Colțul furtunilor


Ce spunea eruditul Simion Mehedinți e valabil și astăzi. Vedem cu toții recrudescența maghiaropatiei și a rusismului vopsit în culori eurasianiste. E o chestiune de timp până când Rusia și Ungaria vor încerca să-și înfigă colții veninoși în România. Din păcate, așa-zisele autorități române cântă imnul funebru al “marii resetări” în loc să pregătească națiunea pentru posibila confruntare … să-i zicem ideologică și culturală.

Simion Mehedinți – Români și unguri. August 1940

Pentru Români, norocul lor cel dintâiu a fost rassa carpatică, altoită cu Romani, apoi sufletul dacic ajutat de limba latină. Mai departe, un lucru hotărâtor a fost cetatea muntoasă a Carpaților, cu multe “depresiuni” favorabile traiului omenesc; cu multe plaiuri (vechi peneplene) potrivite pentru păstorit; cu largi câmpii împrejur, bune pentru agricultură și cu un mare fluviu alături, Dunărea. Dar și cu un grozav neajuns: “Poarta Invaziilor”. Șesul dintre genunchiul Carpaților și cotul cel mare al Dunării (la Galați) a fost șleaul prin care s’au scurs aproape toate năvălirile barbarilor sosiți din Asia. Cu drept cuvânt, un vechiu cronicar român, vorbind de așezarea tării sale, în loc de latitudine și longitudine, spune doar atât: “în calea răutăților” — o caracterizare foarte nimerită, confirmată și de publiciștii moderni, cari numesc acest ținut “Colțul furtunilor” (Wetterwinkel).
Urmarea a fost, că poporul român, spre deosebire de toate neamurile Europei, s’a ales cu trei vecini asiatici: Ungurii la apus, Tătarii la răsărit și Turcii la miazăzi. (Am putea aminti și pe Bulgari, dar ei au fost în bună parte slavizați). Iar acest “nenoroc” al Românilor a răspuns adânc în toată istoria lor:

1. Timp de o mie de ani, Ungurii au apăsat mereu asupra neamului românesc, începând din câmpia Tisei și înaintând spre Transilvania. Iar apăsarea aceasta n’a încetat nici azi. Românii, câți au mai rămas între hotarele Ungariei, după războiul mondial, au trăit și trăiesc și acum ca în mormânt: fără o singură școală românească, fără biserica românească, fără să aibă voie a vorbi măcar limba lor decât între cei patru pereți ai casei, — când nu-i aude jandarmul.

2. Dinspre răsărit, Tătarii, sosiți în secolul al XIII-lea, au continuat cu năvălirile până în secolul al XVIII-lea. (Cea din urmă invazie a hoardelor tătărești a fost la 1758, când au ajuns până în Carpații Vrancei).

3. La rândul lor, Turcii, înainte de a cuceri Constantinopole, s’au și grăbit să ajungă la gurile Dunării, răpindu-ne fâșia de pământ dintre Dunăre și Mare (Dobrogea).

Prin urmare, din evul-mediu până azi, Românii au trăit într’un fel de închisoare asiatică. Rezultatul: Au trebuit să lupte, iar pagubele au fost imense. “Renașterea”, noastră (1400—1709) s’a petrecut în bătaia vânturilor și a valurilor. Pe când popoarele apusene trăiau în voie și înfloreau, cei din “colțul furtunilor” au pătimit, trăind an cu an sub apăsarea primejdiei. E destul să amintim o zicătoare turcească:
Pe unde calcă armăsarul Sultanului nici iarba nu mai crește
Poporul român a plătit scump rezistența sa la capătul de jos al Dunării. Când ții sabia în mână, e greu să mai ții și altceva. Partea noastră a fost: năvăliri după năvăliri: orașe arse, sate mereu pustiite, agricultura lovită necontenit, negoțul nimicit. Dar am trăit … Ba încă izbutiseră un moment să unească pe toți Românii, în același hotar, reconstituind Dacia lui Traian, sub Mihai Viteazul, încoronat la Alba-Iulia
(1600) în mijlocul neamului românesc dintre Tisa și Nistru.
Gândească-se oricine ce s’ar fi întâmplat cu poporul românesc dacă, în loc de treimea asiatică: Unguri, Tătari și Turci, am fi avut parte să rămână alături de noi Italienii din Crimeea, cari aveau și dogi, ca la Veneția! Alta, cu totul alta ar fi fost “Renașterea” românească.

