Semnificația Ardealului


Vasile Băncilă. Gând Românesc, 1939

În zodiacul geografic de semnificaţii româneşti, Ardealul ocupă un loc de masivă eminenţă etnică în aşa măsură, încât nu ne putem înţelege pe noi ca neam dacă nu înţelegem Ardealul.
Înainte de toate, Ardealul cuprinde sensul originarităţii noastre. Ideea formei, a sâmburelui sau a impulsului iniţial, care domină atât de mult înţelegerea filosofică de azi oricând e vorba de realităţi sufleteşti sau biologice, devine clară, în ceea ce priveşte neamul românesc, numai dacă e pusă în legătură cu fiinţa istorică a Ardealului. Poporul românesc s’a format din masa romanică, ce se întindea din nordul Carpaţilor până aproximativ în centrul peninsulei balcanice.
Tot atât de adevărat este că în lungul evului mediu românesc — această noapte patriarhală, în care au luminat licuricii anonimi şi fără număr ai existenţei româneşti, ai intrării în sensul nostru mic — Străbunii au trăit nu numai la munţi, ci şi la câmp, în luncile apelor, între salbe de păduri, în grindurile sau adăposturile bălţilor şi n’au fost cu totul străini nici de mare …
Cu toate acestea, cuibul nostru etnic şi centrul de radiere, de roire istorică, a fost ţinutul Ardealului şi Olteniei şi mai ales al Ardealului, acolo unde a vibrat mai mult sinergia daco-romană.
De aceea trebuie să ne raportăm în primul rând la Ardeal, această inimă etnică şi principală coordonată, pentru a ne înţelege. Muntenia şi Moldova au fost, cel puţin în parte, semănătura Ardealului. Acesta a fost de la început mai plin de oameni, deci de istorie, şi a trebuit să dea germenii istorici şi celorlalte părţi româneşti.
Legendele lui Negru şi Dragoş Vodă, pe cari tradiţia poporală — care rareori e gratuită — s’a încăpăţânat atât de mult timp să le păstreze prin veacuri, împreună cu tradiţia romanităţii noastre traianice, au măcar acest înţeles de omagiu pentru locul de unde mai ales a pornit istoria românească.
În această privinţă, trebuie să recunoaştem Ardealului un destin tragic: el, dintre toate cuprinsurile româneşti, era cel mai indicat, prin densitatea lui umană şi prin vitalitatea formei pusă în el, să facă istorie. Dar a avut nenorocul ca în preajma sa să se întemeieze state orgolioase, cari aveau şi tehnica stăpânirii politice a Occidentului, şi să nu mai poată astfel să vorbească în numele său.
Ardealul însă nu putea renunţa. Neputând face istorie pe cont propriu, a făcut-o oarecum — prin delegaţie. Cum în răsărit presiunea politică era mai mică ori erau chiar regiuni de vacuum, neamul nostru a întemeiat aici state, fiind purtat de o tendinţă dublă: una de expansiune, alta de păstrare a legăturii cu centrul de roire, care legătură, chiar când se eclipsa, n’a pierit niciodată complet din conştiinţa românească.
Şi astfel, Muntenia şi Moldova au devenit delegaţii Ardealului în istorie … Aceasta în aşteptarea timpului când Ardealul însuşi avea să fie salvat de către cele două principate. Dacă Domnitorii noştri în trecut au ţinut atât de mult să aibă şi posesiuni în Ardeal, era, între altele, şi din cauza unui sentiment de aderare a noastră la Ardeal sau de aparţinere la un rost cu caracter organic în trăirea românească, căci istoria e mai ales domeniul subconştientului. Popoarele au întotdeauna un destin în fond unic, chiar când se găsesc sub stăpâniri diferite.
Perspectiva aceasta de a considera, până la un punct, Muntenia şi Moldova, că au creat istorie sub delegaţia Ardealului, ajungând la urmă să capete atâta prestigiu, încât să se poată întoarce asupra originilor şi să cuprindă şi Ardealul, pentru a ridica toate provinciile româneşti pe acelaş platou liber de trăire istorică, dă putinţa de a vedea unicitatea de destin a poporului român în cele două mii de ani, dă putinţa de a vedea împărţirea rolurilor etnice şi crearea debuşeurilor istorice, astfel încât esenţa românească indivizibilă să fie valorificată sub soare.
