Ziua drapelului


drapel

Oşteanul şi drapelul – George Coșbuc

De demult, de tine, taica
Îmi spunea mereu poveşti,
Ca de steaua cea mai mândră
A oştirii româneşti;

Şi pe cât mi-aduc aminte
Pomenind numele tău,
Se’nchina precum se’nchină
Un creştin lui Dumnezeu.

Îmi spunea că in altarul
Patriei nu’i alt odor
Mai de preţ decât drapelul
Unui neam biruitor.

Avusese el norocul
Să te poarte fluturând
In răsboi, când prin văsduhuri
Treceau plumbii şuerând;

— “Pânza ta” zicea bătrânul
Cu grai blând şi mângăios,
“E cinstită ca şi giulgiul
Sfânt al Domnului Hristos”

Şi-apoi, cică’n ţesătura-ţi
De mătase s’a’ntrupat.
Cerul zilelor de vară
Limpede şi nepătat.

Spicu ’mbelşugat al holdei
Ce se leagănă de vânt,
Sângele ce a curs pe slava
Strămoşescului pământ,

Şi acum poate nu mai crede
Stând de strajă lângă tine;
Mă gândesc la bietul taica
Şi s’aprinde dor în mine.

Să te port şi eu odată
În vârtejul bătăliei,
Că eşti nou şi ţi-ar sta bine
“Crucea Stelei României”

Mihai Dănilă — martirul din Dijir, a fost ucis de hoardele maghiare pentru că a îndrăznit să se roage pentru România și pentru că a sfințit în altarul bisericii drapelul național. Veșnica lui pomenire!

