Întunericul minții

Societăți secrete și mișcări subversive – Nesta Webster (fragment)

La începutul secolului al XIV-lea a început să se facă simțită o altă evoluție a dualismului, mult mai oribilă decât erezia maniheistă a albigenzilor. Aceasta a fost cultul satanismului sau al magiei negre.

Subiectul trebuie abordat cu maximă precauție, din cauza faptului că, pe de o parte, multe din cele scrise sunt rezultatul superstiției medievale, care vede în orice abatere intervenția directă a răului, în timp ce, pe de altă parte, conspirația istoriei, care neagă în totalitate existența puterii oculte, discreditează toate dezvăluirile cu privire la această chestiune, indiferent de sursa din care provin, ca fiind rezultatul imaginației. Totuși, e inutil să negăm existența cultului răului; invocarea puterilor întunericului a fost practicată din primele zile ale umanității și, după era creștină, și-a găsit expresia în cainiți, euchiți și luciferieni.

Acestea nu sunt simple presupuneri, sunt fapte reale din istorie. Spre sfârșitul secolului al XII-lea, luciferismul s-a răspândit spre est prin Styria, Tirol și Boemia, până în Brandenburg; la începutul secolului al XIII-lea a invadat vestul Germaniei, iar în secolul al XIV-lea a atins apogeul în acest ținut, precum și în Italia și Franța. Cultul atinsese un stadiu superior în dezvoltarea sa și nu era simpla ofrandă adusă lui Satanael ca prinț al acestei lumi, practicată de luciferieni, ci satanism pur – iubirea răului de dragul răului – care a format doctrina sectei cunoscute în Italia ca “la vecchia religione“ sau “vechea religie”.

Vrăjitoria a fost adoptată ca o profesie, iar vrăjitoarele au fost instruite în școli de magie pentru a-și practica “arta”. Ar trebui să ne amintim acest aspect atunci când Biserica era învinuită pentru agresiunea împotriva vrăjitoriei – nu era vorba de indivizi, ci de un sistem pe care își propunea să îl distrugă. Esența satanismului e profanarea. În ceremoniile de evocare infernală descrise de Eliphas Levi citim: “E necesar să profanezi ceremoniile religiei din care faci parte și să calci în picioare simbolurile sale cele mai sfinte”.

Această practică a atins apogeul prin profanarea Sfântului Sacrament [Sfintele Taine]. Cuminecătura era dată drept hrană șoarecilor, broaștelor și porcilor sau era pângărită în moduri de nedescris. O revoltătoare descriere a Liturghiei Negre poate fi găsită în cartea Lá-bas a lui Huysmans. Nu e necesară transcrierea detaliilor dezgustătoare. E suficient să arătăm că acest cult a existat cu adevărat și, dacă mai există dubii în această privință, viața lui Gilles de Rais furnizează dovezi documentare ale rezultatelor vizibile ale magiei negre în Evul Mediu.

Gilles de Rais s-a născut la Machecoul, în Bretania, în jurul anului 1404. Prima perioadă a vieții sale a fost strălucită; însoțitor și ghid al lui Jeanne d’Arc, el a devenit mareșal al Franței și s-a distins prin numeroase fapte de vitejie. Însă, după ce și-a risipit imensa avere, a început să studieze alchimia, în parte din curiozitate și în parte ca un mijloc de a-și reface averea pierdută. Auzind că Germania și Italia sunt țările în care înflorește alchimia, el a recrutat italieni în serviciul său și a fost treptat atras în zona mai adâncă a magiei. Conform lui Huysmans, Gilles de Rais rămăsese până în acest moment un mistic creștin sub influența lui Jeanne d’Arc, dar după moartea acesteia – probabil în disperare – s-a oferit puterilor întunericului.

