Neuitare


Indiferent de greutăți, indiferent de necazuri, fie ca românii să se întărească și să zdrobească dinții tuturor viperelor veninoase aciuate pe pământul nostru. Provocările prezentului, au originea în trecut.

Fragment din “Habsburgii, Ungurii și Românii” – Ioan Rusu Abrudeanu, Vasile Stoica, București 1915.

Ardealul a fost și este și astăzi un fort natural la porțile Orientului. împrejurările ne-au făcut pe noi stăpâni pe acest fort, cel puțin etnicește stăpâni. Orientul a ispitit întotdeauna Apusul și astfel toate luptele pe cari le-a dat acest Apus pentru cucerirea Orientului, trebuia în mod fatal să treacă peste trupul nostru sau să se întâmple pe acest pământ. Cei doi adversari dau continue atacuri pentru cucerirea definitivă a acestui fort, care, apoi cucerit, le deschidea drumul peste Principatele Române la Marea Neagră și mai departe spre bogățiile Mesopotamiei și ale Indiei.
Toate atacurile acestea trebuiau în mod firesc să ne calce, să ne schingiuiască și să lase urme adânci în conștiința trecutului nostru. Că în aceste lupte n’am sucombat, aceasta se datorează numai încăpățânării și îndărătniciei, cu care ne-am apărat, și care își avea principalul izvor de rezistență în unitatea ce există între diferitele părți ale neamului românesc. Toate luptele noastre, începând cu vremurile cele mai vechi și până azi, s’au dat astfel, pe de o parte pentru existența și pe de altă parte pentru unitatea cât se poate de strânsă, care să ne garanteze existența aceasta ca popor specific românesc.
Unitatea neamului nostru a existat întotdeauna. Cu cât vremea a înaintat și cu cât legăturile dintre Principatele Române și cei de peste munți s’au întărit, cu cât conștiința noastră de neam a ieșit la iveală mai biruitoare, cu atât această unitate s’a strâns, până a ajuns la acea legătură indisolubilă sufletească.
Legăturile între Ardeal și Principatele Române datează din cele mai vechi timpuri. Din Principate ne venia preoțimea, din Principate ne veniau îndrumările de stăruință tot de aci nădejdile în vremuri mai bune și îndemnurile de apărare îndărătnică.
Când reformațiunea scutură sufletele, nu numai în Ardeal, ci și în cele două Principate, această unitate a neamului începe a miji, conștiința ei e trezită tot așa de bine la Iași și la București ca și la Brașov și Alba-Iulia.
Importanța elementului românesc din Ardeal și tăria lui nu puteau decât să fie în strânsă legătură cu importanța și tăria elementului românesc din cele două Principate. Cu cât valoarea Principatelor creștea, cu atât creștea și valoarea și mândria neamului românesc delà Carpați la Tisa; cu cât tăria Principatelor scădea cu atât se năpustiau asupra acestui neam de sub coroana ungară apăsările și vexațiile unei dominațiuni care n’a ținut și nici nu putea ține seamă de necazul și plânsetele noastre.

