BARDOȘI – Doctor în drept – Diplomat al Institutului de Înalte Studii Internaționale din Paris

REVIZIONISMUL MAGHIAR — În lumina istoriei politice și diplomatice
(tipografia Unirea, Brașov 1932)

Enemy of Europe https://www.reddit.com

Politica internațională este dominată de o nevroză ce se manifestă prin curente de opiniuni variabile și contradictorii. Sistemul tratatelor de pace a provocat o reacțiune. Reacțiunea se lățește prin propagandă și agitație. Asftel s’a născut revizionismul, adecă lupta pentru revizuirea tratatelor. ( … ) Conferința delà Lausanne a lichidat problema reparațiunilor, una din sarcinile cele mai importante, impuse învinșilor războiului mondial, trecându-se la o formulă de lichidare prin compensațiuni.
Revizionismul nu s’a oprit, însă, aici. Abolirea totală a compensațiunilor financiare, suprimarea culpabilității la provocarea războiului mondial, egalitate de drepturi în domeniul înarmărilor, sunt noile baterii de asalt ale revizionismului. Iar centrul de atac rămâne ideia restaurării teritoriale a țărilor mutilate prin tratatele de pace.
Aici, Ungaria joacă un rol de mare vedetă. Cu prodigalitate megalomană, s’a montat, pe scena opiniei internaționale, patetica tragedie întitulată „Csotika Magyarorszdg”.
Adevărat că cheltuelile acestei înscenări s’au acoperit din împrumuturile largi ale străinilor păcăliți. ( … ) Totuși, milioanele de pengö, risipite în toate centrele Europei și ale Americei, au isbutit să încolțească ideia revizionismului maghiar.
La Roma, Londra, Washington, există lume care simpatizează, pe față, cu revendicările Ungariei. ( … ) Anglia oficială are tot interesul să apere intangibilitatea tratatelor, care îi asigură egemonia mondială. ( … ) De altă parte, un magnat influent de presă, ilustrată și sensațională, Lordul Rothemeere, cunoscut și sub porecla de „press-lord of Fleet-Street” (lordul presei din Strada Sărindarului a Londrei) a înțeles că revizionismul maghiar
este „a good business”.
În definitiv, situațiunea materială și influența morală a unui Protector suprem al Ungariei nu este un lucru de disprețuit. Mai ales când, în Anglia, lordul nu joacă nici un rol politic. Nimeni nu știe cărui partid aparține. Și așa, lordul din Fleet-Street strecoară, între matchuri de golf sau kricket și crime raportate delà Scotland-Yard, între fotografii de stele cinematografice și romane seriale, — câte un antrefileu concentrat de propagandă maghiarofilă. ( … )

Chiar fără a recurge la o propagandă deșănțată și exagerată, care să devină o obsesie plictisitoare și care să înghită miliarde neproductive, — totuși cuvântul de apărare trebuie rostit apăsat, documentat și convingător. ( … ) O propagandă va fi cu atât mai eficientă, cu cât ea se va desfășura la un nivel ridicat de metodă științifică. Polemica ușoară fascinează, însă nu convinge. Numai argumentele, cumpănite și îngrijite, au forța decisivă a persuasiunei serioase.
Propaganda va trebui să se sprijine pe o absolută obiectivitate. Or, obiectivitatea este mai bine asigurată dacă ea emană delà observatori imparțiali. În această privință, trebuie să cităm o carte lucidă, recent apărută, care a fost scrisă de un admirabil cunoscător al poporului maghiar și în care sunt acumulate experiențe de decenii ale unei observațiuni directe. Este lucrarea d-lui Raoul Chélard, fost redactor la biroul de presă al Ministerului francez de afaceri străine și însărcinat cu misiuni în Ungaria (Raoul Chélard, Responsabilité de la Hongrie dans la guerre mondiale. Souvenirs personnels et documents inédits. Editions Brossard. Paris,1930).

Un bun cunoscător al ungurilor: Raoul Chélard

Cele 192 de pagini ale acestei opere remarcabile, pot fi considerate ca primul rechizitor occidental îndreptat împotriva revizionismului maghiar, cu un lux de dovezi irefutabile. Este o publicațiune, care poate servi ca un ghid al contra-ofensivei antirevizioniste.
Chélard, în prefața operei sale, dovedește vasta sa competință de a trata, cu toată autoritatea, problema maghiară. El și-a cules documentația, zi cu zi, timp de cincizeci de ani. Dispune de „o cunoștință perfectă a psihologiei, cât și a limbei, maghiare”.
A făcut observațiuni metodice, de fiecare clipă, a evenimentelor politice, în urma calităților sale de informator al afacerilor ungurești, pe lângă serviciile externe ale Franței, calitate pe care a deținut-o timp de 16 ani. În fine, în timpul războiului, thélard a funcționat ca informator în Elveția, care era centrul de observație a țărilor beligerante.
Dealtfel, autorul a publicat, încă înainte de războiu, o întreagă bibliotecă asupra Ungariei (La Hongrie contemporaine, Paris, 1891 ; — La Hongrie millénaire, Paris, 1896; — Guide historique et littéraire de la Hongrie, Paris, 1900; La crise hongroise et l’opinion, Paris 1905; — Le prétendu séparatisme des Hongrois et la France, Paris, 1905; — La dernière alliance franco-hongroise-, Louis XIV et Rakoczy II, Paris, 1906; — L’Autriche-Hongrie et la France, Paris, 1914).
Prin urmare, competința lui Chélard, în cunoașterea Ungariei, este indiscutabilă.
Încă în 1910, Chélard a pornit o campanie de presă, pentru a împiedeca lansarea unui împrumut maghiar de un miliard franci-aur, pe piața Parisului. Campania a fost încoronată de succes. Împrumutul a fost zădărnicit.

Atavismul maghiar

„Introducere la psihologia maghiară” este titlul sugestiv al primului capitol din lucrarea lui Chélard. Un spirit de penetrațiune sociologică și psihologica a istoriei se degajează din această savantă și vibrantă expunere introductivă.

