Și azi ca ieri … (2)


p_o

Și azi ca ieri … hoarda pripășită în pustă, cu deplină trufie și ură față de români, susține politic și subvenționează organizații menite să erodeze România. Organizațiile maghiarilor din Transilvania parcă au copiat agenda politică a organizațiilor similare din Donetsk, Lugansk, Găgăuzia, Osetia de Sud sau Abhazia, susținute de ruși. Cine se aseamănă se adună … și chiar mai mult, se coordonează. Deloc întâmplător mișcările rușilor din Basarabia au fost dublate de mișcările aliaților lor maghiari în Transilvania. Amănunte aici și aici.
Nimic nou sub soare, alianța ruso-maghiară nu e nouă. În acest sens, e lămuritoare cartea “Ferește-mă, Doamne de, prieteni” scrisă de domnul Larry L. Watts, din care cităm.

Horthy l-a rechemat imediat pe generalul Henrik Werth de la pensie şi l-a numit şeful Statului-Major al Honvéd. Werth, un veteran al operaţiunilor Armatei Roşii maghiare din prima campanie transilvăneană din 1919, a prezentat planurile unei ofensive militare în Transilvania, prin văile Someşului şi Mureşului, cu alocarea unui rol semnificativ operaţiunilor de sabotaj ale organizaţiilor paramilitare care se pregătiseră pentru recuperarea militară a Transilvaniei de la începutul anilor 1930.
Spre exemplu, membrii Asociaţiei Trăgătorilor de Elită Maghiari (Országos Magyar Lövész Egyesület) erau antrenaţi în ordinele militare ale celor 22 de contingente militare ungare etnice din cadrul armatei române, cu scopul evident al infiltrării şi subversiunii. Între 1938 şi 1939, spionajul maghiar a organizat, din nou, reţele de partizani pentru a sprijini invazia militară. În toamna lui 1939, Serviciul de Siguranţă Internă al României a descoperit astfel de grupuri care operau în Carei, Cehul Silvaniei, Cluj, Hunedoara, Marghita, Miercurea-Ciuc, Odorhei, Satu Mare, Târgu Mureş şi Zalău. Grupul Satu Mare, unul dintre cele mai mari, cuprindea 130 de persoane şi era condus de clerici catolici şi reformaţi, împreună cu personal militar de la Budapesta, mulţi dintre ei fiind instructori în unitatea paramilitară Rongyos Gárda (1). Rongyos Gárda, formată mai ales din veterani maghiari din Transilvania, şi-a câştigat reputaţia de a fi de o brutalitate excesivă în perioada în care a activat pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Ruteniei, invazia germană în Polonia şi prin atrocităţile din Serbia (2).
Pe lângă sarcinile principale de provocare a panicii şi de îngreunare a retragerii armatei române, ea avea şi scopul de a crea un pretext plauzibil, în opinia internaţională, pentru intervenţia armată a Ungariei. În acest sens, ei au plănuit “arde rea satelor germane (şvabe sau săseşti)”, însoțită de o campanie de propagandă centralizată pentru atribuirea acestor atrocităţi autorităţilor române naţionaliste.
Intenţia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul faţă de pretenţiile Ungariei şi încurajarea pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite aproape imediat după semnarea pactului Hitler–Stalin, în august 1939. La începutul lui decembrie, fostul şef al PCR – şi secesionist militant al Dobrogei – Boris Stefanov a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentă a provinciilor româneşti şi pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii (3). Conform lui Stefanov, autorităţile regale româneşti au dus o politică de “reprimare naţională şi de exploatare monstruoasă a maselor populare din Bucovina, Transilvania, Dobrogea şi Basarabia”, în timp ce “avangarda clasei muncitoare româneşti luptase şi va lupta împotriva monstruoasei exploatări şi reprimări a populaţiilor anexate la România, pentru dreptul la autodeterminare a minorităţilor naţionale până la separarea teritorială”.