Nu fusese destul întreita aluviune asiatică (Unguri, Tătari și Turci), dar tocmai când să zicem
“Doamne, ajută” ne-a căzut pe cap o nouă greutate — Rusia.
Ce este Rusia? — Cea mai nouă formație politică în vecinătatea Europei care, pentru geografi se isprăvește spre răsărit la istmul dintre Baltica și Marea Neagră. Ce era mai departe nu ne privea și nici nu se știa în lumea europeană. După cum Columb a descoperit America, Herberstain a descoperit în secolul al XVI-lea Moscovia, desenând cea dintâi hartă mai convenabilă a vastei câmpii dintre Oceanul Înghețat și stepa ponto-caspică, unde “Marele Principat” al Moscoviților trăise secole întregi, sub biciul Tătarilor. Iată însă că Țarului Petru îi vine în minte să croiască aici un stat la fel cu cele din Europa. Și cea dintâi grijă a fost să-i găsească o ieșire spre Marea Baltică și Marea Neagră. În adevăr, a și dobândit cele două porți, biruind pe Carol al XII-lea. (După înfrângere, regele Suediei s’a adăpostit pe pământul nostru, în Basarabia. Monarhul cel pribeag se simțea în deplină siguranță la Nistru, deoarece hotarul Rusiei se afla pe atunci tocmai la Nipru, în mijlocul stepei, iar între Țara noastră și Ruși, se întindea Hanatul Tătarilor sprijiniți pe Crimeea). În curând însă, Moscoviții, după moartea lui Petru, încep să se întindă spre apus.
Și astfel, la 1793, ne-am trezit cu ei la Nistru. Căzuseră ca din cer … Venetici tot atât de streini pentru neamul românesc, ca și Tătarii ale căror ținuturi le cotropiseră. Astfel, după cum Turcii “necredincioși” ne răpiseră Dobrogea și malul drept al Dunării în secolul al XIV-lea, Rușii “pravoslavnici“, adică “drept credincioși” ne răpiră și ei malul stâng al Dunării. Fațada dinspre mare era deci cu totul oblonită.
Mai mare nenorocire decât vecinătatea Moscoviților nici că se putea.
Visul “Țarului reformator” trebuia adus la împlinire cât mai iute. De aceea, după alți 20 de ani, iată-i pe Ruși, înaintând până în Balcani. Prin pacea dela Adrianopole (1829), se pregăteau să pună mâna chiar pe Bosfor. Abia războiul Crimeii (1856) i-a alungat dela Dunăre, restituind Românilor Basarabia, ca să formeze un tampon între Moscoviți și Dunărea-de-Jos.
Totuși, abia trecuseră vreo două decenii, că armatele țarului pătrund din nou în peninsula Balcanică, iar prin pacea dela San-Stefano (1878), Rușii se văd la o palmă de Constantinopole. A trebuit să intervină tratatul dela Berlin, ca să-i poată depărta pe Ruși de Bosfor și Dardanele. Însă nu s’au întors cu mâinile goale, ci ne-au smuls Basarabia pentru a doua oară (1878).

Iar ca o ironie a istoriei se cuvine să amintim că, fiind bătuți de Turci la Plevna, ei ceruseră ajutorul Românilor. Carol I a trebuit să comande nu numai armata română, dar și pe cea rusească, măcar că Țarul era de față. Apoi, la urmă, drept recunoștință, Basarabia ne-a fost iarăși răpită. Până la moarte, Regele Carol I n’a putut uita, amara nedreptate pe care i-o făcuseră Rușii, Lui și Țării Lui.
Dar un lucru era câștigat: se dovedise acuma în fața lumii întregi că Rusia, nu numai ca dușmană, dar și ca aliată, este o primejdie de moarte pentru toate țările din vecinătatea ei și în deosebi, pentru cele dela Dunărea-de-Jos, pe unde trece drumul spre Bosfor și Dardanele.