Iată cum explică Chélard substratul psihologic al cucerirei Ungariei de către unguri:

Războinici din profesiune, ei erau, uneori, lipsiți de lucru și căutau bucuros să-și satisfacă trebuințele de prădare, angajându-se în certuri ce nu-i privea. În cursul unei astfel de expedițiuni, ei au descoperit patria lor de astăzi, ca fiind conformă gusturilor lor. Dealtfel, isgoniți din lăcașurile lor precedente, de către alți năvălitori, ei au cucerit-o, — ubi bene ibi patria, — din necesitate de a se adăposti undeva.
Primii Maghiari erau cu totul pătrunși de despotismul lor asiatic. Erau falși, vicleni, perfizi, lacomi, deci neîncrezători, adeseori sperjuri, soldați excelenți cu condiția de a fi ținuți sub o disciplină de fier, dornici de bravură, deci orgolioși, transfugi ușori, din interes personal, deci versatili, adorând pompa și ostentația din orgoliu.
Maghiarii de azi — continuă Chélard, — ai clasei rămase dominantă, n’au pierdut nimic din caracterul strămoșilor. ( … )
Pe urmă, Chélard tratează chestiunea convertirei la creștinism a Ungurilor, pe care o prezintă astfel:

Tribul Maghiarilor, țintuit la un sol delimitat, făcând o pată neagră într’un mediu de elemente etnice diferite, neputând continua să trăiască, sub cort, cu sulița în mână, retras față de restul Europei, tratat ca brigand, — avea nevoie de un suport occidental pentru a se menținea în fruntea cucerirei sale.
De aceea, a încheiat o alianță cu Papa. A obținut protecțiunea lui și, în schimb, a întreprins, curajos, opera convertirei poporului său, la catolicismul roman, complectată cu o reformă administrativă, după modelul țărilor occidentale.
Deci, convertirea Sf. Ștefan a fost pur și simplu: o afacere politică.
După ce trece în revistă primele instituțiuni politice și primele monumente ale civilizației maghiare, Chélard afirmă că întreaga constituție primitivă a parlamentului s’a menținut până în 1848: ca o adunare de caste privilegiate, asistând, la început, călare, iar mai târziu, în jurul unor mese, deliberând asupra afacerilor naționale, acuzându-se, combătându-se, certându-se asupra șefului sau regelui ce urma a fi ales, criticând gesturile regelui domnitor, refuzându-i sau acordându-i încrederea, — totul sub semnul turbulenței, a nebuniei, („de la vésanie”), a diviziunei și a egoismului.
La acestea s’a suprapus zânzania provocată de structura funciară a organizării sociale, cunoscută sub instituția numită „ösiség”, care a dat naștere la nesfârșite procese și certuri familiare, care toate au influențat caracterul „națiunei”.

Astfel s’a născut un popor de avocați, de certăreți, de partizani, blestămând, calomniind, detestându-se, bănuindu-se, al cărui patriotism, adesea-ori de tapaj, consta în a exploata țara, între camarazi.

Nemiloasă este critica lui Chélard față de aristocrația maghiară:
În fiecare guvern maghiar, se găsesc, totdeauna, conții, un partid numit al conților, al marilor agrarieni, strălucind prin egoismul lor, prin lăcomia lor de pământ, prin gustul lor de fast și prin prefecta lor inutilitate.
Din aceste câteva spicuiri se poate recunoaște cât de bine a pătruns Chélard spiritul maghiar și cât de subtile sunt explicațiunile sale de psihologie istorică. Aceste caracterizări critice sunt dovedite cu fapte și elemente istorice, controlate prin filtrul erudiției și al metodei științifice.

Ungurii, Turcii și Austriacii

Capitolul II din cartea lui Chélard, un capitol mai mult documentar și informativ, se ocupă de „Sfârșitul Ungariei suverane și alianța cu Turcii”. Aici, Chélard demonstrează că o legătură psihologică secretă a apropiat pe Unguri și pe Turci. Erau dușmani, însă frați de aceeași origine străveche. Între ei există un fluid ancestral comun.
Odinioară, în Asia, au nomadizat și s’au bătut, cot la cot. Pe urmă, s’au separat.
Turcii orientali s’au dus spre sud, arabizându-se, iar Turcii occidentali, numiți Maghiari, s’au dus spre apus, creștinându-se.
Atitudinea degradantă a aristocrației maghiare, din această epocă, este bine caracterizată de un alt istoric francez, Lefaivre:

Desmembrarea regatului nu a atins, cu nimic, puterea specifică a aristocrației maghiare. Fiecare va trata, după interesul său, fie cu Austria, fie cu Sultanul, fie cu Regele maghiar, prințul Transilvaniei, ca un suveran independent, trecând delà unul la altul, cu o ușurință de prestidigitator.
Această promiscuitate, departe de a strica acestor înalți baroni, le permitea a se vinde mai scump.
Orice atingere a inviolabilității cabalelor lor era taxată drept înaltă trădare și îi găsea uniți, pentru rezistență. Printr’o savantă repartizare a rolurilor, fiecare familie avea informatori la curțile și în armatele adverse.
Fiecare magnat găsea prieteni la curtea austriacă sau la familiarii Divanului, unde putea intriga, conspira, trăda, calomnia, cu o certitudine aproape completă de impunitate. S’ar putea numi un mare sindicat de trădare, ai cărui reprezentanți, solid stabiliți la Viena, la Cluj, la Constantinopol, facilitau, pretutindeni, tovarășilor, schimbările de atitudini, reintrările în grație și rebeliunile (Lefaivre, Les Magyars, pendant Ia domination ottomane en Hongrie, vol. I, p. 177 ).

