Academician Alexandru Lepădatu, 1941
Sunt cunoscute legăturile de afectuoasă și devotată amiciție, politică și personală, dintre acești doi mari protagoniști ai epocii unirii Principatelor. Închinându-și toată priceperea, toată râvna și tot sufletul intereselor patriei, C. Negri a fost cel mai de seamă colaborator, în chestiunile diplomatice, ale prietenului și Domnului său. Ceia ce M. Kogălniceanu a fost, pentru acesta, în politica internă, ca promotor al marilor reforme sociale și politice, care fac gloria domniei lui Cuza-Vodă, a fost, în politica externă, pentru dificilele probleme diplomatice ce s’au pus acestei domnii, C. Negri, în calitate de agent al Principatelor-Unite, României de mai apoi, pe lângă Poarta Otomană. De aceea a și fost numit: adevăratul Ministru de Externe al lui Alexandru Ioan I.
Și cu drept cuvânt. Căci problemele de care vorbim avându-și — în primul și ultimul loc — deslegare la Constantinopol, era în sarcina reprezentantului Domnului român de aici să poarte grija prezentării, susținerii și rezolvării lor, potrivit intereselor și necesităților de atunci ale țării. Și este meritul său netăgăduit că, îndepărtând, cu abilitatea unui diplomat consumat, piedecile ce stăteau ori se puneau în calea favorabilei lor soluționări, ele s’au rezolvat, cu toate, în chipul cel mai fericit pentru consolidarea și desvoltarea Statului român delà Dunărea-de-Jos.
E destul, spre a învedera aceasta, să amintim pe cele mai importante:
1. Recunoașterea îndoitei alegeri a lui Cuza-Vodă în Moldova și Țara-Românească, împotriva dispozițiunilor Convențiunii delà Paris, a rezistenței Curții suzerane și a uneltirilor unora din Puterile garante.
2. Vizita Domnului român la Constantinopol, după această recunoaștere, spre a îndeplini, în mod așa de demn pentru sine și înălțător pentru țară, îndatoririle sale formale.
3. Recunoașterea unirii depline a Principatelor, prin constituirea unui singur Guvern, unui singur Parlament și unei singure Capitale, la București, în 24 Ianuarie 1862, nu numai împotriva intereselor Porții Otomane, ci și a celor două mari împărății vecine.
4. Rezolvarea, conform necesităților naționale, a chestiunii așa de complexe și arzătoare, a mănăstirilor închinate, cu înlăturarea tuturor încercărilor de a ni se impune soluțiuni care să prejudicieze poziția morală și materială a Statului, prin încălcarea autonomiei și înstrăinarea patrimoniului național.
5. Recunoașterea de către Curtea suzerană și Puterile garante — după o nouă vizită a lui Cuza-Vodă la Constantinopol, admirabil pregătită și regizată de reprezentantul său — a Statutului desvoltător Convențiunii delà 1858 și a nouăi legi electorale, octroiate după lovitura de Stat delà 2 Mai 1864, recunoaștere care aduse cu sine dreptul deplinei libertăți de legiferare în afacerile dinlăuntru ale țării.
Toate aceste capitale realizări s’au îndeplinit prin C. Negri, care a secundat năzuințele patriotice ale Domnului și a urmărit scopurile politice ale țării cu toată autoritatea și prestigiul pe care și le câștigase, prin eminentele sale calități, în lumea înalților
diregători ai Porții și încercaților reprezentanți ai Puterilor garante, acreditați în acea vreme pe lângă sultanul turcesc. Cu bună dreptate putem zice dar, cunoscând rolul pe care C. Negri l-a îndeplinit la Constantinopol, că n’a avut Cuza-Vodă, delà începutul până la sfârșitul domniei sale, un colaborator mai valoros și prețios și n’a avut, personal, un prieten mai credincios și mai devotat ca pe acest mare patriot din epoca unirii delà 1859.
Oricât de insistent se cerea Iui C. Negri, în numele lui Cuza, să primească Prezidenția Adunării legislative, oricât de facilă i se prezenta această sarcină și oricâte înlesniri i se puneau în vedere pentru îndeplinirea ei — între care și aceea că nu i se solicită “acest sacrificiu” decât pentru prima sesiune a legislaturii — el nu putu fi totuși convins să accepte. Ce privește modul insinuant și flatant în care i se adresa Baligot de Beyne, acesta nu putea influența pe omul lipsit de orgoliu și de ambiție personală care era C. Negri.
Ce a determinat pe C. Negri, amicul devotat și încercat, sfetnicul chibzuit și luminat și colaboratorul valoros și prețios al lui Cuza-Vodă, în toate împrejurările și în toate chestiunile mari politice, — ce l-a determinat, zic, să refuze cererea așa de insistentă a acestuia, într’un moment din cele mai importante și într’o situație din cele mai dificile ale domniei lui ? Căci motivele invocate de dânsul — necesitatea rămânerii mai departe la Constantinopol ca agent al țării și boala — nu pot justifica acest răspuns. În adevăr, dacă Cuza-Vodă însuși socotea că se poate dispensa de serviciile lui C. Negri pe lângă Poarta Otomană, însemna că prezența lui acolo nu mai era absolut necesară și că, negreșit, pentru Domn, demnitatea ce-i conferea era mult mai importantă și utilă sub raport politic și personal. Și cu drept cuvânt. Căci marile probleme politice și diplomatice ale țării la Constantinopol se rezolvaseră. Ceia ce mai rămăsese — epilogul afacerii mănăstirilor închinate, capitulațiunile, împrumutul, concesiunile de lucrări etc. — erau chestiuni secundare și mai puțin urgente. Ele puteau fi tratate și rezolvate și de locțiitorul lui C. Negri la Agenție, I. Bărdeanu, ori chiar amânate.
