Oştirea valahă împotriva grofilor bolșevizaţi (1)

General Gheorghe D. Mărdărescu https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_M%C4%83rd%C4%83rescu_(general)

Fragmente din cartea Campania pentru dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei – General Gheorghe D. Mărdărescu (1921)

Domnului General de corp de armată adjutant Prezan Constantin

Îi închin această lucrare, în semn de respect şi multă admiraţiune pentru înaltul său patriotism şi remarcabila sa competenţă ostăşească.

Situația politică şi militară a României, la data reluărei operaţiunilor

Rusia eşise din scenă, însă armatele ei revoluţionare fraternizau – cu Germanii şi ele nu puteau uità, că au fost dezarmate pe teritoriul nostru. În loc de o Rusie ţaristă aliată, dar rău voitoare, aveam acum la răsărit o Rusie revoluţionară, duşmănoasă pe faţă, care ne declarase războiu în mod oficial. O parte din mica noastră armată trebuia deci, să stea cu arma în mână, în lungul Nistrului.
Ungaria nu se putea obicinui cu ideea, că fiind învinsă, avea să fie constrânsă, să renunţe pentru totdeauna la ţinuturile frumoase şi mănoase ale Ardealului şi deci, îşi retrăgea din toate părţile armata ei, pe care o reorganiza şi înarma contra noastră.
Ea îşi găseă ajutor şi încurajare în condiţiunile armistiţiului acordat de Generalul Franchet d’Esperey, care ignorase revendicările recunoscute nouă prin tratat şi oprise înaintarea trupelor noastre.
Serbia, aliata noastră de totdeauna, ignoră orice moderaţiune faţă de noi şi, în beţia victoriei, trecù peste îndatoririle alianţei noastre cu ea, ocupând în întregime Banatul, care constituia unul dintre punctele de căpetenie ale aspiraţiunilor, pentru cari ne jertfisem alături de ea. Puteam şi eram îndreptăţiţi a nu mai contă deci pe amiciţia şi alianţa acestui popor.
Bulgaria ocupă încă, cu consimţimântul marilor noştri aliaţi, toată Dobrogea, pe care nici Germanii, aliaţii lor, nu le-o recunoşteau. Armistiţiul, încheiat la prăbuşirea Bulgariei, nu ţinea seamă de loc de interesele României, care se sbăteà încă în ghiarele acaparatoare ale duşmanilor, contra cărora îşi sacrificase tot, ce putea fi sacrificat.
Asistam astfel la o situaţie fără precedent în istoria popoarelor: ca învinsul să menţină şi să cotropească mai departe ţinuturi, cari au fost ale învingătorului.
În rezumat deci, aliaţii uitaseră legăturile contractate, şi, deşi reintraţi în luptă după cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s’a impus la Bucureşti, spre a se desinteresă complect de ţara noastră. Era deci necesar, ca aducerea la îndeplinire a acelor ce ni s’au promis şi recunoscut în scris de ei, să le înfăptuim cu propriile noastre forţe.

Operaţiunile armatei din Transilvania, delà trecerea munţilor Carpaţi până la atingerea Mureşului