Chélard trece pe urmă la „perioada de izolare și de anemie națională”. Requiescat in pace ultimele rămășițe ale Ungariei suverane. După ce a fost o „nazione bellicosa”, ea devine o „nazione indolente”. Ca și melcul, ungurul se retrage în carapacea sa, Austria o înfundă, iar el se usucă.
Aici, Chélard invoacă autoritatea unui istoric maghiar obiectiv, Béla Grünwald, care a scris adevăruri crude despre venalitatea și ticăloșia castei conducătoare, a Ungariei de atunci:
Mulțumindu-se cu avantaje materiale, înalta nobilime devine loialist-aulică, cum se zicea despre Ungurii raliați Împăratului. Niciodată nu s’a văzut un magnat, demisionând din postul său, sacrificându-l, în semn de protestare, contra tratamentului de cenușăreasă, aplicat patriei sale. Din potrivă, toți se străduiau a executa, cu zel, ordinele cele mai antinaționale primite delà Viena.
În schimbul avantajelor materiale, erau gata a comite orice nelegiuire, falsificând deciziunile Dietei, supralicitând, închizând, condamnând pe oricine desemna puterea
Câte calamități nu ar fi putut fi cruțate țării, dacă nu s’ar fi găsit totdeauna un ungur mizerabil, oferindu-se în schimbul unei recompense, celor mai abjecte sarcini de executat, în țara lui. Kazinski și bătrânul Horváth nu ziceau oare că, totdeauna ungurii răi, și nu miniștrii nemți, sunt acei ce asasinează națiunea.
Pe lângă neleguirile lor, mai este încă asprimea lor de inimă, lipsa lor de caritate. Niciodată nu s’a văzut o asemenea parcimonie, niciodată ei nu au dat un ban pentru o operă națională.
Înalta nobilime se ducea la Viena, pentru a se distra, a parada, a face pompă, a se încălzi la soarele imperial. Ea a sfârșit, prin a-și desprețui patria, își trata limba ca un dialect țigănesc, și, uitând-o, s’a desnaționalizat din snobism de curtezan.

Revoluția maghiară din 1848

Aici Chélard excelează nu numai prin erudiție livrescă, ci și prin observațiuni și experiențe personale, ceea ce dă o deosebită savoare, de originalitate, concluziunilor sale judicioase. Doar l-a cunoscut personal pe Kossuth și pe mulți „kossuthiști”, fie în exilul lor, fie la Budapesta, pe’la sfârșitul secolului al XIX-lea. ( … )
Ungurii confiscă, pentru ei, libertatea popoarelor. — Ce a fost revoluția lor din 1848? Megalomania și iluziunile lui Kossuth. — El solicită alianța Franței și a Angliei, a Italiei și a Confederației germanice. El oferă să facă unitatea Germaniei, expulzând Austria din Confederație. — El numește ambasadori, cari nu sunt primiți:
Teleki la Paris, Szalay și Pulszki la Londra. — Lamartine, Drouyn de Lhuys, Bastide, Lordul Palmerston, Louis Bonaparte, Blanqui, Raspail, Ledru-Rollin, Cavaignac și Ungurii. — Kossuth oferă comandamentul trupelor din Ungaria Ducelui de Aumale, pentru a fi pe placul lui Bonaparte. — Prefectura de poliție din Paris tratează acest proiect drept o nebunie inocentă.
Anglia se servește de Unguri pentru a intimida Austria. — Erorile optice ale Ungurilor. — Revoluția maghiară se sfârșește în Turcia. — Bismarck se folosește de Unguri pentru a urzi proiectele sale de egemonie prusiacă. — El încheie o alianță cu Ungurii contra Austriei. — Legiunea Klapka. — Coroana Ungariei este oferită Prințului Frederic- Carol de Prusia. — Ungurii rămân aliatii secreți ai Prusiei, în 1866.
Numai din această fugitivă înșirare de subtitluri, se poate întrezări cât de bogat și de interesant este capitolul lui Chélard asupra perioadei revoluționare maghiare.
Acum trebuie să traducem numai câteva din reflexiunile sale critice:
În cursul evenimentelor din 1848, paroxism inevitabil, inaugurat odată cu secolul, ungurii n’au înțeles că în contradicție cu mișcările revoluționare simultane din Franța și Germania, revoluția lor nu se făcea decât spre profitul unei părți a populației, spre singurul profit al ungurilor. ( … ) Greșelile revoluționarilor maghiari erau funcțiuni ale caracterului lor, conchide Chélard. Ideile lor de libertate erau, inconștient, acelea pe care le-a definit admirabil, în 1808, contele maghiar Dessewffy, într’un răspuns dat lui Napoleon I:
„Ungurii sunt mici tirani, cari nu voesc să fie tiranizați”.
Fiecare popor are ideia sa proprie despre libertate. Dacă, pentru Francez, a fi liber înseamnă a fi egal superiorului său, pentru ungur aceasta înseamnă a fi superiorul egalului său („si, pour le Francais, être libre veut dire être l’égal de son supérieur, pour le Magyar cela signifie être le supérieur de son égal).

Domnia contelui Tisza

Cunoscând, personal, pe Ștefan Tisza, Chélard ne dă o magistrală descriere și o subtilă analiză psihologică a dictatorului maghiar. A reușit să prindă toate greșelile marelui moșier delà Geszt, care a jucat un rol atât de hotărîtor în politica maghiară și europeană. Această descriere o găsim sub titlul: „Domnia Contelui Tisza”. Iată cum îl prezintă Chélard pe Tisza Pista:

Violența și curajul, desigur atavice, le avea delà moșul său. Sgârcenia, încăpățânarea, setea de pământ veneau de mai departe. — Era lipsit de previziune și poporul l-a supranumit „omul cu două mâini de stânga”, pentru că într’adevăr toate gesturile lui erau stângace. Neascultând de nimeni, el proceda prin voință apocaliptică. Avea o educație remarcabilă, însă greșit condusă. Avea o inexperiență primară în politică. Tisza a început acolo unde alții sfârșesc și, cu toate că era maestru, a rămas ucenic. Ca talent oratoric era nul. Discursurile lui nu erau decât circulare ministeriale vorbite, conferințele lui erau lecțiuni profesorale. Opera lui este impozantă prin negativitate, prin destrucțiune. ( … ) Dealtfel, prognosticurile lui, în materie externă, erau toate cam de calibrul naivităților lui Kossuth din 1848. Iată omul care, începând cu 1903, a fost însărcinat de a pune în ordine afacerile maghiare, în așteptarea inevitabilului războiu ce se apropia. Urmărind firul întortochiat al politicei maghiare, delà 1903—1914, Chélard ne dă o imagine aprinsă a luptelor și intrigilor parlamentare, a metodelor brutale și dictatoriale, a obstrucțiilor și a violențelor, care au dominat politica lui Tisza.
Ceilalți politicieni erau disparenți. Generalul baron Fejérvâry, „ostaș de salon și de alcov”, era de o „inexperiență enciclopedică în materie politică”.
Cabinetele Khuen-Hedervary și Lukacs erau creaturile lui Tisza. Situațiunea Ungariei, așa cum o vedea Chélard, cu prilejul unei vizite în Februarie—Martie 1914, poate fi rezumată în imaginea unui tren, condus cu plină viteză, arzând toate stațiunile, spre o destinație, cu frică, ignorată de călători ( … )
În opinia’publică, Tisza este considerat ca un nebun, a cărui menținere la putere se explică, fie prin extrema bătrânețe a monarhului, fie prin sprijinul ocult al unei forțe, pe care nimeni nu îndrăznește să o numească. În cercurile opoziției parlamentare, lumea îl acuză, pe față, de complicitate secretă cu Berlinul, fără însă a-și da seamă de iminența evenimentelor.