Lărgirea hotarelor Rusiei până în Alpi, Adriatica și Marea Egee nu mai era acuma o ipoteză, ci devenise o doctrină politică, formulată astfel: Cel mai mare stat continental al planetei trebuia, ziceau panslaviștii, să capete numaidecât o ieșire spre Ocean. Pe unde? Calea cea mai scurtă era prin Bosfor și Dardanele. A doua, peste Armenia, coborînd spre golful Alexandretta, în fața insulei Cipru. A treia, călcând Persia, spre a se coborî la golful Persic. Dintre toate, se înțelege, cea mai ispititoare era prin Bosfor și Dardanele, către canalul de Suez. Iată de ce, diplomații ruși, cari fac armă din orice lemn (chiar și din cel mai slab) au început să poarte “creștinească” grijă nu numai de “Locurile sfinte” adică de Ierusalim, dar și de creștinii din Abisinia — cu alte cuvinte, de Marea Roșie și de strâmtoarea Bab-el-Mandeb, spre a stăpâni tot drumul către Indii și Extremul-Orient. Dacă nici planul acesta, nu este destul de geopolitic, atunci niciunul nu mai merită acest calificativ.
Popoarele din Balcani: Bulgarii, Sârbii, Muntenegrenii — și chiar Grecii — ademeniți unii de panslavism, alții de ortodoxie sau de legături dinastice, mai puteau cocheta încă cu Rusia. Pentru poporul român, adânc rănit prin răpirea Basarabiei și a întregei Moldove dintre Prut și Nistru, orice șovăire era exclusă. De aceea, timp de peste 30 de ani, ochii Românilor au fost îndreptați neclintit spre Triplă Alianță.
Dar și aci, îi pândea o altă greutate: șovinismul unguresc.

După înfrângerea dela 1866, Austria era terorizată de Unguri. Aceștia voiau nici mai mult nici mai puțin decât să maghiarizeze cu de-a sila pe Sârbi, Croați, Slovaci, Ruteni, Șvabi, Sași și Români. Dacă imperialismul celor mari și puternici însemnă “Dreptul celui mai tare”, imperialismul celor mici, adaugă la brutalitate și ridicolul.
Un prim-ministru ungur (Desider Banfy) declarase cu toată seninătatea în parlamentul din Budapesta:
“Politica mea șovinistă este tendința puternică și nestăpânită spre un scop și spre atingerea acestui scop cu orice preț — clădirea unui Stat unguresc, cu o singură limbă”. (Pester Lloyd 7 Mai 1908).
De aci, un șir de necurmate prigoniri: închiderea școlilor, interzicerea limbii minoritarilor în biserică, suspendarea ziarelor, procese de presă, amenzi, pedepsirea cu închisoare etc.
Și fiindcă Românii erau cei mai numeroși, loviturile cele mai grele spre ei se îndreptară. În cele din urmă, s’a ajuns și la măsura barbară de a strânge cu sila copiii mărunți în “kiș—de—dovuri”, adică în școli de deznaționalizare. Dar brutalitatea aceasta a stârnit indignarea întregii lumii civilizate.
Vestitul scriitor norvegian Björnsterne Björnson a refuzat să ia parte la congresul internațional pentru pace (München 1907), declarând public că nu poate să stea alături cu delegații Ungariei, asupritoarea atâtor neamuri.
Însuși regele Carol I cunoscut și recunoscut pentru marea lui prudență a atras atenția diplomaților Triplei Alianțe că această formație politică nu poate avea destulă tărie, cât timp Ungurii nu încetează cu experiențele lor șoviniste. De altfel, chiar dualitatea monarhiei austro-ungare era o cauză de slăbiciune. Ce armată putea fi aceea, care avea doi miniștri de războiu (unul la Viena, altul la Budapesta) și ce unitate în politica externă putea să aibă un stat cu două capete (unul la Budapesta, altul la Viena)?
De aceea, cu deplină lealitate, în ajunul războiului mondial, un Român a pus prin ziarul vienez Fremdenblatt această categorică întrebare: înțelege Germania? Își dă adică seama poporul german de situația creată de Unguri în Europa Centrală? Urmările s’au arătat îndată: nici Italia, nici România n’au mai putut colabora cu Tripla Alianță.

Să privim ce s’a petrecut la hotarul României dela războiul mondial încoace. Amintim numai câteva fapte de interes mai general și de mare actualitate:

1. Fiind nemulțumită de tratamentul la care a fost supusă la Versailles, România s’a dat la o parte. Astfel, când a venit în discuție granița sa spre Ungaria (tratatul dela Trianon), ea a fost fixată de experți streini, cari au hotărît-o pe temeiul materialului statistic și a hărților etnograficei Âșa se face că hotarul Românilor spre apus (către Ungaria și Iugoslavia) a fost revizuit fără amestecul Românilor; e singurul hotar revizuit chiar dela început.