Situaţia în fosta monarhie austro-ungară, în cursul lunei Noembrie 1918, eră dintre cele mai critice. După înfrângerile depe frontul italian şi depe fronturile din România şi Galiţia, armata austro-ungară s’a răspândit în unităţi răsleţe, cari, întorcându-se in garnizoanele respective de pace fără ordin şi fără a ascultă de şefi, s’au dedat la acte de bolşevism, transformându-se în bande purtătoare de jaf şi de crimă.
Mai cu seamă, satele şi localităţile româneşti din Ardeal erau la discreţia furiei acestor bande, cari, sub masca bolşevismului, continuau politica de şovinism, prin persecuţii selbatice contra Românilor. Dar, dacă Românii din Ardeal nu şi-au pierdut nicicând conştiinţa naţională, sustinând-o cu mari sacrificii în decursul atâtor veacuri, cu atât mai mult ea a început să reacţioneze acum, când eră clar, ca lumina zilei, că a ajuns vremea încetărei stăpânirei asupritoare, dând loc dreptului la viată tuturor popoarelor. ( … )
Pentru apărarea intereselor lor naţionale, Românii din Ardeal şi-au format comitete naţionale în fiecare localitate şi, ca să pareze furia selbatică a Ungurilor, au înfiinţat gărzi naţionale.
Adunarea măreaţă din ziua de 18 Noembrie (1 Decembrie) 1918, delà Alba-Iulia, la care au luat parte zeci de mii de Români, din toate provinciile din Ungaria locuite de Români, a cerut unirea definitivă a Ardealului cu patria mumă; atunci, trupele române au trecut Munţii Carpaţi şi au pătruns grabnic în Transilvania, pentru a da fraţilor lor mână de ajutor şi pentru a asigură ordinea, avutul şi viaţa locuitorilor, ameninţate de spiritul bolşevic.
Pentru operaţiunile din Transilvania au fost destinate deocamdată numai Diviziile VII-a şi I-a de vânători, rămânând, ca ele să fie întărite şi cu alte trupe, după cum necesitatea va cere şi pe măsură ce mobilizarea celorlalte divizii din ţară va fi terminată.
În acest scop, în primele zile ale lunei Noembrie 1918 st.v, trupele acestor 2 divizii au început să fie transportate cu calea ferată, din garnizoanele lor respective: acele ale Diviziei VIl-a la Piatra Neamţ, iar acele ale Diviziei I-a de vânători la Comăneşti şi Asău.
Avantgarda Diviziei VII-a urmând itinerariul Piatra—Prisăcani —Borszék—Toplicza—Ditro, a trecut Munţii Carpaţi în primele zile ale lunei Noembrie 1918, punând stăpânire pe calea ferată din valea Mureşului superior.
Avantgarda Diviziei I-a de vânători a trecut Munţii Carpaţi pe la Palanca, în acelaş timp cu a Diviziei VII-a, după care urmând itinerariul Palanca-Csik Szepuis-Csik Szereda, a pus stăpânire pe valea Oltului superior.
Sub protecţia avantgardelor respective, grosul trupelor Diviziilor VIl-a şi I-a de vânători a continuat trecerea munţilor, urmând itinerariul avantgardelor, şi s’a concentrat: Divizia VIl-a în regiunea Toplicza—Ditro—Ggörgg Szt. Miklós, iar Divizia I-a de vânători în regiunea Csik Szereda—Csik Szt. Domokos.
Odată cu ocuparea acestor prime zone de concentrare, asigurându-se stăpânirea liniei ferate din valea Mureşului superior şi din valea Oltului superior, zonele de activitate ale diviziilor au fost lărgite; în care scop, Divizia VIl-a a ocupat, în a doua jumătate a lunei Noembrie, regiunea Târgul Mureş—Szász Regen—Bistriţa; iar Divizia I-a de vânători, în acelaş timp, s’a întins, ocupând regiunea Odorheiu—Sighişoara—Braşov ( … )
Astfel, rămăsese din Ardeal partea de sud, cu districtele Făgăraş, Sibiu şi Hunedoara, asupra cărora nu se mai putea întinde activitatea de menţinerea ordinei a acestor 2 divizii, întrucât zonele ae activitate se lărgiseră foarte mult: aceea a Diviziei VII-a în partea de nord a Transilvaniei şi pe valea Mureşului superior; iar a- ceea a Diviziei I-a de vânători la sud de Mureş, pe valea Târnavei Mari, şi pe valea Oltului superior, până la Braşov inclusiv. Pentru acest motiv, în primele zile ale lunei Decembrie 1918, a început transportul în Transilvania, cu calea ferată, a Diviziei II-a de vânători, având hotărîtă ca zonă de concentrare regiunea Sibiu— Orăştia— Deva— Pietroşani ( … )
Dat fiind interesul de-a se ocupă delà început regiunea minieră Lupeni—Aninoasa—Pietroşani—Petrila, unde începuseră a se manifesta agitaţiuni anarhiste, Regimentul 10 de vânători, din Divizia II-a de vânători, a fost transportat pe zona de concentrare a diviziei încă delà 30 Noembrie 1918 st.v, ocupând cu un batalion regiunea minieră, iar cu al 2-lea batalion regiunea Deva—Piski— Orăştia—Hunedoara ( … )