Aici am ajuns la punctul nevralgic al chestiunei revizioniste și anume la responsabilitatea Ungariei, în ce privește provocarea războiului mondial.

Francisc Ferdinand și Tisza

Propaganda revizionistă maghiară încearcă să exploateze, cu abilitate ipocrită, un argument hotărîtor, care să demonstreze opiniei europene că Ungaria este o victimă nevinovată. Acest argument decisiv este că Ungaria nu poartă nici o vină la provocarea războiului mondial, ci, dimpotrivă, Tisza s’a opus, din răsputeri, declanșării catastrofei universale.
Deci, desmembrarea Ungariei, a țării care a fost un element de pace și liniște în Europa Centrală, este un act de nedreptate internațională. Cerând achitarea de sub acuza instigării sau complicității la provocarea războiului mondial, Ungaria pretinde revizuirea tratatelor și restituirea teritoriilor pierdute. Iată ideia centrală a revizionalismului.
Iar ca martor principal al „inocenței” maghiare se citează memoria „marelui pacifist” Tisza, a cărui acțiune și politică, supuse judecății acestui proces de istorie, trebuie să disculpeze Ungaria de sub orice „acuză nedreaptă”.

Iată, însă, că Chélard se ridică, pe banca acuzării și se constituie în procurorul ipocriziei maghiare, pe care o nimicește, în cadrul unui rechizitor fulgerător. Titlul acestui rechizitor este: „Les Magyars allument la guerre”:

Politicienii Ungariei, în preajma războiului, aveau o singură grijă: asigurarea egemoniei lor. Alianța ocultă cu Prusia le părea chiar mai sigură decât dualismul cu Austria.
O schimbare trebuia să intervină. Trebuia să intervină pentru a înlătura un mare obstacol al egemoniei maghiare: pe arhiducele Francisc Ferdinand.
De aceea, Chélard își începe rechizitorul, analizând relațiunile între Francise Ferdinand și Tisza. Arhiducele, al cărui asasinat, la Sarajevo, a declanșat războiul, personifica, pentru conducătorii maghiari, acel „sfinx fatidic”, care, într’o bună zi, va încheia oligarhia lor milenară. Francisc Ferdinand, detestându-i, în special pe Tisza și consorți săi, considera pe unguri ca sursa tuturor nenorocirilor ce a avut de suferit Austria.
Cunoștea intrigile lor cu Germania. De aceea, el a jurat că, odată ajuns la tron, îi va face să intre în neant. Nu putea să ierte Ungurilor că au făcut cauză comună cu Prusia, în 1866, pentru a stoarce delà Francisc Iosif dualismul. ( … ) Iar în 1913, Francisc Ferdinand declară că „va trăi sau muri pentru federalism, pentru că dualismul, complet învechit în zilele noastre, trebuie să intre în categoria absurdităților politice”.( … )
Tisza, nu se sfia să declare, în conversațiile sale particulare, la sfârșitul lunei Aprilie 1914, că el va fi acela care va ști să debaraseze Ungaria de veleitățile „cezariene” ale arhiducelui moștenitor.
Acesta este un extras textual din raportul lui Chélard No. 627, din 1 Mai 1914, adresat biroului de comunicațiuni al Ministerului francez de afaceri străine, raport redactat la întoarcerea lui din Ungaria, deci șase săptămâni înainte de asasinarea arhiducelui.
Chélard rezumă astfel situația:
pentru oligarhii delà Budapesta, aliații secreți ai junkerilor prusiaci, programul lui Francisc Ferdinand implica o moarte politcă fără fraze, nimicirea roadelor unor lupte de o mie de ani, pierderea tuturor speranțelor și beneficiilor, a fericirei de a stăpâni și porunci, sfârșitul visurilor egoiste, aprig urmărite sub culoarea patriotismului, a iubirei de libertate și a legitimității.

Atentatul delà Sarajevo

Atentatul delà Sarajevo este supus unei analize pătrunzătoare de către Chélard, pentru a scoate în evidență partea contributorie a culpabilității maghiare. ( … ) Cercetându-se la Viena nodul întregei politici, pentru că acolo era centrul ei consacrat, s’a uitat culisa maghiară, unde s’ar fi explicat multe enigme.
În Bosnia-Herțegovina, administrația civilă și poliția erau puternic impregnate de maghiarism, în urma unei conduceri maghiare de 30 de ani. Timp de douăzeci și unu de ani, delà 1882 până la 1903, marele organizator a fost Benjamin Kállay, ministru pentru Bosnia și pentru finanțe comune la Viena, un „magyar sang pur”. Cu prilejul morții sale, Budapesti Hirlap din 14 Iunie 1903 a scris că „sufletul său arzător a simțit necesitatea de a face să pătrundă, în opinia noastră, principiul unei politici orientale imperialiste maghiare, conformă cu tradițiile noastre”. ( … )
Succesorul lui a devenit, prin protecțiunea lui Tizsa și a generalului Fejervary, ginerele acestuia din urmă, Burian, pe care Chélard îl numește după o poreclă a opoziției maghiare, „le noir souci qui monte la dos en croupe derrière Tisza”.
Însă, în fruntea Bosniei se găsea, în momentul atentatului delà Sarajevo, având comanda tuturor resorturilor bosniace, Dr. Louis Thalóczy, agentul de legătură și curierul personal al lui Tisza, între Berlin și Budapesta.
Chélard subliniază, cu litere cursive, că de-aici urmează logic cum că veritabilul șef al poliției, ca și al întregei administrații civile, în timpul atentatului și cu mult înaintea lui, era Tisza. Direct sau indirect, o bună parte a funcționarilor bosniaci erau creaturile sale. Nimic nu putea să-i fie mai ușor decât a țese pânza, în care să se lase prinsă nenorocita pereche arhiducală.
Belgradul furnica de spioni austro-ungari. Legațiunea austro-ungară, dispunea de fonduri secrete considerabile, cartelizate la acest moment, cu fondurile secrete germane. Se manevrau oameni, cari manevrau pe alții, cari, la rândul lor, manevrau iarăși pe alții, așa încât cel mai aprins dintre ultra-pansârbi putea să ignoreze de unde îi veneau încurajările. În aceste circumstanțe, era suficientă o negligență voită pentru a face să dispară arhiducele. Iar negligența voită a Iui Tisza se poate ușor proba.

