În prag de vizită


Vineri 10 Iunie e are loc Summitul Bucureşti 9 (B9). Din presă aflăm că participă și Katalin Novak.
Cu respect pentru suferințele românilor chinuiți de neamul asiatic aciuat în pustă, și cu deplină desconsiderație față de Novak și ceea ce reprezintă ea, publicăm un fragment din discursul memorabil susținut de Gheorghe Tulbure în 1919, anul când armata română a zdrobit blazonul unguresc.

Praznicul unirii neamului – Gheorghe Tulbure. Oradea 1919

Soarta zidise graniţe măiestrite între brazi din aceeaş tulpină şi pusese miezuine viclene între ochi din aceeaşi lumină. Veacuri de-a rândul privirile acestor ochi frăţini se ’ntâlneau pe furiş în creştetele Carpaţilor. De veacuri se trudia Ardealul înstrăinat să-şi înalţe altarul libertăţii sale izbăvitoare. Dar, duhuri rele şi duşmănoase surpau mereu zidul sfântului lăcaş. A trebuit să zidim multe rânduri de vieţi, a trebuit să ne îngropăm pe cei mai scumpi ai noştri pentru ca templul cel sfânt al unirii noastre să-l vedem înălţat.
Voievozii Munteniei, îngenunchiate de sultanii turceşti, se puteau oare gândi la o cucerire a Ardealului, atunci când într’o mână aveau să ţină crucea, iar în cealaltă sabia? Desigur în taina sufletului lor depănau şi ei un vis, pe care-l credeau însă mult prea îndepărtat şi mai presus de puterile lor. Problema unirii româneşti a trăit însă şi a mijit în suflete încă de pe vremile, când Voivozii şi Exarchii Ţării româneşti întăreau în scaun pe mitropoliţii Ardealului.
Acela, care a întrezărit-o limpede şi a avut îndrăzneala s’o aşeze în vârf de paloş, a fost Mihai Viteazul. Mihai a voit Ardealul. Şi a avut şi eroismul să-l cucerească, pentru că Mihai a fost personificarea unuia din cele mai mari suflete româneşti.
Întruparea pe-o clipă a idealului unirii noastre politice, Mihai a plătit-o cu capul. Iar coroana Ardealului, care a împodobit câteva luni fruntea acestui geniu militar, a trecut din nou pe mâna unor uşuratici aristocraţi de legea calvină, pentru că peste o sută de ani s’ajungă un simplu ornament pe coroana molochului habsburgic.
Pentru a-şi plânge necazurile, cari le veneau din partea nobililor stăpânitori, cărturarii Ardealului au început acum să-şi caute dreptate la Viena. Dar Burgul împăratului a fost o cetate veşnic zăvorită pentru durerile Ardealului românesc. Iar magnaţii, înfuriaţi de îndrăsneala iobagului Horia, care a cutezat să se ducă la împăratul din Viena şi să ceară pentru popor pământ şi dreptate, l’au prins şi i-au zdrobit trupul pe roată în preajma cetăţii din Alba-Iulia. Ardealul era iarăşi îmbrâncit cu capul în ţărână.

În starea aceasta ne-a ajuns anul marilor zguduiri 1848. În atmosfera politică a Europei se ’ncrucişau fulgerile luminoase ale ideilor mântuitoare de: libertate, egalitate şi frăţietate. În focul luptei de idei, care se dezlănţuia cu toată amărăciunea dospită de veacuri, cărturarii ardeleni s’au făcut expresia conştientă a idealului politic oglindit în ochii ţăranilor, pe cari simţeau, ca au datoria să-i răzbune.
Încorporarea aspiraţiilor politice ale Ardealului românesc, entuziastul Simion Bărnuţiu, călăuzit de glasul profetic alui Andrei Mureşanu, aprinde torţa revoluţiei. În faţa alor 40 de mii de ţărani, cari fremătau după dreptate pe Câmpul Libertăţii delà Blaj, Bărnuţiu într’un discurs clocotitor afirmă pentru întâi dată conştiinţa şi drepturile naţionale ale poporului românesc din Ardealul subjugat şi proclamă cu glas de arhanghel principiul neatârnării sale politice. Ungurii voiau cu orice preţ să unească principatul Ardealului cu Ungaria. Uniune ori moarte! era deviza magnaţilor delà 48.
Neatârnare ori moarte! — era răspunsul lui Bărnuţiu, prin glasul căruia vorbea conştiinţa redeşteptată a unui neam strivit în picioare. — “Să nu ne ducem la masa libertăţii ungureşti, căci bucatele ei sunt înveninate” — erau cuvintele, cu cari electriza cel dintâi cugetător politic al Ardealului mulţimea de ţărani şi de preoţi adunaţi la 3/15 Mai 1848 pe malul Târnavei. Dar şi această manifestare politică a Ardealului românesc este înăbuşită.