Dar nu numai atât. Ardealul a reprezentat o funcţie de geneză românească în mai multe rânduri. “Descălecările” Ardealului în Principate au fost numeroase şi aproape continui şi ele trebuie luate într’un înţeles larg, uneori simbolic, pentru a fi cu adevărat valorificate de conştiinţa noastră istorică actuală. După ceea ce s’a obişnuit să se numească întâiul şi al doilea descălecat, după originile noastre daco-romane legate mai ales de Ardeal şi după întemeierea Principatelor, să nu uităm că Ardealul ne-a trimes, de-a lungul vremurilor, mocanii săi, negustorii săi, coloniştii săi.
Mocanii, cari, în peregrinările lor cu turmele de oi şi fiind totodată vehicule vii de folclor, au ajutat la unitatea duhului românesc şi a graiului. Negustorii, cari ne-au dat — înainte de ridicarea cojanilor, a oltenilor şi celorlalţi ţărani, munteni şi moldoveni, ce s’au aşezat la oraş şi au pătruns în comerţ — un început solid şi gospodăresc de burghezie românească, pe care noi n’am ştiut s’o apreciem îndestul şi care a fost aproape singura ce s’a opus, în timpul ei, burgheziei levantine.
Pe drumul de negoţ al Braşovului, Ploieştilor, Buzăului, Brăilei, au venit numeroase energii ardelene. Satele mocăneşti din Dobrogea sunt aşezări temeinice făcute de oameni, cari au ştiut să fie stăpânii locului unde s’au aşezat, să cucerească spaţiul pentru ei şi pentru neamul căruia aparţin, amintind energia străbătătoare şi metodică a legionarilor şi coloniştilor romani. Şi nu numai în Dobrogea. Mergând prin judeţul Tecucilor, am dat, acum câţiva ani, de un sat de gospodari ardeleni, care se deosebeşte de la prima vedere de satele înconjurătoare, în care s’a mai păstrat destul şi din portul mocănesc, dar în care, mai cu seamă, vezi oameni voluntari şi neclintiţi, rustici, modeşti şi neştiuţi autori de istorie.
Unde se vede însă în tot patetismul ei larg energia ardeleană, este în exploatarea Bărăganului. Spaţiul imens, aproape fără orizont, cu totul altfel decât cel de acasă, nu a speriat pe aceşti oameni, ci i-a atras ca ceva care se cerea organizat şi care putea aţâţa lenta lor putere şi voinţă de a birui. Moşierii de ieri, proprietari dar mai ales arendaşi, erau foştii băieţi de prăvălie, cari plecaseră, copii încă, din Ardealul sărac pentru Români, cari întârziaseră un timp în negoţ pentru a strânge un capital, cu care să treacă apoi la ţară şi să exploateze una sau mai multe moşii. Erau unii, cari mergeau o zi ori mai multe numai pe moşia ori moşiile lor, călătorind îmbrăcaţi în straie simple, fără a voi să ştie de arşiţa soarelui, de chinul setei, de pustiul locurilor, de monotonia lucrărilor câmpeneşti, conduşi întotdeauna de o creatoare placiditate, care e un semn al puterii.
Arendaşii străini au fost înlăturaţi ori nu s’au putut apropia şi astfel ei au făcut şi din acest punct de vedere o mare operă naţională. Bărăganul a fost şi a rămas românesc nedând niciodată spectacolul, pe care l-a dat exploatarea pământului în Moldova de pildă, deşi ieftinătatea pământului ar fi atras pe străini. Veneau aceşti moşieri ardeleni cu ştiinţa lor agricolă, pe care ştiuseră să şi-o însuşiască în scurt timp, cultivau măcar o parte din moşie, iar restul îl lăsau la nevoie turmelor de oi, pentru cari aduseseră dragostea ciobănească a strămoşilor lor şi au dat astfel ţării noastre putinţa să intre în posesiunea unor locuri întinse şi puţin populate. — Stăpânitorii politici ai Ardealului, luând bogăţiile pentru ei, ne-au adus un rău istoric nemăsurat, dar ne-au făcut fără voie şi un bine: au silit atâtea energii româneşti să vină în ţară şi să ajute la prosperitatea acesteia, aşa cum, cu multe sute de ani în urmă, înaintaşi de-ai lor au venit şi au intrat în istoria celor două principate.