Cu o lună înainte de atentat, comisarul poliției din Zagreb, Benno de Klobutciarici a fost pus în curent, întâiu din Belgrad, pe urmă din America, despre toate numele și amănuntele referitoare la pregătirea asasinatului. — Nu s’a dat nici un răspuns raportului adresat superiorilor săi, în ultimul resort, contele Tisza. În schimb, a primit o invitație discretă de-a nu acționa în cazul când unul din conspiratori ar fi trecut prin circumscripția sa.
Câteva zile în urmă a sosit la Zagreb, venind delà Belgrad, Dr. Marco Gagliardi, care a denunțat, la rândul său, ceea ce se urzea. El și-a făcut depoziția în fața comisarului de poliție. Pe urmă s’a dus la guvernator, unde a făcut alta, și mai amănunțită. Or, niciodată nu s’a mai auzit vorbindu-se nici de una, nici de alta.
În schimb, procesul atentatului delà Sarajevo, desbătut între 12 și 19 Octomvrie 1914, a desvelit toată negligență voită a poliției bosniace, comandată de Tisza, care nu a înțeles să împiedece preparativele asasinatului, desfășurate la lumina zilei.
Is fecit cui prodest. Crima din Sarajevo nu putea să profite decât numai oligarhiilor maghiare și pangermanice.
De aceea, Chélard conclude că „ce sont les hobereaux magyars qui ont mis le feu à l’Europe, afin d’y faire cuire leur gulyàs nationale, conformément à la psychologie que nous leur connaissons, et, toujours, sans s’apercevoir que leur conceptions grandioses, comme leurs appétits, dépassaient leurs forces”.

Concluziunile lui Chélard

Concluziunile finale ale lui Chélard, în ce-l privește pe Tisza și așa numitele alibiuri ale sale că nu ar fi voit războiul, se pot rezuma astfel: duplicitatea sa, bine cunoscută, ar fi suficientă pentru a anula valoarea alibiurilor. Dar mai există un argument peremtoriu și anume: dacă Tisza nu a voit războiul, el trebuia să demisioneze atunci când războiul s’a făcut contra voinței sale. În 1914 n’a demisionat. În schimb, în 1917 a demisionat, pentru că nu voia să-și asume responsabilitatea unei reforme electorale. Iată un echivoc din care nu poate ieși. ( … ) Această dovadă peremtorie poate fi coroborată și prin gestul celor doi miniștri britanici, cari în momentul declarării războiului, și-au înaintat demisiunile lor. ( … ) Tot așa ar fi trebuit să procedeze și Tisza, dacă pacea ar fi fost scopul lui. Chélard are dreptate: prin simplul fapt că nu a demisionat, Tisza și-a asumat răspunderea războiului, cu toate consecințele ce decurg din ea.
În concluzie, argumentul central al revizionismului maghiar, — atitudinea pacifistă a contelui Tisza și „inocența” maghiară la provocarea războiului, — se năruia, ca șubred și ipocrit. Dealtcum, istoria diplomatică ne oferă o bogată documentație, pe lângă remarcabila lucrare a lui Chélard, care, toată, coroborează vădita culpabilitate a Ungariei și care compromite tot eșafodajul savant al revizionismului maghiar.
Tratatul delà Trianon rămâne un act secular de justiție internațională ce nu poate fi nici distrus și nici revizuit.

Poincaré condamnă pe Tisza

În afara de complicitatea negativă, prin reticență și conivență, a guvernului maghiar, la facilitarea atentatului delà Sarajevo și la pregătirea, indirectă, a războiului mondial, — mai rămâne de lămurit atitudinea culpabilă și vina directă a Ungariei, la actul de declarare a războiului. Limpezirea acestei chestiuni mistificate este extrem de importantă, pentru combaterea revizionismului maghiar.
Să consultăm, în această privință, opinia autoritară a lui Raymond Poincaré. După cum știe toată lumea, Poincaré a fost Președintele Republicei Franceze, în timpul războiului. La Quai d’Orsay a învățat să cunoască și să observe întreaga politică s europeană. ( … )
Tratând, în volumul IV al memoriilor sale, evenimentele care ; au precedat declarării războiului, Poincaré ne dă următoarea imagine a situației din Austro-Ungaria:
După atentatul delà Sarajevo, contele Berchtold, ministrul afacerilor străine a dublei monarhii, a declarat șefului de Stat: Major, Conrad von Hdtzendorff, că a sunat ceasul pentru a rezolva chestiunea sârbească. În acelaș timp, ministrul de externe a anunțat contelui Tisza, președintele consiliului maghiar, „intențiunea sa de a profita de crima delà Sarajevo pentru a aranja socotelile cu Serbia”.
Contele Tisza părea, atunci, destul de ezitant. „Nu din dragoste pentru pace”, după cum i se pare și lui Poincaré, pentru că însuși Tisza a scris: „Cea mai mică grije a mea ar fi să găsim un casus belli convenabil”. Însă, el nu credea oportună o agresiune imediată, contra Serbiei, pentru că, temându-se de intervenția Rusiei, ei voia, mai înainte, să sporească șansele Austro-Ungariei, printr’un sprijin sigur al Bucureștilor și al Sofiei
— Aici, Poincaré face o trimitere concludentă la raportul lui Tisza către Împărat, din 1 Iulie 1914 (Raymond Poincaré: IV. L’Union Sarcée. 1914. Paris, 1927 ).
Se știe că rezistența lui Tisza nu a durat. Berchtold o considera învinsă încă la 11 Iulie …
La 14 Iulie, scrie Poincaré, sunt luate mai multe deciziuni la Viena, fără ca ambasadorul francez să mai poată avea îndoeli. ( … )
În timp ce Franța naviga în iluzii de pace, consiliul austro-ungar a ținut, la Viena, o reuniune decizivă. În fine, contele Tisza s’a supus argumentelor lui Berchtold și, la 18 Iulie, contele Hoyos i-a spus lui Stolberg, consilierul ambasadei germane:
„Condițiunile (ultimatului) sunt de așa natură, încât este imposibil unui Stat, care păstrează încă puțină mândrie sau demnitate, să le accepte”.
În fine, în volumul V al memoriilor sale, Poincaré, după o matură și obiectivă cumpănire a elementelor de judecată, pronunță o sentință de condamnare contra lui Tisza, care și-a asumat, cu toate ezitările sale delà început, o mare parte a răspunderii războiului, (…le comte Tisza… a assumé finalement, malgré ses hesitations du début, une grande part de la responsabilité dans la guerre”)

