82 de ani de la masacrul românilor de la FÂNTÂNA ALBĂ

1 Aprilie, zi de doliu pentru neamul românesc. În modestul nostru demers spre neuitare a tragediei, apelăm la sursele fraților noștri români din Bucovina, teritoriu vremelnic înstrăinat.

La Fântâna Albă, răsar, din osemintele martirilor, lăcrimioare, toporaşi şi viorele. În Poiana Varniţei rătăcesc cruci, cresc lacrimi şi durere. Lăcrimează fiicele şi fiii răstigniţi pe Crucea Golgotei Neamului Românesc. O tristeţe strigătoare sângerează inimi şi după 82 de ani de la odiosul masacru de la 1 aprilie 1941. Deşi dragostea de Neam, de Patrie, a fost şi a rămas liantul iubirii între fraţii separaţi de sârma ghimpată, în pofida tuturor vicisitudinilor sorţii, românul înrobit a supravieţuit şi continuă să-şi ducă cu demnitate crucea mai departe. Or, fiecare neam îşi are locul sfânt de închinare eroilor. Troiţa din poiana Varniţei, de lângă Fântâna Albă, rămâne locul sfinţit prin jertfa martirilor, un simbol spiritual al luptei românilor pentru păstrarea fiinţei naţionale în această parte înstrăinată a Ţării.
De altfel, în fiecare an, la 1 aprilie, români de pretutindeni, alături de fraţii lor bucovineni, vin să aprindă o lumânare aici, la Altarul de jertfă al neamului Românesc.

Denumit Katyn-ul neamului românesc, genocidul de la Fântâna Albă, de la 1 aprilie 1941, când sute de români bucovineni au fost exterminaţi cu sânge rece de către iscoadele sovietice în încercarea lor de a scăpa de jugul bolşevic şi de a se uni cu fraţii din Ţară, precum şi deportările, represaliile ce au urmat, lasă şi după 82 de ani urme de sânge în sufletele puţinilor urmaşi ai celor masacraţi, torturaţi şi împuşcaţi în închisorile staliniste, decedaţi de ger, foamete şi muncă silnică în Siberia, Kazahstan, în lagărele morţii de pe țărmurile lacului Onega, etc.
Nu se ştie cu precizie câţi au fost omorâţi şi unde au fost îngropaţi, căci pădurea toată s-a făcut un mormânt, însămânţată pe osemintele martirilor, printre care aflându-se copii, femei şi bătrâni, acoperind cele câteva gropi în care au fost aruncate cadavrele celor măcelăriţi şi răniţi, care, conform mărturiilor supravieţuitorilor masacrului, au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cele câteva gropi comune peste care s-a aruncat pământ. Câteva zile a “umblat” pământul şi s-a auzit gemetele agonice ale muribunzilor. Numărul celor masacraţi fără vină nu cred să-l aflăm vreodată, cifrele oscilează şi sunt de multe ori exagerate, un lucru însă e cert, genocidul de la Fântâna Albă, tributul pe care l-au plătit românii pentru dragostea de Neam şi Ţară, pentru dorinţa de a trăi liberi în Patria lor, trebuie să rămână Ierusalimul neamului românesc şi pentru martirii împuşcaţi în noiembrie 1940 pe deal la Suceveni, şi pentru cei masacraţi în ianuarie-februarie 1941 la Lunca, şi pentru acei rămaşi în anonimat, torturaţi şi împuşcaţi de NKVD, îngropaţi în cimitirele din Hliboca şi Cernăuţi, şi pentru acei care şi-au lăsat osemintele să zacă în Siberia, în stepele Kazahstanului, între anii 1944-1953, în lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega, unde, conform documentelor de arhivă, doar la gara Kacika, într-o groapă comună, au fost îngropaţi doua mii de români fără vină, decedaţi de foame, ger şi boli, fapt sensibilizat cu ani în urmă de regretatul scriitor Dumitru Covalciuc.