Şi în vreme ce Ungurii, fermecaţi de visul imperialismului, încorporau în bronz pe revoluţionarul detronator al dinastiei, Ludovic Kossuth, măreţia ideii de libertate noi ne-o vedeam îngropată sub o movilă părăsită la o margine de sat. Al doilea erou al tragediei noastre naţionale, Avram Iancu, tradat de împăratul, pe care-l slujise, zăcea în mormântul delà Ţebea, mângâiat doar de freamătul trist ai gorunului lui Horia.
Dar poporul, care făcuse un ‘48 nu mai putea fi strivit. Sufletele marilor tribuni revoluţionari pluteau mereu în atmosfera vieţii delà ţară. Anul ‘48 îşi fâlfăia mereu steagul în faţa ochilor noştri. Gândul acesta cu îndemnurile lui călăuzea de acum toate luptele noastre politice cu asupritorii, cari îşi aşezaseră tabăra în parlamentul din Budapesta. Şi în vreme ce din capitala ţării, care nu era a noastră, ne veneau lovituri tot mai grele, nepoţii lăncerilor şi urmaşii tribunilor delà ‘48 împodobeau istoria umilirilor noastre cu esemple de eroism, murind pentru Austria perfidă în luptele delà Königrätz; sau scăpând steagul împărătesc la Magenta şi Solferino.
Austeritatea vremilor de războire ne oţela mereu sufletul. În luptele politice faţă de ocârmuirea brutală de pe malul Dunării, se lămurea tot mai limpede, tot mai puternic, sentimentul solidarităţii noastre naţionale. Ascunzând în inimi frumseţea unui vis, care ne zâmbea tot mai chemător, cu privirile aţintite spre culmile Carpaţilor, prin anii 1880, Comitetul nostru naţional începea să strige din nou în auzul Europei durerea Ardealului sugrumat. Triumful delà Plevna şi delà Griviţa, încordarea uriaşă a dorobanţului român, care scutură domnia Semilunei şi făureşte un regat românesc, se repercutează în sufletul Ardealului ca ecoul de argint al unei solii de bucurie.
Ideea cooperării frăţeşti se iveşte ca un nou factor moral în luptele noastre politice. Ştiam acum, că în sbuciumările noastre suntem urmăriţi de privirile calde ale fraţilor, cari aveau o ţară şi-o armată, gata să sară în tot momentul. Conştiinţa aceasta împrumuta frământărilor noastre un nepreţuit efort moral.

Urmează anul 1894 cu marele proces al Memoradului, când fruntaşii Ardealului, scăpaţi din temniţele ungureşti, sunt primiţi la Bucureşti cu onoruri de martiri naţionali. Mucenicia noastră politică era acum consacrată de regatul românesc. O plastică concretizare a acestui gând a fost gestul fruntaşului memorandist, care în gara delà Predeal a împărţit studenţilor din Ardeal, din Regat şi din Bucovina, trei bucăţi dintr’un steag: una roşie, una galbenă şi una albastră. Şi le-a zis:
“Să nu vă daţi odihnă până când nu le veţi vedea împreunate şi biruitoare!”
Şi tot mai limpede se desluşea în noi hotărârea: să nu mai respectăm judecata unei fatalităţi istorice, care ne fărâmiţase sub diferite stăpâniri!
Unii din cei mai aprigi luptători, ca să scape de oftica închisorilor, treceau potecile munţilor şi se refugiau în aerul libertăţii din Regat. Iar noi, cei rămaşi acasă, încercam cele mai sfinte emoţii, când vedeam un ofiţer român, venit în vilegiatură la Braşov, când ne sosea din Bucureşti un nou volum de versuri, o carte de istorie, un calendar de la Minerva cu portretul familiei regale, sau când puteam asculta glasul de proroc a lui Iorga, care începuse a bătători drumul apostolatului, propovăduind evanghelia unirii noastre sufleteşti.
Iar strălucirea baionetelor româneşti pe câmpiile Bulgariei la 1913 a aruncat o nouă dâră de lumină în sufletul Ardealului înstrăinat, jalea căruia o tălmăcea acum în accente puternice un nou cântăreț şi cugetător politic, cel dintâi proslăvitor în versuri al plugarilor şi al clăcaşilor şi cel mai aprins vestitor al unor zile de dreaptă sărbătoare péntru ei: poetul O. Goga.
Simţiam toţi, că sborul simbolic al lui Vlaicu, care voise să ne uneasă pe calea aerului, are să fie continuat pe pământ de căciularii lui Alexandri, de urmaşii lui Peneş Curcanul, crescuţi în flacăra eroismului naţional, cântat de poeţii neamului Bălcescu, Eminescu, Iosif şi Coşbuc. Oamenii cad, dar ideile nu mor. Pe amândouă povârnişuri ale Carpaţilor trăia acum acelaşi crez politic. Toţi credeam în idealul întregirii neamului.