Elementul unguresc

Popor de șes, se așează pe stepa dintre Carpații ardeleni și râul Leitha. Se vede însă amenințat totdeauna și de aceea caută cu orice preț să se înstăpânească definitiv pe fortul natural, care țărmurește bazinul șesului unguresc și deschide drum spre Marea Neagră.
Spre acest scop detașează din apus o parte a armatei sale de graniță și o stabilește în răsăritul Ardealului, făcând dintr’însa paznica frontierelor răsăritene, dându-i favoruri
și alcătuind una din “națiunile” privilegiate de mai târziu ale Ardealului: “națiunea săcuiască”. Necesitățile economice cresc în decursul veacurilor și crește tot așa de mult năzuința de a avea drum spre marea răsăritului. Aici însă elementul românesc îi stă în cale. Trebuia deci înfrânt. Întâiu de toate cel dintre munți, ca apoi să vie rândul celui delà șes. Toate luptele spre răsărit ale regatului ungar au același scop: să contopească cu neamul unguresc, cu “natio hungarica”, poporul român din Ardeal și apoi să subjuge cele două Principate și astfel regatul ungar să-și întindă puterea pe întregul bazin dunărean și pe litoralul Mării Negre.
De aci toate vexațiunile, cărora e supusă populația românească de sub stăpânirea ungurească și toate amenințările împotriva liberului regat, cari nu vor putea avea sfârșit decât atunci când va fi zdrobită forța ungurească. Ungurii înțeleg foarte bine că stăpânirea lor pe acest fort al răsăritului numai atunci va fi definitivă și astfel existența neamului unguresc ’numai atunci va fi asigurată, când între munții Apuseni și munții Rodnei și ai Făgărașului va fi un singur neam stăpânitor: cel unguresc, și când noi, majoritatea populației și adevărații stăpâni ai acestui ținut, vom fi contopiți cu totul în aceeași conștiință cu neamul acesta.
Începând cu veacul al 19-lea, se dezlănțuiește asupra neamului românesc dintre Tisa și Carpați cea mai nesăbuită furie de maghiarizare, contrară oricărui principiu umanitar și contrară chiar și legilor fundamentale ale constituției ungare. Conștiința de stăpânitori îi face să desconsidere orice lege scrisă și sancționată de ei și regele lor și să zdrobească în picioare tot ce se poate împotrivi năzuințelor lor spre imperialismul maghiar, al cărui cel mai tipic reprezentant este contele Tisza.

Dinastia Habsburgică

Ajunși stăpâni peste un conglomerat de neamuri, urmașii contelui Rudolf de Habsburg niciodată și în vremea din urmă mai puțin decât oricând nu s’au identificat cu sufletul și aspirațiile vreunui neam. Un singur gând i-a stăpânit întotdeauna: interesul lor dinastic. Cu o totală lipsă de scrupule au oscilat întotdeauna, după cum le dicta interesul.
În orice ținut ajunși, primul lucru era ca acest ținut să și-l facă credincios. Că această credință cu ce mijloace o scoteau din sufletul bietei populații, nu interesa. Habsburgii au fost totdeauna destul de dibaci, diplomați ca să nu pară tirani. Unde a trebuit ceva distrus, n’au distrus cu pumnul și cu gălăgie, ci încetul cu încetul și în tăcere. Supuși credincioși, “Treue Untertanen”, și venituri erariale: aceste două sunt lucrurile principale pe cari le-au cerut ei la noi ca și aiurea.
Pretutindeni unde ajung, mai întâiu organizează oficiul fiscal. Știu apoi învrăjbi așa de bine popoarele, încât echilibrul nu se strică niciodată în defavorul dinastiei.