Invocatorii lui satan veneau la el din toate părțile, printre care Prelati, un italian, care nu era deloc un vrăjitor bătrân și zbârcit din descris de povești, ci un bărbat tânăr cu maniere alese. Sub influența inițiatorilor, Gilles de Rais a semnat o scrisoare către diavol pe o pajiște de lângă Machecoul, cerându-i “cunoaștere, putere și bogăție” și oferindu-i în schimb tot ceea ce i se cerea, cu excepția vieții sau a sufletului său. Însă, în ciuda pactului semnat cu sângele celui ce l-a scris, nu s-a produs nici o apariție satanică. Atunci, devenind și mai disperat, Gilles de Rais a recurs la abominațiile pentru care numele său a devenit infam – invocări și mai înspăimântătoare, desfrâu dezgustător, viciu pervertit sub toate formele, cruzimi sadice, sacrificii oribile și, în cele din urmă, băieței și fetițe culeși de agenții săi din împrejurimi și uciși prin cele mai diabolice torturi.

În anii 1432-40 au dispărut literalmente sute de copii. Multe dintre numele micilor victime nefericite au fost păstrate în registrele din acea perioadă. Gilles de Rais a avut parte de o moarte bine meritată: în 1440 a fost spânzurat și ars.

Desigur, se va insista asupra faptului că crimele descrise aici au fost cele ale unui nebun criminal și nu pot fi atribuite niciunei cauze oculte; răspunsul la această afirmație e că Gilles nu a fost o persoană singulară, ci unul dintre membrii unui grup de ocultiști care nu puteau fi toți nebuni. Mai mult, numai după invocarea diavolului a dezvoltat aceste apucături monstruoase. La fel și replica sa din secolul al XVIII-lea, marchizul de Sade, combinată cu abominațiile sale și ura înflăcărată față de creștinism.

Care să fie explicația acestei manii pentru magie în Europa de Vest? Deschamps indică Cabala, “acea știință a artelor demonice”, și, fără îndoială, în orice analiză aprofundată, influența cabaliștilor evrei nu poate fi ignorată. În Spania, Portugalia, Provence și Italia, evreii au devenit o putere în secolul al XV-lea; încă din 1450 au pătruns în cercurile intelectuale din Florența și tot în Italia a fost inaugurată, un secol mai târziu, școala cabalistică modernă de către Isaac Luria (1533-72), ale cărui doctrine au fost organizate într-un sistem practic de către hasidicii din Europa de Est pentru elaborarea de amulete, invocarea demonilor, jonglerii mistice cu numere și litere etc. Italia din secolul al XV-lea a fost astfel un centru din care au iradiat influențe cabalistice și e posibil ca cei care l-au îndoctrinat pe Gilles de Rais să se fi inspirat din această sursă.

Indiferent cine au fost inspiratorii secreți ai practicilor magice și diabolice din secolele XIV-XVIII, dovezile existenței satanismului în această lungă perioadă sunt copleșitoare și se bazează pe fapte reale istorice. Detalii la fel de extravagante și revoltătoare precum cele conținute în lucrările lui Eliphas Levi sau în Là-bas a lui Huysmans sunt prezentate sub formă documentară de Margaret Alice Murray în lucrarea sa referitoare în principal la vrăjitoarele din Scoția. Cultul răului e o realitate. Eliphas Levi, deși neagă existența lui satan “ca personalitate și putere superioară”, admite adevărul fundamental: “Răul există; e imposibil să ne îndoim de el. Putem face binele sau răul. Există ființe care săvârșesc răul conștient și voluntar”. Există ființe care îndrăgesc răul. Levi a descris spiritul care animă astfel de ființe în definiția sa despre magie: “Magia nu e altceva decât o combinație de sacrilegii și crime graduale cu scopul pervertirii permanente a voinței umane și a implementării în omul viu a spectrului demonic. Prin urmare, vorbind corect, aceasta e religia diavolului, cultul întunericului, ura față de bine exacerbată până la paroxism; e întruparea morții și instaurarea iadului”.

Acea “ură a binelui exacerbată până la paroxism”, acel impuls de a profana și de a pângări care stă la baza magiei negre și care s-a manifestat în fazele succesive ale revoluției mondiale, izvorăște din frică. Astfel, prin însăși ura lor, puterile întunericului proclamă existența puterilor luminii și propria lor neputință. În strigătul demonului: “Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” [Luca 4:34], oare nu auzim tributul involuntar al învinsului către învingător în aprigul conflict dintre bine și rău?