Afară de acestea, sunt “descălecările” de ordin cultural ori cari s’au servit de cultură: de la şcoala ardeleană la epoca lui Gheorghe Lazăr şi la campania de organizare culturală prin Ardeleni a Basarabiei, cu prilejul războiului de unificare naţională. Şcoala ardeleană e apreciată greşit când e cercetată sub unghiu îngust filologic. Ea e de fapt o mare întreprindere politică prin cultură, fiind în acest înţeles una
din cele mai fanatice şi mai organizate mişcări, pe cari le-au produs Românii. Sensul ei adânc e politic, în înţelesul cel mai nobil al creaţiei şi finalităţii politice. Privită sub acest aspect, şcoala ardeleană îşi capătă toată îndreptăţirea, la adăpost de criticile gramaticilor şi, prin amploarea şi fermitatea ei, nu se putea naşte decât în Ardeal.
De altfel, în general vorbind, cea mai bună politică o face cultura şi mai ales în situaţia, în care se găseau Românii atunci când nu ei aveau conducerea directă de stat.
Epoca lui Gheorghe Lazăr e un adevărat poem de eroism şi de martiraj, în care trimisul Avrigului a avut un caracter precis de descălecător într’o lume, peste care stătea umbra Fanarului, care dacă a implicat şi anume avantagii culturale, dar a terminat prin a dizolva încrederea în noi şi a ne face să trăim într’o atmosferă de schime şi ifose paralizante.
Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu, un ardelean şi un oltean, sunt la baza redeşteptării principatelor şi dualitatea lor va apare din ce în ce mai strânsă în istorie. In ceeace priveşte rolul ardelenilor în Basarabia, el e din nefericire încă puţin cunoscut chiar de acei cari fac istorie, dar e unul din aspectele cele mai emoţionante ale manifestării energiei ardelene. Ceea ce au făcut acum aproximativ douăzeci
de ani o seamă de intelectuali din Ardeal, în provincia de peste Prut, devastată de gloatele ruseşti în retragere şi apăsată de letargia celor o sută de ani de înstrăinare, e dovada poate cea mai însemnată a solidarităţii Ardealului cu destinul românesc.
Graba cu care intelectualii ardeleni, refugiaţi în vechiul regat, au luat în primire rolul lor în Basarabia, anexându-şi sufleteşte o regiune a românismului răsăritean, ei cari veneau din vest, arată în chipul cel mai elocvent unitatea sufletului românesc. Aceşti intelectuali ardeleni au pornit să rostuiască o provincie şi să dea entuziasm unei populaţii în mare parte anesteziată de istorie, uitând de durerile lor de acasă şi neluând în seamă îndoielile, pe cari un războiu prelungit şi incert le strecura în unele suflete.
Opera realizată în Basarabia de ardeleni şi de colaboratorii locali, împreună cu câţiva bucovineni, e cel mai bun lucru pe care l-a făcut România nouă în această provincie, înainte de invazia funcţionarilor şi politicianilor …
Dar venirea studenţilor din Ardeal la universitatea din Bucureşti, în primul an de după războiu? Ei au adus în capitala ţării spiritul Ardealului şi s’au considerat din întâia zi la ei acasă.
Aceşti flăcăi academici ai Ardealului, cu aer de seriozitate dar şi cu gustul de viaţă al ţăranilor noştri, cu o mare dorinţă de a învăţa, au fost camarazi buni ai tinerilor din vechiul regat, tovarăşi credincioşi de discuţii culturale, fiind cei mai noi plenipotenţiari ai Ardealului, cari îşi desăvârşeau adolescenţa întârziată între noi. Noi, cari am fost martorii acestor manifestări de viaţă românească, nu vom uita niciodată freamătul de început de istorie, încântarea reculeasă, elanurile străbătute de o siguranţă intactă, cari ne caracterizau oriunde ne găseam, în sălile de cursuri, la cantine şi cămine, la serbări ori în discuţii mai intime, şi cari erau întotdeauna stimulate de prezenţa colegilor şi prietenilor, ce poposiseră la noi din Ardeal.