Din această politică de arghirofilism, de învăjbire și de echilibristică, e firesc că nu se poate ivi o forță care să pătrundă sufletul poporului și să-l facă destoinic de un program mare. De un atare program nu poate fi capabil decât un popor stăpân pe toate energiile sale naționale.
În monarhia austriacă Habsburgii au știut așa de bine încurca ițele, încât fiecare popor se consideră stânjenit în mișcările sale de celălalt popor, fiecare dorește să-și scuture odată jugul sub care i-se pare că tânjește, fiecare urăște pe vecinul său, nici unul nu vede de unde vine răul și astfel nici o mână nu se întinde spre mâna vecină, ca împreună să scuture povara ce apasă pe amândouă. Fiecare popor e o sperietoare pentru celălalt și fiecăruia i se pare că celălalt e privilegiat. Că toate neamurile erau și în trecut nemulțumite, de aceasta nu le păsa Habsburgilor; pe ei îi interesa, că toate se gudurau în jurul tronului și toate le cerșeau favoruri. De aceea socotim că a fost o greșeală, deși ușor explicabilă, multul dinasticism habsburgic ce am făcut noi în vremea din urmă.
Ne-am uitat de purtarea lor din trecut față de noi, n’am voit să ascultăm decât de glasul urii față de unguri și n’am văzut că în realitate ungurii și Habsburgii jucau pe aceeași coardă.
Și nu vedeam că în realitate Habsburgii au făcut și fac cu noi cele mai urîte și cele mai mizerabile jocuri. Ni se părea că ei au fost totdeauna binevoitori față de noi, căci ei totdeauna au făcut să credem lucrul acesta. În dorul nostru de a afla aliați în luptele pentru păstrarea caracterului nostru etnic, amenințat de ungurism, ni se părea, că Habsburgii sunt cei mai firești aliați ai noștri, deoarece și ei aveau să lupte împotriva hegemoniei ungurești, și ne-am ploconit zeci de ani în fața lor ca apoi, chiar uitând de demnitatea noastră, să nu vedem, că pe ei puțin îi dor durerile și deznădejdile noastre.
Nu vedeam că acele concesii acordate din când în când din partea lor cari ni se păreau așa de mari și pe cari le atribuiam unei deosebite bunăvoințe față de noi, erau stoarse de împrejurări pe seama noastră și că dacă n’ar fi fost împrejurarea, care să-i silească să arunce și lui Lazăr delà ușă câte o fărimitură, bietul Lazăr credincios ar fi sărutat și pe mai departe picioarele și ar fi stat lihnit de foame acolo unde era. Am putea zice, că bunăvoința Habsburgilor n’am avut-o niciodată, decât atunci când le ajungea lumânarea la degete și aveau nevoie de noi.
Acest “Drang nach Osten”, de care se vorbește așa de mult în vremea din urmă, nu e o tendință a germanismului modern, el a existat de mult și Habsburgii au încercat întotdeauna să-i dea avânt și să ajungă stăpânii Orientului. Delà Danzig și Lipsea drumul comerțului german cu mărfurile sale variate ar fi trecut astfel prin Ardeal și s’ar fi continuat apoi prin gurile Dunărei, prin Chilia și Cetatea Albă peste Marea Neagră în Răsărit. Că noi am căzut în drumul lor, acesta-i nenorocul nostru.
Pe Habsburgi îi interesa drumul ca atare și nu popoarele cari stau în drum. Pe drumeți au știut totdeauna să-i învrăjbească așa de bine, ca dumnealor să-și poată continua neturburați călătoria. Când ungurii îndrăzniau să-și ridice capul și să amenințe că taie împăratului habsburg drumul liber spre Orient, Habsburgii imediat porneau șurubăriile și în fața ungurismului ridicau sperietoare neamul românesc. Îndată ce ungurii se astâmpărau și se gudurau iarăși lângă Tron, Habsburgii vedeau că acest neam cu e de mai mare folos pentru dânșii decât neamul românesc și ne jertfiau fără cruțare.