Activitatea armatei româneşti până la ofensiva din Aprilie 1919

S’a arătat la începutul lucrărei, scopul trecerei trupelor române în Transilvania.( … ) Dar, majoritatea populaţiei ungureşti, nu vroia să se convingă despre această necesitate şi continuă, cu toată atitudinea noastră paşnică şi corectă, cu aceleaşi procedeuri din trecut, uneltind şi complotând contra siguranţei armatei şi a Statului român, ajungând uneori pânăla acte criminale săvârşite pe faţă ( … )
În cât priveşte situaţia din Ungaria, dincolo de linia de despărţire, ea era continuarea politicii de imperialism şi asuprire, ascunsă sub masca democratismului guvernului Karoly.
Graba cu care se făceă organizarea armatei ungureşti, precum şi concentrarea de trupe în apropierea liniei de despărţire, erau cele mai bune mărturii ale intenţiunilor poporului unguresc. Apoi, diferitele scrisori şi manifeste, prinse de organele noastre, precum şi declaraţiile contelui Karoly şi ale Ministrului de războiu ungar, cu ocazia inspecţiilor ce a făcut, în cursul lunei Februarie 1919, trupelor din Satmar şi din alte garnizoane, nu lăsau nici cea mai mică îndoială asupra acestor intenţiuni.
Cum acţiunile poporului ungar au fost călăuzite în totdeauna de uneltire, tot astfel a procedat şi de data aceasta. În adevăr, comitetul de propagandă delà Budapesta a început trimiterea de manifeste de tot soiul, în teritoriul ocupat de trupele noastre, manifeste cari periclitau interesele şi siguranţa armatei noastre; şi când a văzut, că nu reuşeşte, a căutat, prin organele lui rămase în Transilvania, să samene revolta şi bolşevismul în rândurile ostaşilor noştri; s’a înşelat însă, căci aceste rătăciri nu se lipiau de sufletul curat al soldatului român.
Exasperaţi, Ungurii au început atunci atacurile şi crimele cele mai odioase contra populaţiei româneşti din teritoriul ocupat de ei. Bandele armate de guvernul din Budapesta s’au aruncat ca selbatecii asupra satelor româneşti, jefuind şi aruncând teroarea pretutindeni. Ştirile cari veniau pe diferite căi, cât şi prin locuitorii români refugiaţi (în special preoţii şi învăţătorii, contra cărora eră îndreptată toată furia acestor bande), arătau toate ororile, ce săvârşiau zilnic, asupra populaţiei româneşti, aceşti barbari pripăşiţi în mijlocul Europei civilizate.
Crimele săvârşite în diferite localităţi, precum şi atacul secuilor, cari au trecut linia de despărţire şi au deschis foc asupra satului Illesfalva, pe timpul înmormântărei lui Gh. Popp de Băseşti, atac respins prin intervenţia trupelor noastre, vor formă mărturia cea mai vie pentru nelegiuirile săvârşite de aceste bande de mercenari (pentru îndeplinirea năzuintilor criminale ale guvernului din Budapesta, oamenii din aceste bande erau plătiţi cu câte 100 coroane pe zi).
În fata acestor aime, cari umplea sufletul de revoltă, oştirea românească eră silită să stea cu arma la picior, să privească cu durere şi să fie martoră neputincioasă la toate suferinţele îndurate de fraţii ei.
În acest timp, apelurile de disperare venite delà Românii de peste linia de despărţire, adresate guvernului delà Bucureşti şi întregii lumi civilizate, au determinat guvernul român, de-a reflectă asupra măsurilor urgente de luat, spre a se curmà odată această stare de lucruri.
Văzând însă inactivitatea armatei româneşti, impusă din cauze streine de voinţa noastră, Ungurii au început a trece (în cete armate cu mitraliere, uneori în forţă până la o companie) chiar linia de despărţire şi a atacă trupele noastre.
Aceste provocări, cu începere din luna Februarie 1919, se repetau, şi, posturile noastre erau supuse astfel la mari sacrificii în oameni. În câteva locuri, trupele ungare au încercat a da chiar lovituri cu forţe însemnate.
Astfel, în noaptea de 22/23 Februarie 1919 s.v, trupele noastre delà aripa stângă a Diviziei VII-a, din sectorul Göreson—Cziganyi—Zalău, au fost atacate de aproximativ 2 batalioane ungureşti, prevăzute cu numeroase mitraliere şi susţinute de focul a două baterii de artilerie.
La acest atac a luat parte şi populaţia civilă, care a fost înarmată de trupele regulate ungureşti. Posturile noastre înaintate fiind răspândite pe un front întins şi cu flancul stâng descoperit, a trebuit să cedeze forţelor mult superioare inamice şi să părăsească pentru moment satul Cziganyi, precum şi localitatea Zalău, pentru a evită ca să fie înconjurate de inamic.
Contraatacat însă de rezervele de sector ale Brigadei 13-a de infanterie, din regiunea Zsibo, inamicul a fost bătut, retrăgându-se în debandadă din localităţile Cziganyi şi Zalău, cari au fost reocupate de către trupele noastre.
Tot astfel, în dimineaţa zilei de 28 Februarie, postul nostru delà Nagy Sikarlo atacat fiind de 2 companii inamice, susţinute de artilerie, a fost nevoit să părăsească această localitate, pe care a recucerit-o prin intervenţia rezervelor.
Toate aceste atacuri mişeleşti ale trupelor ungare, cari au călcat condiţiunile armistiţiului, trecând linia de despărţire, au dovedit complecta lor lipsă de bună credinţă şi ne-au făcut să vedem clar, că avem în faţa noastră un duşman, care nu respectă legile războiului, nici cuvântul dat, şi, ca atare, eră capabil de orice.
În situaţia aceasta, Marele cuartier general şi-a îndreptat toată atenţia în direcţia complectării armatei din Transilvania ( … )