Mihai Dănilă era preot în Dijir, un sătuleţ aşezat în văile Bihorului, la 10 km. de Marghita. Era om tânăr şi foarte harnic. Nu mulţi gospodari se sculau mai dimineaţă decât el. Ziua o începea cu slujba lui Dumnezeu; apoi trecea la lucrurile parohiale şi gospodăreşti. Rezultatul bun s’a şi văzut numaidecât: biserica lui plină atât la liturghii, cât şi la vecernii; casa lui Dumnezeu simplă dar curată ca un pahar; curtea lui ţinută în rânduială; albinele lui prietenoase, iar grădina lui îţi făcea impresia unui colţ de raiu. Căci Părintele Dănilă trăia o viaţă înaltă spirituală, dar iubea şi munca fizică. Biserica lui, curtea lui şi grădina lui îţi vorbeau despre sufletul lui gingaş şi pururea activ.
În zile de vineri Părintele Dănilă obişnuia să meargă la târgul săptămânal din Marghita. Nu mergea în trăsură, ci pe jos; căci s’adunau roiuri, în jurul său, fiii săi sufleteşti şi pe calea de 2 ore le vorbea mult despre strămoşii, despre fraţii noştri şi despre viitorul nostru.
Un suflet de conducător firesc al norodului său, Irebuia să-şi pregătească poporul şi pentru ziua mare a învierii noastre naţionale, ce începu să se zărească cu 1 Decemvrie 1918. A şi făcut-o cu dragă inimă. Căci în prima Duminecă după aceasta zi memorabilă, în rugăciune ferbinte i-a mulţămit lui Dumnezeu, că şi-a îndreptat mila sa spre lacrimile durerilor noastre.
A cumpărat un tricolor frumos — simbolul unităţii noastre — pe care l-a sfinţit în casa lui Dumnezeu. Cu ocazia acestei sfinţiri a voit să mulţumească cerului pentru privilegiul de care a învrednicit generaţia noastră, dar l-au năpădit lacrimile, şi în loc să vorbească, a sărutat tricolorul în vreme ce norodul cânta cu lacrimi în ochi: Deşteaptă-te Române — imnul învierii noastre naţionale. I-a fost atât de drag tricolorul, încât îl păstra în biserică.
Aceste i-au fost faptele. Acum să-i vedem răsplata!
În ziua de 14 Februarie 1919, după ce făcu sfânta liturghie plecă desdedimineaţă spre Marghita unde avea de făcut unele cumpărături. Între Marghita şi Itiu se întâlni cu o patrulă din 5 soldaţi şi un ofiţer. Ofiţerul îl întrebă: cine e şi de unde vine, şi după ce se informă, l-a somat, să se întoarcă înaintea lor la Dijir. Ajungând în comună, intrară cu dânsul la casa parohială; dar văzând acolo o soţie disperată şi doi copilaşi, au crezut de bine călăii să-l ducă la casa primarului loan Orţanu, ca să-şi poată bate joc de el mai la largul lor. Aici i-au aruncat în faţă acuzele: Rugăciune pentru România, deşteptarea sentimentului naţional în popor şi sfinţirea tricolorului românesc. După ce dresă ofiţerul un simulacru de proces verbal, îl dete pe venerabilul preot pe mâna alor trei călăi, cu ordinul ca să-i facă lecţie de patriotism; iar ofiţerul cu alţi doi soldaţi se duse în camera vecină, unde-l chinuiră pe primarul loan Orţanu, până ce căzu în leşin. Cei cari au trecut atunci pe lângă Primărie, n’o să uite niciodată gemetele şi ţipetele de ultimă desnădejde ale preotului chinuit şi batjocorit. Martorii oculari îşi amintesc cu groază cum îl smuceau de barbă pe acest om vrednic, şi cum îi băteau fălcile de olaltă când nu mai putea vorbi de dureri. Cu puştile şi cu pumnii îl băteau pe acest vrednic ostaş a lui Hristos.
Din când în când venea şi ofiţerul ca să-i încurajeze pe călăi, făcându-i morală preotului pentru conduita sa nepatriotică. La un timp le veni în minte, că şi tricolorul trebue pedepsit, l-au pretins Părintelui să-l scoată şi din fundul pământului. Nevoind să-şi expună cuibul familiar la un vandalism nemaipomenit, l-a rugat pe sergentul comunal, să ceară tricolorul delà preoteasă.
Dureroase au fost loviturile cu patul puştii; grele au fost loviturile cu pumnii şi palmele peste cap şi peste faţă; sfâşietoare smucirile de barbă delà ora 9 dimineaţa până la 3 după masă, dar nu l-au durut aşa rău, ca şi scena, când văzu scuipat steagul; steagul pe care el l-a sfinţit, pe care l-a sărutat şi pe care l-a păstrat în Sfânta Sfintelor. Şi ca profanarea să fie completă: tricolorul fu împărţit de obiele între soldaţi.
Sdrobiţi atât trupeşte cât şi sufleteşte, primi ordin de plecare pe jos la Comandamentul din Marghita al trupelor săcueşti. Ajunşi în faţa casei parohiale, cu greu primi permis, să-şi avizeze familia şi să intre pe câteva clipe în biserică. Dupăce încercă în zadar să-şi mângâie soţia lăsată aproape în nesimţire, intră în biserică. Se proşternu în faţa Altarului şi se rugă către Acela care şi El a suferit moarte ruşinoasă, pentru cauza cea mai sfântă: pentru mântuirea neamului omenesc.
S’a rugat lui Dumnezeu pentru soţia şi copilaşii săi, pe cari dorea să-i vadă oameni de omenie şi români înflăcăraţi. S’a rugat, ca bunul Dumnezeu să aline necazurile poporului român şi să apropie ziua mult dorită a învierii sale. S’a rugat în sfârşit, că dacă a greşit cuiva, să aibă Dumnezeu milă faţă de el.
Eşind de la Altarul, la care slugi cu atâta devotament, plecă spre Marghita, urmat de cinci soldaţi şi un ofiţer. După atâta tortură abia se târî până la biserică.
Numai Dumnezeu ştie: cum era să meargă el cu membrele sdrobite un drum de peste 10 km. De fapt, la o vreme începu să păşească încet şi rar. În zadar îl ajutau cu patul puştii, căci începu să se împiedece. Nu-l mai ţineau puterile. Deodată căzu pe marginea unui şanţ. Călăii însă n’au voit să se incomodeze şi să-i caute o trăsură, care să-l transporte pe acest om chinuit; ci văzând, că puterile-i sunt sleite, nu l-au mai ridicat, ci au tras în el 5 focuri de armă şi l-au lăsat mort la 5 km. depărtare de Dijir.
Acolo pe margine de şanţ a stat trupul neînsufleţit al martirului Mihai Dănilă, până noaptea târziu, căci de frica soldaţilor săcui, nimeni nu cuteza să-l ridice de acolo. A fost înmormântat în ziua de 16 Februarie 1919.
(Bihorul Strajă la Hotare — Casa Națională a Județului Bihor, Oradea 1933)

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Romania și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Ziua drapelului

  1. Flori de tei zice:

    Vesnica Pomenire Mucenicului Mihai Dănilă !
    Roagă-te Sfinte ptr. Țara cotropită de slugile întunericului !

  2. Gerula zice:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.