2. După o jumătate de an dela încheierea războiului, Ungaria, adoptând regimul comunist al dictatorului Bela Kun, porni lupta contra României. Armata ungurească fiind învinsă, Românii au ocupat Budapesta, alungând pe dictatorul care plănuise întinederea comunismului în mijlocul Europei. Fără nici o exagerare, putem afirma că intervenția română a fost atunci un adevărat noroc pentru Unguri. Dar după cum ajutorul dat Rușilor la 1878 se întorsese contra intereselor României, care s’a ales cu pierderea Basarabiei, tot astfel sprijinul dat Ungariei s’a întors repede contra Statului român. Căci, îndată ce au scăpat de sub teroarea lui Bela Kun, au și început agitația revizionistă, — măcar că granița fusese revizuită odată!

3. Cu toată atitudinea dușmănoasă a Ungurilor, Românii au dovedit o deplină imparțialitate față de minoritatea maghiară rămasă în România. Cu ocazia marii reforme agrare, guvernul român a împărțit pământ sătenilor fără deosebire de limbă sau de confesiune — prin urmare și țăranilor unguri, pe când înUngaria, regimul latifundiar durează și azi.

4. Cât privește latură culturală, în loc să răzbune vechile persecuții, Românii au lăsat tuturor o libertate atât, de mare, încât Ungurii au întreit și împătrit mai multe ziare, scoli si alte instituții de cultură decât sub regimul unguresc. Putem aminti în treacăt că Șvabii, maghiarizați cu sila, au putut dela războiu până azi să revină la naționalitatea lor, dobândind școli cu limba germană și libertatea cultului în limba lor maternă.

Totuși, Maghiarii nu încetează nici azi agitația lor șovinistă. Un profesor dela Universitatea din Budapesta văzând lăudabila dezvoltare a statului chino-japonez Manciuko, a făcut nu de mult propunerea ca neamul unguresc să se întoarcă în Asia, unde va găsi mai larg spațiu vital … Nimic de zis!
Dar orice s’ar întâmpla, o concluzie rezumativă se impune: De când au venit în Europa, Ungurii au fost — asta nu se poate nega — un ferment de continuă tulburare.
La început, timp de un secol, au roit în toate țările dimprejur după pradă. Numele lor ajunsese o adevărată sperietoare. Abia biruințele împăratului Otto I i-a alungat din Bavaria. În secolele următoare, au căutat să se întindă spre răsăritul Europei, luptând, chipurile ca “stat apostolic”. Însă zelul feudal a fost mai mare decât cel creștin, așa că, în loc de cruciade contra păgânilor, nobilii unguri au făcut repetate cruciade contra țăranilor, contribuind astfel la slăbirea Europei Centrale, tocmai când Turcii o amenințau mai mult. În sfârșit, în timpurile din urmă, ca secundant al Austriei, ei au slăbit și Tripla Alianță.

Deocamdată, un lucru e vădit și pentru orbi: întocmai ca pe vremea Țarilor, Rusia caută drumul spre Ocean, lărgind îndeosebi fereastra baltică, deschisă de Petru cel Mare și năzuind clipă de clipă spre Bosfor și Suez. Dacă ne întoarcem acuma ochii spre Dunăre si spre ambițiile imperialiste ale Ungurilor hipnotizați încă de trecutul lor feudal, orice om nepărtinitor va trebui să mărturisească fățiș că ele par nu numai anacronice dar — științific vorbind — aberante. Ni se pare că visăm când, față de probleme atât de grave pentru soarta omenirii întregi, cetim cuvintele lui Banfy despre realizarea cu orice preț a unui Stat unguresc cu o singură limbă. După ce statul acesta fusese realizat în 1919 prin mărginirea Ungurilor, la câmpia, unde se așezaseră venind în Europa, să pretindă acum o nouă întindere a Ungariei peste Sârbi, Croați, Austriaci, Slovaci, Ruteni, Șvabi, Sași și Români ar fi cea mai paradoxală experiență politică dintre câte s’au văzut în Europa.
Sinteza geopolitică presupune suma valorilor pozitive și creatoare, iar nu reeditarea erorilor care au întreținut atât timp slăbiciunea Europei.

Acest articol a fost publicat în Romania și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Colțul furtunilor

  1. Sever zice:

    Spurcăciunile rusești țin sărbătorile lor in Moldova noastră.
    https://balkaninsight.com/2022/05/09/celebrating-victory-day-pro-russian-moldovans-defy-law-on-symbols/

  2. mihailandrei zice:

    Despre sezonul de plaja nu zice nimic?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.