Delà ofensiva din Aprilie 1919 până la ofensiva din Iulie 1919

Justificarea acțiunii noastre ofensive din Aprilie 1919

Ungurii, asupritorii de veacuri ai Românilor, n’au voit să se convingă, că a sosit momentul descătuşării, şi, s’au dedat la jafuri şi crime selbatice, făcând viata Românilor din teritoriul ocupat de ei din cale afară insuportabilă; în plus, lunile Ianuarie, Februarie şi Martie 1919 au fost un lanț neîntrerupt de atacuri din partea bandelor ungureşti, asupra posturilor noastre. Date fiind, pe de o parte, atacurile Ungurilor contra trupelor noastre, călcând astfel condiţiile armistiţiului, la care consimtiseră; iar, pe de altă parte, propaganda bolşevică, cu care încercau să răspândească anarhia, împingând la nesupunere trupele şi funcţionarii noştri; apoi, terorizarera populaţiei româneşti, aflată în teritoriul încă neocupat de noi, toate acestea au contribuit, ca trupele române să ia ofensiva în zorii zilei de 16 Aprilie 1919 s.v.
Răbdarea întrecuse marginile, trebuia să se pună capăt odată nelegiuirilor.

Forțele ungureşti şi ale noastre

Forţele ungureşti, în ajunul ofensivei noastre, erau următoarele:
În linia 1-a aproximativ 20.000 oameni, cu 72 guri de foc şi 5 trenuri blindate; aceste forte erau grupate astfel:
În fața Detaşamentului General Olteanu, pe valea Tisei, în regiunea delà nord-est de Sighet până la Körösmezö, erau 3000 bolşevici Unguri şi Ucrainieni; iar la vest de Sighet, până la Huszt, Regimentul 1 Secui (cap de mort), cu un efectiv de 1700 oameni şi 4 guri de foc.
Regimentul 2 Secui şi Regimentul 12 honvezi, cu un efectiv de 2400 oameni, numeroase mitraliere, 6 guri de foc şi un tren blindat. Aceste forțe erau grupate pe batalioane şi companii, cu începere din fata posturilor noastre de trecere depe valea Someşului (instalate la Nagy—Sikarlo şi Erdöszada) şi până la Szatmar, unde se afla postul de comandă al Brigadei de Secui.
În fata trupelor Diviziei VII-a, pe valea Crasnei şi împrejurimi, în regiunea Tasnad—Szilagg Somlgo—Hadad, se află o Brigadă de honvezi, formată din Regimentele 24 şi 32, cu un efectiv de 4000 oameni şi 16 guri de foc.
În fata sectorului Diviziei VI-a, pe valea Crişului repeede, în regiunea Csucsa—Oradea Mare, erau 8 batalioane din Regimentele 3, 4 şi 21 honvezi şi Regimentele 37, 39 şi 51 de infanterie, cu un efectiv total de 5000 oameni, formând o brigadă (cunoscută, din informaţii, cu Brigada 39-a de infanterie), cu 18 guri de foc şi un tren blindat.
În fața trupelor Diviziei II-a de vânători, pe valea Crişului negru, în regiunea Kristgor—Vascou, se găsiau aproximativ 1500 oameni, din Regimentele 4 şi 21 honvezi şi Regimentele 37, 82 şi 101 de infanterie, cu 8 guri de foc şi un tren blindat.