Şi pentru ca tabloul să fie complet, deşi sumar, ar trebui să se vorbească de un Bărnuţiu şi de un Iancu, al căror iureş de foc în istorie a impresionat atât de mult pe tinerii spiritului nou din principate şi mai ales pe un Bălcescu; ar trebui să se vorbească de un Coşbuc, al cărui rol în îndepărtarea pesimismului aşa zis eminescian şi în întoarcerea la duhul şi armonia pământului nostru nu va putea fi tăgăduit niciodată, Coşbuc fiind din acest punct de vedere, oricât ar părea de curios, adevăratul continuator şi realizator al lui Eminescu, al autohtonismului acestuia, deşi fără ideologie. Întâia semnificaţie a Ardealului e acest exerciţiu de originaritate în istoria destinului românesc.
Noi am trimis Ardealului în trecut cărţi religioase sau chiar ajutoare băneşti. I-am dat, când România de înaintea războiului s’a consolidat politiceşte, prestigiul unei organizaţii de stat cu legitimitate internaţională, către care toţi Românii puteau gravita. Şi i-am dăruit apoi elanul nostru neprecupeţit în marea încercare a războiului. Dar Ardealul ne-a dat delegaţii săi în istorie, de la ciobanul umil până la eroul cultural, meniţi să întărească sau să completeze forma noastră primordială de a fi. Eroismul moldo-valah din 1916—1919 e lucru mare, pentru care Dumnezeu ne va ierta de multe, dar el e şi o firească recunoştinţă faţă de Ardeal, e şi un produs al iubirii şi preţuirii noastre pentru provincia, de unde aveam intuiţia că ne-a venit începutul istoriei şi de care mai ales se leagă originaritatea noastră spirituală ca neam. Adâncimea sufletească şi unitatea consecventă în faţa vieţii sunt mai potrivite chiar pentru cultură, decât intelectualitatea fină, diversă şi inconsistentă. În această direcţie, trebuie să recunoaştem Ardealului calitatea de a fi mai voluntar, mai adunat, mai intrat în anume consecvenţe, din cari istoria nu-l poate cârmi ca uşurinţă. Poate că Ardealul datorează acest avantagiu şi faptului că e mai apropiat de trăirea ţărănească a vieţii. Aceasta e de foarte mare importanţă, fiindcă dârzenia ardelenească adâncă şi metodică este absolut necesară sufletului românesc din toate părţile.
Entuziasmul Ardealului a produs un fenomen absolut singular în toată istoria lumii: un simplu ţăran, care la un moment dat se molipseşte de o idee ce depăşea infinit toate interesele lui imediate de ţăran, pentru a deveni apoi în tot cursul vieţii sale posedatul acestei idei, apostolul ei rustic, profetul patriarhal şi sfântul pământului, vagabondul sacru, cruciatul singuratic, omul care vorbea în pilde, care îndemna
şi şfichiuia şi care vedea pretutindeni lupoaica şi columna lui Traian: Badea Cârţan! Ciobanul din Cârţişoara, e una din cele mai uimitoare dovezi de vitalitate şi de legitimitate de a trăi a neamului românesc. Unui popor, care produce un astfel de exemplar de ţăran, i s’a hărăzit desigur un rost înalt. Badea Cârţan, Iancu, Horia, Cipariu, Bărnuţiu, corifeii şcolii ardelene, Vlaicu şi alţii … sunt exploziile sufletului ardelenesc, sobru în viaţa obişnuită, dar cu atât mai înflăcărat pentru fapta cea mare, atunci când se întâlneşte cu istoria sau când o crează.
Discuţii şi gânduri filosofice găsim mult mai spontane şi mai numeroase în viaţa şi cultura Moldovei şi Munteniei şi totuşi un sistem propriu zis de filosofie integrală, care să fie organic românesc, nu ne-a dat Ardealul, prin Lucian Blaga, şi Oltenia, prin Rădulescu-Motru, fiindcă aici e un fond instinctiv şi un patetism biologic mai adânc. În filosofia Iui Rădulescu-Motru se adaugă şi concesii făcute spiritului apusean, pe când la Blaga e o dârzenie ardelenească de a fi până la urmă român dar pe planul universal al filosofiei, de a înălţa în cosmosul de cristal al gândului filosofic dinamismul ideaţiei etnice. Blaga ca filosof e o îndoită revelaţie: pe de o parte e un produs, e adevărat, foarte personal, al subconştientului etnic, pe de alta îndreaptă, completează şi lămureşte realitatea etnică din adâncul căreia a ieşit şi, pentru a fi deplin înţeles, trebuie studiat şi valorificat sub acest dublu aspect.