Întâia furie ungurească

Stăpân pe pământul Ardealului, neamul românesc veacuri de-a rândul e expus atacurilor, cari cearcă să-i răpească pământul și să croiască drum ambițiilor străine. Ungurii, ajunși stăpâni pe Ungaria de azi, începură din cele mai vechi vremi să-și întărească frontiera de Est. Simțiseră instinctiv primejdia ce o prezenta pentru statul lor existența la granițele Ungariei a două țări, cari au sub toiagul regelui ungar un număr mare de frați, legați strânși de ele prin legături culturale și bisericești. O înaltă rațiune de stat dicta astfel neamului unguresc ca între frații de sub stăpânirea sa și cei de sub stăpânirea lor proprie din Principatele Românești să sape o prăpastie, care eventual să nu mai poată fi trecută niciodată. Trebuia deci adus neamul românesc într’acolo ca a sa conștiință proprie să dispară (oricât de neînsemnată ar fi fost ea) și să se contopească cu totul în conștiința națiunei ungare, a acelei natio hungarica, “dătătoare de drepturi” și alcătuitoare de stat.
Prigonirile urmate veacuri necontenit silesc pe unii să treacă munții și alcătuiesc Principatele, iar pe alții, marea majoritate, rămasă acasă să se pogoare la tot mai neagră mizerie, să-și piardă orice independență, orice inițiativă proprie, să li se nimicească clasa conducătoare.
După răscoala țărănească delà Bobâlna, români, la 1437, cari sunt apoi înfrânți și măcelăriți fără milă de nobilimea ungurească, neamul unguresc pentru a-și asigura pe multă vreme, dacă e cu putință pentru totdeauna, stăpânirea asupra acestui popor de țărani, alcătuește împreună cu sașii și săcuii acea celebră “Unio trium nationum”, uniunea acelor trei națiuni, cari aveau apoi să ne țină sub genunchi până la 1848 prin privilegiile ei și neputincioșia noastră.
Delà desfacerea Ardealului de Ungaria, deci delà anul 1526 și până la ajungerea lui iarăși sub stăpânirea Habsburgilor la anul 1691, forța care ne putea topi în aceeași căldare cu dânșii era curentul nou al reformatorului delà Geneva, — calvinismul.
Astfel începând cu anii 1540 și isprăvind cu trecerea Ardealului sub stăpânirea Habsburgilor, puterea administrativă a Ardealului se năpustește cu adevărată furie asupra neamului românesc, căutând cu orice preț să-l desfacă de frații săi de peste munți, din cele două Principate. Sprijinită de celebra “unio trium nationum”, această politică aduce asupra capului nostru un șir întreg de torturi, dar totodată trezește ici și colo și conștiința, care începe să vadă că soarta ne e nemeritată, că ar trebui să fim altfel tratați și care astfel croiește cele dintâiu cărări ale cărții și culturii românești. În întreg acest interval de aproape 200 ani cât neamul românesc, grupat în jurul bisericii sale, păstrătoare de suflete și datini, avea să îndure atacurile calvino-maghiare, numai o singură dată simți ușurându-i-se sarcina: atunci când acel arhanghel al răsboaielor, Mihai-Vodă Viteazul, străbate munții ca să vină să arvunească pentru totdeauna pământul Ardealului.
Scopul Ungurilor era, dacă nu maghiarizarea completă a elementului românesc, în orice caz apropierea mentalității lui de mentalitatea ungurească, crearea unei legături sufletești cât se poate de strânse între el și unguri, ca astfel între marginile acestei țărișoare, care era Ardealul, să fie o singură conștiință, bazată pe o singură lege, pe care conștiință apoi să se întemeieze în viitor stăpânirea definitiv ungurească.
Poate că în amândouă veacurile mișcarea calvină pornea din convingeri reale și avea un caracter religios. Dedesubtul politic ale tuturor acestor mișcări însă e același: contopirea sufletului românesc, îndărătnic și nesupus, cu sufletul unguresc și săcuiesc și astfel crearea acestei prăpăstii intre Românii din Ardeal și Românii din Principate.
Toată mișcarea calvină însă pornită de principele Ioan Sigismund și urmărită de dânsul cu atâta zel se nimicește, îndată ce apăsarea de sus este mai slabă; dovadă clară, că această mișcare impusă, care avea menirea să transforme ceva din sufletul nostru specific românesc, n’a putut pătrunde în adâncul conștiințelor. Au fost destul câteva zile de stăpânire românească în Ardeal, ca de calvinismul românesc să nu mai fie vorbă decât doar la Hațeg și Lugoș, unde privilegiile orașului erau bazate pe acesta.