Opinia unui expert german

Până acuma am invocat numai două opinii franceze, — a lui Poincaré și a lui Chélard, — pentru a stabili responsabilitatea Ungariei, la războiul mondial. De-acum înainte, vom asculta depoziția unor experți din tabăra Puterilor Centrale, cari au tot interesul să-și apere dreptatea lor, însă al căror simț critic de imparțialitate istorică este îndreptat împotriva lui Tisza.
Vom începe cu Dr. Eugen Fischer, care a fost un expert în comitetul de anchetă a Parlamentului german pentru chestiunile de responsabilitate a războiului (Sachverständiger im Untersuchungausschuss des Deutschen Reichstages für die Kriegsschuldfragen). ( … ) Caracterizând personalitatea lui Tisza, Fischer zice că era o „natură violentă” („eine Gewaltnatur”), însă una care trăia intern („die aus dem Innern lebte”).
Și dă un exemplu anecdotic. Înainte de războiu, Tisza își dăduse o întâlnire cu Windischgraetz și cu alții. S’au întâlnit în camera unui hotel. După masă, când s’a început discuția și când țiganii cântau un dans național, deodată Tisza începe să danseze și dansează singur, timp de patru ceasuri furtunoase (durch vier rasende Stunden), în camera de hotel, diferite dansuri naționale, după vioara primașului de țigani! Patru ceasuri ca un profet obsedat de Dumnezeul Ungurilor! („Vier Stunden wie ein Prophet besessen vom Gottder Ungarn”). Atunci se simte, intern, liber și poate negocia (Eugen Fischer, Die kritischen 39 Tage von Sarayewo bis zum Weltbrand. Berlin, 1928).
Reîntorcându-se la atitudinea lui Tisza, în timpul crizei premergătoare declarării războiului, Fischer arată că s’au întrunit Contele Stürgh, Berchtold, Tisza și ministrul maghiar pe lângă curtea imperială, care de altcum nu era proeminent. — Imediat după această convorbire, Tisza s’a dus la Tschirschky și i-a declarat:
M’am decis cu greu să sfătuiesc războiul. Acum, însă, sunt convins de această necesitate. Și voiu lupta, cu toată energia, pentru grandoarea monarhiei”. Tisza și-a însușit limbajul lui Berchtold și al lui Stürgh delà șapte Iulie, limbajul acelora care reprezentau „Planul Conrad”.
Atunci când Tisza și-a pronunțat consimțământul său formal, într’un nou consiliu de miniștri, la o acțiune contra Serbiei, — a trebuit să se decidă, expres, renunțarea monarhiei la teritorii sârbești. Presiunea care emana dela Berlin și pe care, probabil, contele Berchtold a întărit-o, trebuie că a influințat, decisiv, asupra lui Tisza. Această înrâurire, împreună cu încrederea nelimitată în puterea de acțiune militară pruso-germană, — ca și influența împăratului Wilhelm asupra vecinului de granițe al Ungariei, Regele Carol al României, — trebuie că a fost determinantă pentru Tisza.
Acum Tisza a consimțit, ca nota către guvernul din Belgrad să aibă ca scop războiul.

Czernin despre politica externă a Ungariei

Dacă Lichnovsky a fost, poate, singurul mare diplomat al Germaniei, care avea intuiția clară, în judecarea politicei europene, și simțul proporțiilor de forțe reale, — egalul lui, în monarhia austro-ungară, a fost contele Ottokar Czernin.
Ca ministru plenipotențiar la București și ca ministru de externe la Viena, unde a luat succesiunea lui Burian, — Czernin a pătruns toate secretele complicate ale acțiunei diplomatice austro-ungare și, mai ales, rolul determinant, jucat de Budapesta și de Tisza.
( … ) Czernin, analizează funcțiunea controlului asupra politicei externe, care era executată, în monarhia austro-ungară, de Delegațiuni. În afară de aceea, mai exista în constituția maghiară prevederea că primul-ministru maghiar este responsabil, în fața țării sale, pentru politica externă și, prin urmare, „politica externă a monarhiei este a se conduce prin înțelegerea între ministrul de externe și președintele de consiliu maghiar”.
Așa încât depindea de personalitatea Primului-ministru maghiar aplicarea acestei prevederi. încă sub Burian, a intervenit situația că toate telegramele și știrile, chiar și cele mai secrete, fură comunicate, imediat, contelui Tisza, care, pe urmă, exercita o influență asupra tuturor deciziunilor și procedeurilor tactice. El găsea totdeauna timp, pe lângă multiplele sale afaceri de resort, se ocupe, foarte intensiv, de politica externă.
Prin urmare, controlul politicei externe era îndoit: prin Delegațiuni și prin președintele de consiliu maghiar.