Faptul cel mai important: în Ardeal e mai multă realitate sufletească romanică, eficientă ca dinamism psihic chiar când a fost ori este inconştientă. Romanitate însemnează însă ordine. Pe de altă parte, deşi, după cum am văzut, Ardealul n’a mai putut face istorie pe cont propriu, dar el are în anume privinţe un caracter de mai multă istorie decât vechiul regat: fiindcă a evoluat mai organic, mai unitar, fiindcă a fost întâiul nostru centru propulsor de istorie — şi fiindcă în Ardealul românesc e o mai mare voinţă de a instrumenta şi colora uman energia naturii. Dar aceasta înseamnă cultură sau cel puţin condiţia culturii. Exerciţiul istoric e alt nume pentru exerciţiul cultural. Jocul cultural şi efervescenţa creaţiei sunt mai accentuate în vechiul regat, dar substratul lor de ordine, seriozitate, unitate şi voinţă istorică e mai labil. Vechiul regat are limpezimea inteligenţei, rafinarea capriciului, subtilitatea şi variaţia sentimentelor, dar ne mai trebuie şi altceva: ordine granitică, efigie romană.
Moldova e artă şi literatură, Bărăganul e eternitate, dar Ardealul e — istorie. În Ardeal mai ales s’au unit enigma dacică cu ordinea romană şi urmările lor se văd până azi. Urzeala aceasta e necesară istoriei sau culturii româneşti căci bătătura ornamentelor dată de rafinarea intelectuală şi afectivă, de claritatea franceză, de gimnastica degajată a spiritului … nu ajunge. Spiritul de ordine, pe care suntem în drept să-l cerem Ardealului, se vede, după cum s’a putut înţelege când am vorbit de elementele epice ale Ardealului, şi în literatura lui.
Un roman din vechiul regat are mai multă fantezie, mai puţină unitate şi un stil mai bogat. În Ardeal, fondul romanului e mai arhitectural, deşi mai modest dacă e considerat pe fragmente. Un roman de Teodoreanu se pierde uneori, ca un balon-sondă, într’o minunată ascensiune stilistică, pe când unul de Rebreanu are stilul modest şi gândurile banale de cele mai multe ori sau nici nu le afişează, dar poate avea o unitate, o ordine ferecată şi organică în toată acţiunea romanului! Ceea ce trebuie să înţelegem acum e însă că în Ardeal putem găsi dinamisme de fond, deşi cu aparenţă mată, pentru ordine şi cultură şi că idealul trebuie să fie crearea în sfârşit a acelei sinteze româneşti, în care spiritul şi potențele vechiului regat să intre într’o ordine şi o voinţă de istorie, pentru cari Ardealul poate fi folositor. “Matca noastră stilistică”, cum ar zice Blaga, nu e pe deplin fixată. Ea va fi desăvârşită în viitor şi va trebui să fie creaţia tuturor provinciilor şi orizonturilor româneşti. Atunci se va înţelege că Ardealul e o formă românească esenţială. Că el este pentru noi chestiune atât de geneză cât şi de ideal. Fiindcă el reprezintă originaritatea noastră şi fiindcă vedem în el o structură de ordine a culturii româneşti.
Viaţa poarelor şi a culturii oferă aparenţe foarte curioase. Ardealul, de pildă are o aparenţă de biologism uneori înăbuşitor. Şi totuşi am văzut care e substratul lui de virtualităţi culturale. Tot aşa, despre Ardeal se crede că n’a avut istorie, fiindcă n’a avut stat propriu. Şi totuşi în multe privinţe el ne este şi trebuie să ne fie un învăţător de istorie. Rolul Ardealului în existenţa românească este fundamental şi nu se poate concepe românism fără Ardeal, nici ca explicare a românismului şi nici ca ideal românesc. Intuiţia aceasta va fi avut-o un Bălcescu, când a cântate atât de înflăcărat Ardealul, numindu-l “o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ… cea mai frumoasă parte a Daciei fericite, draga ţară a Cesarilor”.

Ştim că şi alţii vorbesc despre Ardeal şi documentează importanţa lui pentru ei.