Dimpotrivă, mult mai importante pentru Cuza-Vodă erau acum problemele de politică internă, care, după lovitura de Stat dela 2 Mai 1864, trecură pe primul plan al preocupărilor și grijilor sale. Căci Domnul își dădea bine seama că regimul de guvernare personală ce octroiase pe baza Statutului desvoltător nu se putea impune, în țară și în afară, decât prin oameni de mâna întâia — de mult prestigiu și de necontestată autoritate. Ori între cei ce rămăseseră în jurul Domnului, cel mai de seamă, sub acest raport, era C. Negri. Prezența lui la Prezidenția Adunării legislative avea să fie, moral și politic, în situația dată, de mare importanță. De aceia i-a și fost așa de fervent și insistent cerută ca un sacrificiu pentru țară și pentru Domn.
Așa fiind, trebue să cercetăm și, dacă se va putea, să stabilim adevăratele cauze care l-au determinat pe C. Negri să nu accepte cu nici un preț demnitatea de președinte al Adunării legislative. Aceste cauze, după opiniunea noastră, trebuesc căutate pe de o parte în părerile pe care el le avea despre parlamentarism și viața parlamentară, iar pe de altă parte în firea, în temperamentul și în concepția sa politică. Pe cele dintâi le cunoaștem dintr’o scrisoare a sa către M. Kogălniceanu, ca răspuns la propunerea pe care acesta i-o făcuse de a primi Ministerul Lucrărilor publice în Guvernul de atunci (1869). Căci iată ce scria el prietenului său:
“Sunt mâhnit și spăriet de zădărnicia resultatelor parlamentarismului nostru: o necontenită pierdere de timp în lupte sterile, o perpetuă substituție a individualității în locul trebilor publice, o reciprocă înverșunare — într’un cuvânt, numai bătălie între partizi. Dumnezeu știe în ce țel; dar spre marea daună a țărei.
Pe de altă parte, ca decurgere vederată din o așa stare de lucruri, văd asemene pe toți miniștrii cu pușca la ochiu, ne mai având timp a face altă ceva decât, ca în fața dușmanului, a se apăra în contra interpelărilor și a discuțiunilor de tot felul, care 9 părți din 10 nu produc alt beneficiu, decât exercițiul unei retorice pline de flori negreșit, dar în roduri puțin producătoare.
Ș’apoi încă în ce epocă s’au prelungit toate aceste ? Tocmai când mai mult decât totdeauna ne sunt trebuitoare hărnicia și obșteasca înțelegere ca se întemeim țara în lăuntru, unde, fiind într’însa uniți și vârtoși, se fim tari și din afară.
Este de mirat cum un neam isteț și ager ca al nostru, să nu fi înțeles până acum adevărata parte frumoasă și practică a instituției constituționale, care este fără îndoeală — prin ciocnirea ideelor tuturora de unde naște adevărul — cea mai nimerită pentru buna ocârmuire a popoarelor. Chiria deșteaptă cărăușul și în zadar s’ar mai zice că, până a fi cineva meșter, trebue mai întâi se treacă prin ucenicie. Căci am avut toată vremea să înaintim în graduri și prea mult ține această ucenicie”.
Acestea erau, așa dar părerile lui C. Negri despre viața parlamentară delà noi. Trebuia să le cunoaștem ca să înțelegem de ce ea îi repugna în așa grad. Scrisoarea e din 1869. Dar și înainte, aceleași păreri avea. N’a fost el oare cel dintâiu care a consiliat pe Cuza-Vodă ca, în interesul țării, pentru promovarea marilor reforme sociale și politice necesare, să ia însuși conducerea frânelor Statului, disolvând Parlamentul care se opunea categoric și hotărît acestor reforme?
Temperament liniștit și reflexiv, evita agitația și improvizația. Cu atari simțăminte, evident, nu avea ce căuta în Parlament, mai cu seamă ca președinte al său. Socotea că e mai bine să stea de o parte, cum a și stat, după abdicarea lui Cuza-Vodă, până la sfârșitul vieții sale — în 1876. Aceste sunt, credem, cauzele care au determinat pe C. Negri să refuze Prezidenția Adunării legislative delà 1864. Ele izvorăsc, cum am zis, din credințele și sentimentele sale, cu care nu înțelegea să transacționeze.
Așa a fost C. Negri. Și așa au mai fost și alți contimporani ai săi din marea generație a unirii Principatelor.
___________________________________________________
DIN VREMEA UNIRII PRINCIPATELOR
Ideea Unirii în timpul domniilor regulamentare (1834 – 1849) şi în mişcările anului 1848
MihailAndrei's Blog 