Premisa necondiționată a unei asemenea „duble guvernări” („Doppeltregierung”), ar fi fost ca primul-ministru maghiar să privească toate chestiunile din punctul de vedere al întregei monarhii și nu dintr’unul „maghiaro-centric”. Asta era o premisă care lipsea la Tisza, ca și la toți Ungurii. Tisza nu o nega. (…) Nu a ridicat nici o obiecțiune contra proectatei cesiuni a Galiției. Ar fi lăsat mai bine să se nimicească lumea întreagă decât să predea Transilvania. („Er hätte lieber die Welt zu Grunde gehen lassen, als Siebenbürgen herzugeben”). Însă, față de Tirol nu arăta absolut nici un interes. Făcând abstracție delà aceasta, el lăsa să se aplice alte norme față de Austria, decât față de Ungaria. El nu voia să admită ca să intervină, în Ungaria, nici cea mai mică modificare a situației interne.

Când, sub presiunea grijilor de alimentare, Czernin a cedat dorințelor ucrainene și a comunicat, cabinetului austriac, dorința ucraineană referitoare la împărțirea Galiției, — Tisza s’a declarat perfect de acord. Însă, nu a mers mai departe. S’a opus fiecărei lărgiri a monarhiei, pentru că, prin aceasta, s’ar fi slăbit influența maghiară. Deaceea a fost, toată viața lui, un adversar al soluției austro-poloneze și un dușman de moarte al ideii trialiste. El voia să admită Polonia, în cel mai bun caz, numai ca o provincie austriacă. El nu voia să admită nici chiar alipirea României la Ungaria, pentru că, prin aceasta, s’ar slăbi elementul maghiar. I se părea exclus ca să admită pe Sârbi la mare, pentru că voia să aibă produsele agrare sârbești, atunci când avea nevoie de ele. Păcatul strămoșesc maghiar al mentalității sale, toate prejudecățile și greșelile gândirei maghiaro-centrice, l-au stricat.

Din toată experiența sa, Czernin conclude că „dacă nu am fi pierdut războiul, ar fi devenit inevitabilă o luptă, pe viață și pe moarte, cu poporul maghiar, pentru că nu se poate concepe nici o constelațiune europeană, care să poată fi conciliată cu aspirațiunile și planurile de dominațiune maghiară”.
Iată verdictul nimicitor al unuia dintre cei mai buni cunoscători ai lui Tisza. Întreaga politică a dictatorului maghiar este demascată, în toată goliciunea ei.
Este una din criticile cele mai aspre și una din condamnările cele mai severe ce s’a adus contra aceluia, pe care revizioniștii maghiari îl prezintă ca pe îngerul pacifist al Europei.
Poza de inocență martirizată a Ungariei ciuntite devine o ridicolă ironie în lumina adevărată a criticismului lui Czernin.

Czernin, Tisza și România

Contele Czernin mai prezintă, încă, pentru noi Românii un deosebit interes și prin faptul că a fost reprezentantul diplomatic al dublei monarhii la București. În această calitate, a reușit să cunoască, bine și obiectiv, substratul adevărat și fondul tăinuit al raporturilor româno-maghiare și, în deosebi, atitudinea lui Tisza față de România.
Czernin observă că, numirea sa ca ministru la București, a ridicat o furtună în parlamentul maghiar. Cauza „scandalizării” („Emporung”), în urma numirii lui Czernin, a fost o broșură, scrisă cu câțiva ani mai înainte, în care a atacat politica maghiară, adevărat, sub o formă destul de violentă. Czernin apărase punctul de vedere că o politică de oprimare a națiunilor nu se va putea menținea, mult timp, și că Ungaria va putea să aibă un viitor, numai dacă va rupe, definitiv, cu această politică și dacă va acorda națiunilor deplina egalitate. Obstacolul raporturilor, într’adevăr, strânse, între Viena și București, a fost chestiunea „pan-românească” („die grossrumänische Trage”), adecă dorința Românilor de a realiza unirea națională cu frații lor dinTransilvania. Bineînțeles, punctul de vedere maghiar era diametral opus, acestei dorințe. ( … )
Tisza este de trei ori vinovat. Întâiu, pentru că, înainte de războiu, a aplicat o politică violentă de oprimare și de exploatare a naționalităților din Ungaria. Al doilea, pentru că a pregătit războiul mondial, a contribuit, activ și hotărîtor, la declararea lui și a devenit animatorul războinic al Ungariei. Al treilea, pentrucă, în decursul războiului, a fost un șovinist extremist și intransigent, care nu admitea, nici cea mai mică concesiune, popoarelor oprimate, din hibridul regat al Sf. Ștefan.
Iar politica vinovată a lui Tisza nu era decât expresiunea sentimentelor și intențiunilor colective a castei feudale dominante, care conducea destinele Ungariei.

„Omul bolnav al Europei”

Eminentul savant scandinav, Dr. Rudolf Kyellen, fost deputat în Parlamentul suedez și profesor la universitatea din Upsala, — a publicat, în cursul războiului (în 1915), o carte, extrem de interesantă și lucidă, care tratează, sintetic, „Problemele politice ale războiului mondial”. ( … )
Ca o rămășiță din zilele Statului teritorial medieval, monarhia habsburgică a trecut în epoca Statului național. Puterile moderne, sunt fiecare, în parte, o căsătorie creștină, între un Stat și o națiune principală. Monarhia habsburgică, apostolică și prea-creștină, apare ca o căsătorie mormonă între un Stat (sau chiar două, dacă socotim și Ungaria) și 9 națiuni, pentru a le aminti numai pe acelea, care sunt absolut independente! Aceasta se răsbună printr’o pace familiară tulburată.
Întreaga lume a putut să observe aceasta în istoria modernă a monarhiei. Cearta între națiuni nu mai lua sfârșit. Nu e de mirat că lumea a început să considere Austro-Ungaria ca pe al doilea „Om bolnav” al continentului (primul era Turcia). ( … )
„Omul bolnav” al Europei, care constituia „o unică insultă a principiului naționalităților”, prin faptul că era un strigoiu „din zilele Statului teritorial medieval”, — trebuia să sucombe sub loviturile naționalismului, democratic și modern, victorios. Așa a grăit suedezul Kyellen, în 1914 și în 1915.
Conferința de pace delà Paris nu a făcut decât să procedeze la „autopsia radicală”, despre care vorbea Seton-Watson. Constatările ei sunt cuprinse în documentul istoric al tratatului delà Trianon.