S’a pus chiar în circulaţie termenul “transilvanism”. El e însoţit uneori de intenţii politice, vizând un pretins suflet comun tuturor popoarelor ce locuiesc în Ardeal şi pe care ar voi să-l opună realităţilor etnice. Dar acesta e infirmat de istorie, de psihologia naţiunilor şi de filosofia culturii. Mai mult: aceştia au vorbit, în ocazii patetice, de “sfinţenia” Ardealului pentru ei! Dar să ne înţelegem: e vorba, în fond, de o sfinţenie derivată. Şi anume, o derivaţie a orgoliului şi una de autosugestie. Pentru un popor cu psihologie imperialistă, cum sunt Ungurii, Ardealul poate căpăta atributul sfinţeniei văzut în perspectiva de exaltare a puterii. Un popor care a întrebuinţat totul pentru a avea voluptatea dominaţiei, de la religie şi până la alianţa cu alte popoare ce au aceleaşi înclinări, nu se poate resemna să vadă Ardealul în posesiunea altora. Beţia puterii e şi ea o mistică şi încă una dintre cele mai puternice. În aceste condiţii, autosugestia este şi ea fatală şi deci foarte explicabilă. Realitatea cea mai evidentă se poate răstălmăci.
Oare un mare poet maghiar, care însă avea sânge slav, nu se credea un maghiar radical şi nu spunea că aude, în subconştientul lui, tropotul cailor lui Arpad şi ai tovarăşilor acestuia, pe pustele fără sfârşit?
Mistica puterii poate crea mulţi idoli. În rare momente de relaxare, adevărul apare însă oricui. Astfel, acum câtva timp, un publicist ungur a vorbit de ideea întoarceri Ungurilor în Mongolia, unde îşi vor găsi în sfârşit liniştea şi acordul cu natura. Oricât ar fi fost de izolată această voce, dar ea e simptomatică. Desigur, nu ignorăm adevărul că pentru un popor năvălitor cum sunt Ungurii, a fi stat sau a fi fost silit să stea o mie de ani într’un loc, e imens lucru şi aceasta poate da un fel de delir de justificare. Tot aşa, nu ignorăm că situaţia de azi a Ungurilor e tragică. De la o zi la alta, ei au devenit un popor cu o istorie modestă şi aceasta în plin secol al paroxismului conştiinţei etnice!
Lărgind lucrurile, se poate chiar vorbi de un tragic unguresc mai complex, care are cel puţin trei aspecte. Mai întâiu, Ungurii sunt imperialişti, dar sunt popor mic.
Din cauza aceasta, au fost întotdeauna siliţi să se întovărăşească cu alţii pentru a putea domina! Chinul acestor întovărăşiri a trebuit, cel puţin uneori, să fie mare pentru orgoliul unguresc. Prietenii naturali ai Ungurilor nu pot fi decât cei cu psihologie imperialistă sau cari îi pot ajuta în scopul lor imperialist.
Dar aceşti prieteni sunt adesea sadici cu micii lor aliaţi … E în adevăr o tragedie să fii popor mic şi să fii imperialist. Al doilea, se poate vorbi de un tragic al imperialismului ca atare, al voinţei de a domina alte popoare. Un astfel de popor nu poate fi niciodată cu adevărat autonom căci el are nevoie de alţii, pe cari să-i poată domina. Prezenţa altora îi e necesară şi, într’un fel, el e sclavul lor.
Popoarele neimperialiste se simt mult mai libere căci ele au cel puţin condiţia autonomiei lor depline. Ele n’au nevoie permanentă de alţii pentru ca să trăiască, ele nu-şi certifică existenţa în raport cu alte popoare. Un astfel de popor sunt Românii.
Al treilea, roata istoriei se învârteşte, ceea ce poate rezerva popoarelor imperialiste — chiar celor mari — deznodăminte tragice. Stăpâniţii de ieri, pot deveni stăpânitori ori independenţi. Unele din cele mai mari tragedii istorice au fost când s’au prăbuşit imperiile. Ungurii trăiesc acum această tragedie a prăbuşirii şi nu dau dovadă că-şi pot ajusta destinul la noile împrejurări.