În preajma celei mai importante sărbători ce vesteşte Paştele, ce rememorează intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, însoţit de credincioşi şi de trădătorul Iuda pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere, pelerinii parcurg, pe jos, drumul triumfal cu tristeţea premergătoare Patimilor Domnului, dar şi cel spre Golgota neamului românesc martirizat.

Despre masacrul de la Fântâna Albă, supravieţuitorii şi rudele acestora vorbesc şi astăzi în şoaptă, cu sufletul în lacrimi. Printre rudele îndoliate, inimile cărora lăcrimează încă, i-am întâlnit anul acesta în Cimitirul Românesc din Poiana Plângerii pe Vasile Morar, din Cupca. A fost o provocare mare. Au lucrat agenţii sovietici, care s-au gândit să se răzbune pe români: “Vreţi România, vreţi rege, vă arătăm noi România, rege!”.
Era un director, Furnica din Cupca şi scria cereri oamenilor în rusă, ca să le dea drumul în Ţară. La 30 martie românii s-au dus cu ele în raion, la Hliboca (Adâncata), iar acolo le tot spuneau mâine-poimâine. Oamenii s-au enervat, au rupt porţile la Comisariatul militar, au distrus bustul de ghips al lui Stalin din curte, s-au întors acasă, apoi a doua zi s-au dus iarăşi în raion. Văzând că nu sunt primiţi şi nici ascultaţi, s-au adunat, hotărâţi să pornească spre România. Un grup de câteva sute de români bucovineni de pe Valea Siretului – Suceveni, Pătrăuţi, Cupca, Corceşti, Carapciu etc., după ce au fost înştiinţaţi că sovieticii permit trecerea graniţei în România, purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase – cruci şi prapuri, ridicate din biserici, scandând: “Trăiască România! Trăiască regele!”, s-au îndreptat, la 1 aprilie 1941, spre noua frontieră, instalată de sovietici, în speranţă să trăiască liberi în Patria lor. Grănicerii şi agenţii secreţi i-au condus până aici, pe toloacă, în poiana Varniţei, apoi cei călări au început să taie cu săbiile în prapuri şi cruci.

Gospodarul Mihai Ţugui din Cupca mergea în fruntea coloanei, cu crucea în mână, alături de Ion Alerguş şi alţi oameni ce purtau prapuri şi cruci, mi-a povestit directorul Furnică. Un călăreţ rus a dat cu sabia în cruce, iar Mihai, fiind zdravăn, l-a lovit cu crucea-n cap. Grănicerul a căzut, iar ceilalţi militari ruşi, când au văzut, l-au sfârtecat cu sabia şi i-au împrăștiat românului cupcean maţele pe cruce. Apoi au început să tragă cu mitralierele în mulţime. Cei vii au luat-o care şi încotro, iar soldaţii călări îi ajungeau şi îi coseau cu săbiile ca pe iepuri. În mulţimea ce se îndrepta spre frontieră se afla şi Vasile Slănină al lui Toader din Cupca, fratele mamei, cu încă doi vecini. Când au văzut că românii din fruntea coloanei sunt seceraţi de gloanţe, au fugit în pădure şi s-au ascuns. Unchiul Vasile şi vecinii au avut noroc că au ajuns acasă teferi şi mama l-a ascuns pe fratele ei în fân, în pod la şură. Iar tata şi-a legat capul cu un ştergar şi da fânul în pod. Grănicerii s-au apropiat şi l-au întrebat în care parte au luat-o fugarii, iar tata le-a arătat spre o pădurice din apropiere.
Cei care au supravieţuit măcelului au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile. Cei răniţi şi cei morţi sau muribunzi – tineri în floarea vieţii, bătrâni, femei, copii, sugari – au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cele câteva gropi comune, săpate de lipoveni, unde au fost îngropaţi, unii fiind încă în viaţă. Supravieţuitorii au fost arestaţi de NKVD-işti şi, după torturi nemaipomenite, au fost duşi în cimitirul evreiesc din oraş şi aruncaţi într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. Apoi au început ororile, deportările etnicilor români, consideraţi “duşmani şi trădători ai poporului”.
Integral aici: http://zorilebucovinei.com/news/show/4461/