Pe valea Crişului alb, în regiunea Csucs—Borosjeno, se afla o brigadă de infanterie, cu postul de comandă la Boros-Sebes, compusă din unităţi din Regimentul 2 honvezi, 33, 46 şi 61 infanterie şi Batalionul 28 de vânători, cu un efectiv total de 3000 oameni, 20 guri de foc, 2 trenuri blindate şi o escadrilă de 3 avioane.
Afară de aceste forţe, în linia l-a mai erau centre de recrutare în localităţile: Szatmar Nemeti (2000 oameni), Szilagy Somlyo (1000 oameni), Oradia Mare (6000 oameni).
În linia 2-a, totalul forţelor ungureşti se ridică la 47.000—50.000 oameni, cu 65 guri de foc, grupate astfel: la centrul de mobilizare din Bekescsaba 25.000 oameni cu 50 guri de foc, la Gyula 2000 oameni, la Ketegyhaza 15.000 oameni, la Kurtös 400 oameni, la Debreczen 1200—3000 oameni cu 15 guri de foc, la Careii Mari 2000 oameni, iar la Szolnok între 1600—2000 oameni.
Totalul forţelor ungureşti, din ambele linii, se ridică, aproximativ, la 70.000 oameni, cu 137 guri de foc şi 5 trenuri blindate. Acest total eră probabil, întrucât, armata ungurească fiind în curs de mobilizare şi organizarea unităţilor şi comandamentelor, din informaţiile primite nu s’au putut identifică decât Diviziile XXIII-a şi XXVIII-a, precum şi fracţiuni dintr’o sumă de regimente, cari aveau unele unităţi în linia 1-a, iar restul în 2 zone de concentrare, în vederea clasării şi echipării; aceste 2 zone corespundeau celor două sectoare, din cari se recrutau oamenii, şi anume; zona Szatmar-Careii Mari—Debreczen pentru sectorul de nord şi zona Bekescsaba pentru sectorul de sud.
Infanteria eră bine echipată şi înarmată, dispuneă de numeroase mitraliere şi puşti-mitraliere.
Artileria eră insuficientă şi neconstituită în comandamente. În ceeace priveşte calibrele, erau unităţi de artilerie de câmp de 77 m.m, 80 m.m- şi 100 m.m, iar unităţile de artilerie grea nu eraiu încă organizate (se identificase în linia 1-a numai 2 piese de 150 m.m, în sectorul Crişul alb; iar în linia 2-a vre-o 15 piese de 150 m.m).
Unităţile de cavalerie nu se organizaseră încă; se identificase un singur ploton de cavalerie în valea Crişului alb.
Înapoia liniei 2-a, pe dreapta Tisei, în regiunea Kecskemet—Kis Kun Felegyhaza, se găsia, în afară de alte unităţi, o divizie roşie în formaţiune; iar în regiunea Budapesta era un centru de organizare cu 50.000—60.000 oameni, neconstituiţi încă în unităţi.
Instrucţia şi disciplina acestor trupe lăsau mult de dorit.
Bolşevismul pătrunsese în toate trupele, afară de secui, cari erau refractari; dar, aceasta numai în ceeace priveşte disciplina, întrucât, din punctul de vedere al jafurilor şi crimelor erau neîntrecuţi.
Trupele maghiare, lipsite de disciplină şi pătrunse de ideile comuniste, nu puteau fi capabile de o acţiune coordonată; totuş, era de aşteptat o rezistenţă destul de serioasă din partea lor, dată fiind propaganda şovinistă împotriva noastră.