Revizionismul maghiar — în lumina istoriei politice și diplomatice, — iese grav compromis. Am citat numai părerile unui Chélard, Poincaré, Fischer și Czernin, ale căror scrieri pot fi admirabil utilizate, într’o viitoare campanie antirevizionistă.
Evident, materialul documentar, al istoriei politice și diplomatice, este mult mai bogat, decât cel indicat aici. Cu bibliografia restrânsă și cu spațiul limitat ce ne stă la dispozie, nu am putut trasa decât un cadru vag și incomplet, care trebuie umplut, cu multă îngrijire și pricepere.

Monarhia habsburgică a fost o construcție hibridă, care a suprimat cele mai elementare drepturi de libertate și suveranitate a națiunilor. Volume mari s’ar putea scrie despre persecuțiile ungurilor contra celorlalte popoare. Amintirile lor trăiesc, adânc săpate, în memoria celor ce au suferit jugul tiraniei maghiare. ( … )
Tratatul delà Trianon a făcut mai mult decât să repare o nedreptate istorică: el a restabilit un echilibru etno-politic, eliberând popoarele subjugate, care nu mai puteau tolera un regim perimat, ce constituia o pată de rușine a civilizației moderne.
Ruperea acestui echilibru etno-politic, printr’o revizuire a tratatelor, poate avea consecințe incalculabile, care ar amenința pacea și liniștea Europei. ( … )
Este incontestabil că la rădăcina Tratatului delà Trianon se găsesc cauze social-economice, adânci și grave. Naționalitățile Ungariei de ieri au fost exploatate, sub forma unei iobăgii nemiloase. Nu li se tolera nici o posibilitate de ridicare, socială și economică. Chiar fără războiul mondial și tratatul delà Trianon, violenta acțiune de oprimare trebuia să provoace o inevitabilă reacțiune de eliberare.
Ideia revizionistă, cu toate aparențele ei pacifiste, cuprinde un germene periculos de conflagrație europeană. Tratatele de pace au creat un echilibru politic, economic și social a cărui realitate va fi apărată, până la cuțite.

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în 1918, coruptie, Europa, Franta, geopolitica, Germany, istorie, nationalism, primul razboi mondial, propaganda, Razboi, Romania, Totalitarism, Transilvania, Ungaria, unguri și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la TRATATUL DE LA TRIANON – un act reparatoriu

  1. kurtoskalacs zice:

  2. Dugin the Mujik zice:

  3. Gerula zice:

  4. Transilvania zice:

    Cartea lui Raoul Chelard „Le danger hongrois” (Pericolul ungar) se gaseste aici in mai multe formate:
    https://archive.org/details/sc_0000885275_00000001704663/page/n6
    Copiati-o ca pe o datorie patriotica si daca nu vorbiti franceza fiindca va dispare curand, ca tot ce arata realitatea Ungariei si a ungurilor, mai ales daca e scris de un specialist obiectiv. Cartile lui Chelard nu se mai gasesc acum decat in cateva librarii specializate din lume.
    Cea mentionata in articol, „Responsabilitatea Ungariei in primul razboi mondial”, e cea mai rara fiindca ungurii sterg cu grija orice urma a tradarii lor.
    La fel de importanta este si „Pericolul ungar” scrisa in 1935, unde e descris statul politienesc al lui Horthy si colaborarea lui secreta cu Germania lui Hitler, precum si inarmarea la fel de secreta a Ungariei care nu avea acest drept conform tratatului de la Trianon. Aceasta carte practic prezice violenta cu care se vor napusti ungurii asupra Ardealului in 1940 si afinitatea pe care regimul lui Horthy o avea cu nazistii.
    Raoul Chelard este unul din cei mai importanti autori ai primei jumatati a secolului XX si unul dintre cei mai buni specialisti in problema ungureasca, motiv pentru care orice informatie libera despre el si cartile lui este vanata de unguri si stearsa de pe internet.

  5. Transilvania zice:

    O dovada (daca mai era nevoie) ca ungurii sunt in spatele asazisei „miscari nationaliste albe” este chiar lipsa cartilor lui Chelard din bibliotecile online cu carti despre nationalism, rasa alba, fostele imperii central-europene, etc. Chelard era si el un bun cunoscator al nationalismului si in special al natiunilor din inchisoarea numita Austro-Ungaria, despre care a scris toata viata sa si unde a locuit cincisprezece ani (era fluent in limba maghiara).
    Aici este una dintre foarte putinele locuri unde e mentionat:
    CHELARD Raoul, „Principiul naționalităților din punct de vedere filozofic și abstract”, în Mercure de France, volumul 47, nr. 165, septembrie 1903, p. 638-662.
    Referindu-se la tratatul baronului Joseph Eötvös, Die Nationalitätenfrage, consideră că „agitația raselor este legată de marile mișcări istorice care transformă societățile noastre de la apariția creștinismului și mai ales de la Reforma; Gobineau, predecesorul lui Nietzsche, a dovedit la fel în magistralul său eseu despre inegalitatea raselor umane.”(p. 645)
    https://www.nietzsche-en-france.fr/publications-sur-nietzsche/raoul-chelard/
    Avand in vedere cat il flutura trolii unguri „nationalisti albi” pe Nietzsche, Hegel si tot ce are legatura cu ideologia lor indiferent cat de obscur, e de mirare ca un specialist atat de important in nationalismul unguresc si imperialismul austroungar este lasat deoparte. Adica pana ce incepi sa-i citesti cartile, dupa care totul incepe sa se limpezeasca.

  6. Bendis zice:

    Bozgorii au pieptanat zdravan biografia lui Tisza din English wiki.. numai de bine.. si Romania era dusman!.. Au reusit sa ne faca tzapi ispasitori si pentru primul razboi mondial pe care ei l-au inceput.

  7. Mănăştur zice:

    Petre Țuțea – Cugetări memorabile:

    Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toţi caii din Ardeal, fără călăreţi, în două ceasuri se pişă în Budapesta.

  8. Gyuri zice:

    Ungurimea a cheltuit gramezi de bani imprumutati de la camatari pentru nebunia lor cu Trianonul. Au platit campanii de presa in strainatate si au mituit orice politician mai prostanac gasit prin occident. Le creste oftica din cauza ca epidemia le strica planurile. Majoritatea tarilor sunt virusate, dar ungurii sunt virusati si datornici. Fain virusul asta. In cinstea lui beau Corona six pack

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.