A trebuit să vină incendiul universal. România a trebuit să intre in hora morţii. Din primul moment Regele şi armata României a ştiut să se ridice la înălţimea menirii sale istorice de Rege al tuturor Românilor, făcând gestul liberator al celui dintâi Vodă, cuceritor al Ardealului. Ziua de Sfântă Marie 1916, cea mai strălucită dată din trecutul oştirii româneşti, a pregătit ziua de 1 Dec. 1918, praznicul unirii Ardealului.
Pajura împăratului, fiara cea cu două capete, veacuri de-a rândul îngrăşată din trupul şi sângele flăcăilor ardeleni, zăcea moartă la pământ. Și stăpânitorii din Viena şi Budapesta cu sufletele negre de păcate, îngroziţi de stafia revoluţiei, care se semnala pretutindeni, împachetau şi fugeau în ţări streine.
Nu mai rămânea, decât să strivim cu o singură lovitură pintenii, cu cari ne încălecaseră urmaşii călăreţilor barbari, veniţi înainte cu o miie de ani din stepele Asiei. Şi atunci morţii neamului au dat glas din morminte. Ca la o vrajă de tulnic s’au coborât miile de cărturari şi o sută de mii de ţărani ai Ardealului şi s’au strâns în Alba-Iulia, cetatea încoronării celui dintâi zdrobitor al trufiei ungureşti. Sătenii plaiurilor şi ai ogoarelor, alergau în zor cătră cetatea suferinţelor lui Horia iobagul, aşezată la poala munţilor lui Iancu.
În fruntea grupurilor păşeau cu fruntea ridicată preoţii şi învăţătorii satelor. La poarta cetăţii îi primeau Moţii delà Vidra şi Câmpeni, nepoţii lui Iancu şi ai popii Balint, cu căciulile ţuguiate, stând cu puştile pe umăr strajă la zidurile, între cari avea să se săvârşească cel mai glorios act din istoria Ardealului. La un moment dat ca o vijelie puternică a răsunat atunci din piepturile masselor: vrem să ne unim cu Ţara Românească! Era glasul reînviat al celor patruzeci de mii de pe Câmpul Libertăţii. Ardealul ajunsese la etapa istorică, de unde îşi striga în auzul lumii dorul de a se smulge din ghearele asupritorilor şi a se împreuna pe vecie cu fraţii de un sânge într’o puternică unitate latină. Actul cel mare şi sfânt af unirii se ’nfâptueşte, ca o liturghie solemnă, sub cerul liber. Vlădicii şi fruntaşii poporului pleacă la Bucureşti să ducă Regelui desrobitor tablele legii delà Alba-lulia.

Sculaţi deci voi morţi din mormintele voastre şi prăznuiţi împreună cu noi!
Sculaţi în ceasul răzbunării şi vă împărtăşiţi o clipă din praznicul neamului! Bucuria noastră nu poate fi deplină decât ştiind-o împărtăşită cu voi. Veniţi şi voi, jertfe glorioase delà Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, căci idealul pentru care aţi murit, trup s’a făcut. Vouă şi camarazilor voştri rămaşi în viaţă vă datorăm bucuria zilei de astăzi. Armata înfricoşatului Mackensen aţi biruit-o cu sufletul! Armata ungurească, cea dintâi armată naţională a acestui neam duşman, aţi înfrânt-o înroşind cu sângele ei apele gălbui ale Tisei. Din florile sângelui vostru, frământate cu pământul ţării, a răsărit o floare proaspătă: România întregită.
Trăiască pentru vecii vecilor unirea noastră a tuturora într’o singură patrie mamă: scumpa noastră Ţară Românească!

Acest articol a fost publicat în Romania și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.