Recrutarea şi organizarea armatei nefiind încă terminate, guvernul din Budapesta era silit să temporizeze ofensiva contra noastră, pentru a termină înjghebarea oştirii şi a-i sosi ajutoarele bolşevice, promise de sovietele ruse, cu cari sta în legătură strânsă, în scopul unei cooperaţiuni simultane delà est şi delà vest; în acest timp însă, Ungurii au continuat cu acţiunea disperată de propagandă, mai ales în teritoriul românesc ocupat încă de ei; astfel, în Banat, profitând de reducerea efectivelor trupelor de ocupaţiune franceze, propaganda bolşevică s’a făcut pe-o scară întinsă, fiind răspândită chiar de administraţia şi jandarmeria ungurească, reinstalate cu îngăduinţa aliaţilor noştri.
În ajunul ofensivei, armata noastră din Transilvania eră compusă din: 4 divizii din vechiul regat (Diviziile I-a şi II-a de vânători, Diviziile VI-a şi VII-a), 1 divizie (a 2 brigade) de roşiori şi 1 brigadă de cavalerie (care împreună cu 1 batalion şi 1 baterie, detaşată delà Divizia VII-a, formau un detaşament mixt) şi 2 divizii ardelene [1].
În total, armata noastră de operaţiuni dispunea, în ajunul pronunţării ofensivei, de 64 batalioane de infanterie, 28 escadroane, 152 tunuri (inclusiv bateria Regimentului de voluntari ardeleni Beiuş şi divizionul de artilerie călăreaţă al Diviziei II-a de cavalerie), 32 de obuziere, 8 autotunuri, 1 tren blindat şi 1 grup moto-mitraliere; iar ca trupe speciale, era prevăzută cu Grupul 5 aviaţie (format pe 3 escadrile) şi 2 batalioane de pionieri (ale Diviziilor VI-a şi VII-a).
În vederea acţiunei ofensive proectate pe ziua de 12 Aprilie 1919, comanda tuturor forţelor din Transilvania a fost încredinţată mie, iar Generalul Panaitescu Ştefan a continuat a îndeplini, pe lângă mine, funcţiunea de Şef de stat-major.

[1] Aceste divizii erau compuse la începutul operaţiunilor numai din cele 4 regimente de infanterie şi serviciile strict necesare, întrucât artileria şt cavaleria divizionară ale acestor divizii neterminând organizarea, până la data începerii ofensivei, se hotărâse, să li se trimită câte un divizion de cavalerie şi o brigadă de artilerie din regat. În acest scop, s’a început mobilizarea Brigadei11-a de artilerie, delà Divizia XI-a (formată din Regimentul 21 de artilerie a 6 baterii şi un divizion din Regimentul 26/1 de obuziere a 2 baterii) pentru Divizia XVIlI-a; iar Brigada 12-a de artilerie, delà Divizia XII-a (formată din Regimentul 12 de artilerie şri un divizion din Regimentul 27/2 de obuziere, cu aceiaş compunere) pentru Divizia XVI-a. În fine, în ceeace priveşte cavaleria divizionară, s’a destinat câte un divizion, din Regimentul 1 de călăraşi, pentru fiecare divizie ardeleană.
________________________________________

Oştirea valahă împotriva grofilor bolșevizaţi (2)
Oştirea valahă împotriva grofilor bolșevizaţi (3)