Guvernul maghiar şi conducerea armatei “s-au angajat instantaneu în pregătiri militare şi diplomatice fervente”, care urmau să le permită să acţioneze la izbucnirea unui conflict româno-sovietic (4). Generalul Werth, care întocmise pentru Consiliul Suprem al Apărării al lui Horthy câteva proiecte “ale unei convenţii militare cu Uniunea Sovietică pentru coordonarea momentului atacului”, a fost acum autorizat să negocieze cu partenerii sovietici şi “a fost realizat un plan detaliat cu specificarea pretenţiilor Ungariei asupra României şi a condiţiilor intervenţiei” (5).
Werth era sprijinit de Horthy şi de un număr de ofiţeri superiori, inclusiv de viitorul său succesor, generalul Ferenc Szombathelyi, “care considera că încheierea unei înţelegeri cu Rusia, în defavoarea României, este şi posibilă, şi dezirabilă”(6). Generalul Gábor Faragho, veteran din Primul Război Mondial, vorbitor de limbă rusă, implicat în negocieri, a fost numit ataşat militar la Moscova pe 1 iulie 1940, imediat după anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (7). În prima parte a anului 1940, ambasadorul german la Budapesta a raportat uluit cât de deschis „ambasadorul sovietic de aici încuraja Ungaria să treacă la acţiune armată împotriva Transilvaniei“, idee pe care o exprimase şi faţă de ambasadorul german (8). De asemenea, ambasadorul german de la Moscova raporta că Molotov, care de obicei nu avea primiri decât la nivel de ambasadori, acum primea şi diverşi unguri de rang inferior. Pe 25 iunie 1940, la numai câteva zile după ce forţele sovietice invadaseră Basarabia şi Bucovina, Molotov l-a informat şi pe ambasadorul Italiei în legătură cu sprijinul Moscovei faţă de “pretenţiile la adresa României” exprimate de Ungaria şi de Bulgaria (9). Moscova făcea presiuni asupra Bulgariei să solicite întreaga Dobroge, cu scopul evident de a crea o graniţă continuă între Uniunea Sovietică şi Bulgaria (10). Cu ocazia primirii de felicitări din partea ofiţerilor de informaţii bulgari pentru anexarea Basarabiei, partenerii sovietici le-au transmis că “e posibil să ne mai întâlnim o dată pe Dunăre” (11).
La mai puţin de 24 de ore după trimiterea ultimatumului Moscovei către România, reprezentantul maghiar la Moscova, József Kristóffy, îşi exprima “marea satisfacţie” în faţa adjunctului comisarului sovietic pentru relaţii externe (şi şef al Departamentului extern al NKVD), Vladimir G. Dekanozov. După solicitarea comisarului-șef Molotov “de a influenţa Iugoslavia să păstreze tăcerea în cazul în care Ungaria va trebui să intre în conflict cu România” pentru anexarea Transilvaniei, ministrul maghiar de externe putea nota cu satisfacţie că “Iugoslavia este calmă şi că el nu crede în posibilitatea ca Iugoslavia să intervină în cazul unui conflict româno-maghiar” (12). De asemenea, ministrul adjunct de externe maghiar îl felicita pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, afirmând că “(ungurii) sunt mai fericiţi pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei însemna lichidarea principiului integrităţii teritoriale a României şi o posibilitate mai facilă de a continua ceea ce (sovieticii) începuseră”.

Molotov l-a reasigurat pe Kristóffy că Moscova considera “pretenţiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adăugând că Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la “orice conferinţă internaţională la care se va ridica problema pretenţiilor Ungariei”. Ministrul maghiar de externe a exprimat “profundele mulţumiri” ale guvernului său pentru prietenia şi sprijinul Moscovei, informându-l pe ambasadorul sovie tic de la Budapesta că, Honvédul fiind total mobilizat, “Ungaria era gata să înceapă războiul”. Ca o ironie, aliatul german al Ungariei a oprit-o să atace pentru a-i împiedica accesul la resursele României, arbitrând în schimb transferul nordului Transilvaniei la Ungaria, pe 30 august 1940. La începutul campaniei din Est, în 1941, Molotov îi reamintea lui Kristóffy sprijinul Moscovei faţă de pretenţiile Ungariei asupra României, precum şi “despre tratatul comercial foarte avantajos dintre cele două ţări”, insistând că “nu era necesar ca Ungaria să intre într-un război germano-rus” (13). Kremlinul sublinia că “nu a obiectat niciodată şi nu va obiecta nici acum la pretenţiile revizioniste ale Ungariei privitoare la Transilvania” şi că “Ungaria va putea conta şi în viitor pe sprijinul sovietic în privinţa Transilvaniei” dacă nu va participa militar în campanie.4 Budapesta a făcut eforturi semnificative pentru a-şi menţine relaţiile cu Kremlinul, propunând chiar Berlinului să menţină legaţia de la Moscova pe perioada războiului, ca un canal de comunicaţie pentru eventuale negocieri de pace dintre al Treilea Reich şi Uniunea Sovietică (14). Consecvent acestei colaborări împotriva României, Stalin a considerat că se cuvenea să acorde un alibi Ungariei, afirmând la sfârşitul războiului că “armata fascistă germană” a avut “pe front numai sprijinul direct al trupelor italiene, române şi finlandeze” (15).