De tragedia noastră, timp de aproape două mii de ani, cine a vorbit? Ei, Ungurii, au huzurit până acum. Ne-au luat bunul nostru: averile, libertatea, bisericile, dreptul de a ne închina, doinele … până şi regii. De la noi au fost în mare parte bunurile economice ce au hrănit nobilimea maghiară, de la noi mulţii soldaţi ce au luptat pentru idealuri, cari nu erau ale lor — şi Corvinii noştri au făcut istorie ungurească. Istoria nostră a fost în mare parte confiscată de ei. Când, curând după războiu, am vizitat muzee şi biblioteci din Cluj şi am văzut semnele supremaţiei maghiare păstrate cu grijă din secolele trecute, documente scumpe ale familiilor ungureşti ce s’au putut dezvolta în pace acumulând obiecte de rafinare şi titluri de nobleţe în depărtarea trecutului, în timp ce agonisita noastră era răspândită în cele patru vânturi, am avut o dureroasă strângere de inimă. Astăzi în sfârşit istoria ne-a făcut dreptate nouă — autohtonilor.
Căci, în adevăr, în comparaţie cu alţii se vede şi mai complet ce e Ardealul pentru noi şi ce suntem noi toţi, ca neam, în aceste locuri. Ardealul subliniază ideea autohtoniei româneşti. Aceasta e ultima şi într’un fel cea mai suverană semnificaţie a Ardealului — oarecum semnificaţia sa internaţională. Pentru alţii, Ardealul poate fi suflet de colonişti şi de orăşeni ori tabără de cuceritori sau avere feudală. Pentru noi, Ardealul e o istorie, prin care mergem înapoi în preistorie şi ne adâncim chiar în ontologie. Prin strămoşii noştri, ne confundăm în geneza cosmică a acestor pământuri …
Acest adevăr e atât de clar, încât un ardelean ca Ion Chinezu a putut spune că provincia aceasta are pentru noi “semnificaţii geologice”! De aceea poporul românesc nu poate trăi în altă parte decât aici, oricât ar fi de bine dar şi oricât ar fi de rău, căci pământul acesta a devenit o altă parte a sufletului său.
Autohtonismul românesc — desigur cheia de boltă şi principiul ultim al psihologiei româneşti — e ştiut în chip organic de orice ţăran român de azi şi din toate timpurile, fiind o constanţă a sufletului românesc. Am văzut cum ţăranul a înţeles că toate vicisitudinile istoriei au trecut şi de pământ nu s’au putut atinge, dar el a mai înţeles totodată că nici pe el nu l-au putut desface de acest pământ. Domnii s’au putut schimba, stăpânitorii oficiali au putut fi străini, dar ţăranul român a rămas credincios pământului acestuia, chiar când a fost rob. Nicăieri autohtonismul n’are un sens mai adânc şi mai armonios decât la noi. Am ieşit din pământul acesta ca o plantă, căreia mai ales fermentul roman i-a dat expresia istorică. Pământ şi oameni formează în existenţa românească ceva asemănător cu sunetul de vioară şi cutia ei. Nu numai sunetul e determinat de corpul vioarei, dar şi acesta cu timpul e oarecum modelat de armoniile sunetului…
Ideea de autohtonie e valoarea dominantă a sufletului românesc. Până şi străinii au înţeles, cel puţin în parte, acest lucru. De aceea cea mai mare grijă, de exemplu, a Ungurilor a fost să zdruncine ideea acestei autohtonii româneşti, insinuând că Românii au părăsit Ardealul. Aveau sentimentul că aici lovesc în ceea ce formează însăşi tăria noastră. Autohtonia este elementul cel mai însemnat de definire a sufletului românesc. Contemplând pământul românesc ai impresia că el însuşi e sintetic şi adunat pentru a forma o unitate de viaţă şi un cerc închis.
Ardealul e pentru noi nume familiar de zarişti senine şi de forme mângâioase ori mândre, de păduri tainice înfiorate de visuri viteze, de odihnă şi de luptă, de doine şi de buciume războinice, de armistiţii şi de năprazne … Ardealul e şi ca nume astăzi o substanţă românească, fiind integrat în autohtonia noastră. Ideea aceasta fiind adevărul de bază al românismului şi Ardealul reprezentând-o mai expresiv ca orice, el devine, în cele din urmă şi într’o măsură însemnată, însuşi principiul nostru de raportare etnică.

BIHORUL STRAJĂ LA HOTARE 
Şi azi ca ieri …
Tropote de ponei în pustă

Acest articol a fost publicat în Romania și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.