NOTE

(1) ASRI, fond „Y“, dosar nr. 118 697, f. 1-2; Arhiva MApN, fond Microfi lme, rola P.II, 1.36, cadrele 230-231; Poncea şi Rogojean (2007), pp. 107-109. Acest grup, condus de preoţii catolici Karol Kopf şi Gábor Orosz şi ofi ţerii Honvéd, locotenent-colonelul Czukos şi căpitanii Szigetvary şi Cserey, avea sediul la seminarul maghiar romano-catolic din Satu Mare, unde păstrau şi staţia radio. El îi grupa pe preotul reformat János Osvald şi diverşi doctori, farmacişti şi industriaşi. Din cele 172 de persoane arestate în octombrie 1939, România i-a expulzat pe toţi cei 55 de militari.
(2) Vezi Magyarorszag történte [Istoria Ungariei], Budapesta, Akadémiai Kiadó, 1976, vol. III, p. 411; Lojkó (2006), pp. 35-36.
(3) Boris Stefanov, „The Imperialist War and Rumania“, Communist International, 2 decembrie 1939; La Stampa (Torino), 3 decembrie 1939; The New York Times, 6 decembrie 1939.
(4) Gyula Juhász, Hungarian Foreign Policy: 1919–1945, Budapesta, Akadémiai Kiadó, 1979, pp. 168-199. Vezi Volokitina, Islamov şi Poliakov (2000).
(5) Juhász (1979), pp. 168-169. Juhász sugerează că Werth şi alţi ofi ţeri superiori au impus guvernului acest plan prin insistenţa cu care au susţinut o convenţie militară ungaro-sovietică. Dată fi ind experienţa sa din Armata Roşie şi rolul avut în planurile lui Horthy din 1920 împotriva României, este mai probabil că a fost rechemat şi pus în această funcţie la Statul-Major General, special pentru acest scop. Prim-ministrul Teleki, convins că sovieticii urmau să se mişte, “ a dorit să coordoneze propria sa acţiune diplomatică şi, dacă era ne cesar, militară, pentru a recâştiga Transilvania atunci când sovieticii urmau să acţioneze”. Lorand Tilkovsky, “ The Late Interwar Years and World War II”, în Peter Sugar, editor, A History of Hungary, Bloomington, Indiana University Press, 1990, p. 342.
(6) C.A. Macartney, October Fifteenth: A History of Modern Hungary 1929–1945, Edinburgh, la University Press, 1957, volumul II, p. 54. Szombathelyi l-a înlocuit pe Werth la 6 septembrie 1942.
(7) Faragho a condus Secţia B la biroul ataşatului militar. La începutul războiului, Secţia sau linia B a aripii ofensive (spionajul) de la Statul-Major General (UFK 2) răspundea de operaţiunile de pe frontul românesc. El a fost ataşat la Moscova până la începerea campaniei din Est.
(8) Documents on German Foreign Policy 1919–1944 (DGFP), seria D (1937–1949), Washington D.C., U.S. Government Printing Offi ce, 1954–1964, volumul IX, p. 76. 22 de ani mai devreme, Germania încurajase trupele ruseşti să atace România “aliată” pentru a o scoate din război.
(9) Vezi şi Jane Degras, Soviet Documents on Foreign Policy 1933–1941, Oxford, Oxford University Press, 1953, volumul III, pp. 457-458 (25 iunie 1940); R.J. Sontag şi J.S. Beddie, editori, Nazi-Soviet Relations 1939–1941, New York, 1948, pp. 193-194; Geoffrey Roberts, The Soviet Union and the Origins of the Second World War: Russo-German Relations and the Road to War, 1933–1941, New York, St. Martin’s Press, 1995, p. 124; DGFP, seria D, volumul X, pp. 132 şi 208-209; Yehuda Lahav, Soviet Policy and the Transylvanian Question (1940–1946), studiul nr. 27, Soviet and East European Research Center, Hebrew University of Jerusalem, 1981, pp. 10-11.
(10) D. Sirkov, „Bulgaria’s National Territorial Problem During the Second World War“, Bulgarian Historical Review, nr. 3 (1991), p. 5. Anexarea Basarabiei a adus URSS “atât de aproape de Bulgaria” încât dacă cea din urmă “ar obţine întreaga Dobroge de la România”, cele două state slave ar avea graniţă comună, România nu ar mai avea ieşire la Marea Neagră, iar Moscova ar avea “o rută directă pe uscat până la Istanbul”. Weinberg (1994), pp. 99 şi 137.
(11) DGFP, seria D, volumul XI, document 130, p. 156.
(12) Vasile Șandru, “Conexiunea moscovită a problemei transilvane”, Magazin istoric, nr. 10 (octombrie) 2000,T.V. Volokitina, T.M. Islamov şi T.A. Pokivailova, editori, Problema transilvană. Disputa teritorială ungaro-română și URSS 1940–1946. Documente, Moscova, Academia de Științe a Rusiei, 2000.
(13) Macartney (1957), volumul II, p. 23. Molotov nota în continuare că URSS “uitase de aderarea Ungariei la Pactul anti-Comintern”.
(14) Macartney (1957), vol. II, pp. 22-23.
(15) Iosif Stalin, On the Great Patriotic War of the Soviet Union, Moscova, Foreign Language Publishing House, 1944, pp. 23, 43. Din contră, Înaltul Comandament al Armatei germane a lăudat zelul unităţilor maghiare. Percy E. Schramm și Hans-Adolf Jacobsen, editori, Kriegstagbuch des Oberkommandos der Wehrmacht, 1940–1945, Frankfurt pe Main, Bernard &Graefe, 1961–1965, volumul II, pp. 374, 376, 387, 395, 401. Stalin a informat, de asemenea, Tribunalul de la Nürnberg că nu era necesar ca amiralul Horthy să fi e judecat drept criminal de război, în schimb a insistat ca mareşalul Antonescu să fi e executat.

Şi azi ca ieri …

Acest articol a fost publicat în Romania și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.