În fața mișcărilor reformatorice susținute cu tărie de principe, modestele episcopii românești delà Gioagiu și delà Vad ajung tot mai mult un fel de jucării. Duhul tradiției întemeietorilor lor, Radu delà Adfumați, Ștefan Vodă cel Mare, stă ascuns, ca focul sub spuză, preoțimea păstrătoare a legii și datinii vechi este la buna discreție a boierilor unguri, a boiernașilor săcui și a jupânilor sași, iar poporul, care nu se supuse principiului “cuius regio, eius religio”, ajunge să nu mai fie considerat nici măcar ca ființă cu suflet.
Legile “Approbatae Constitutiones” accentuează că poporul român e pe pământul acesta numai până când binevoitorul principe îl rabdă acolo unde este, “usque ad beneplacitum prinicipis”.
Că importa ța bisericei străvechi încă scăzuse între astfel de împrejurări, nu e de mirare Legăturile ierarhice cu Principatele erau mai anevoioase, necazurile interne tot mai grele. A fost o adevărată înviere când Mihai Vodă Viteazul puse baze statornice mitropoliei de Alba-Iulia, care până aci tânjise.
Stăpânirea lui întărește stăpânirea noastră în Ardeal, dar totodată arată și dușmanilor primejdia care îi poale amenința într’o bună zi și care nu va mai putea fi înlăturată, cu ucigași pe câmpia Turdei. Îndată după moartea lui, la cea dintâiu dietă (Leczfalva) “uniunea celor trei națiuni” aduce cele mai drastice hotărâri împotriva neamului românesc și după rețeta urmată și până atunci interzice orice contact între Românii din Principatul ardelean și cei din Principatele românești (1601): “Deoarece tot răul, care a venit cu Mihai în Ardeal, l-au adus popii și călugării, nici un popă sau călugăr din Țările Românești să nu mai fie lăsat să treacă granița și să tulbure pacea”.
Principii următori sunt credincioși acum acestei linii de conduită. La dânșii partea politică ia o formă tot mai hotărâtă. Pe ei nu-i mai interesează numai propaganda calvină, care interesa pe unii până acum.
Gabriel Bethlen nutrește chiar un plan mare: de a stăpâni nu numai Ardealul, ci și cele două Principate Românești, de a întemeia astfel o Dacie, a cărei conștiință să fie una și puternică: conștiința calvinească. Deci are aceeași năzuință, pe care o avuseră regii Ungariei: de a stăpâni Moldova și Muntenia, de a stăpâni gurile Dunărei, Chilia și Cetatea Albă și a avea drum spre Răsărit. Aceeași năzuință pe care au avut-o Habsburgii delà 1400 și până în zilele noastre.
El se adresează chiar și patriarhului Chiril Lucaris, care se părea că ar înclina spre calvinism, îi împărtășește planul său și îi cere sprijinul la calvinizarea Românilor din Ardeal, ca astfel apoi el mai ușor să-și realizeze marele său plan de stăpânire a Orientului. Chiril Lucaris îi răspunde în 2 Sept. 1629 și nu numai că nu-i ascultă cererea, dar îl ceartă și pentru îndrăzneala ce o are.
Politica de asuprire a neamului românesc grupat în jurul bisericei sale o continuă apoi în aceeași direcție sub cei doi Rakoczy și urmașii lor până la ultimul principe al Ardealului, Mihail Apaffi, nu numai pătura conducătoare de stat din jurul curții principelui, ci întreaga “uniune a celor trei națiuni”. Principele începe o întreagă serie de prigoniri împotriva păstorilor bisericești, le pune condiții și îi supune întru toate bisericei calvine, căutând să introducă în sânul bisericii noastre spiritul acelei biserici, care era totodată și spiritul neamului unguresc.
Întreaga propagandă calvină urmărea un singur scop: convertirea românilor la legea cea nouă ungurească, apropierea lor de mentalitatea acestui neam, contopirea lor în conștiința poporului maghiar și astfel săparea prăpastiei intre ei și frații de peste munți.
Cu toate mijloacele s’a încercat întreruperea legăturilor dintre cei de dincolo și cei de dincoace. Și a trebuit o luptă dârză, cu atât mai dârză cu cât își afla sprijinitorii săi în masele poporului, pentru păstrarea datinilor și bisericei rămase din strămoși și totodată pentru păstrarea legăturilor ierarhice cu Principatele Românești.
Apăsările ungurești slăbesc, calvinismul la noi rămâne fără rezultat mai important, de scopul mare politic nu se apropie ungurismul nici cu un pas. În astfel de vremuri ajunge Ardealul — în 1691 — în mâinile Habsburgilor. Mingea românească trece din mâinile ungurești în mâinile mult mai încercate și deci mai primejdioase ale Casei de Austria.
_____________________________________________

PARENTALIA – Vasile Pârvan – Memoriale, 1923
Casei de Habsburg …

Iuliu Maniu vs Ștefan Tisza
In Memoriam – Aurel Constantin Popovici

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Romania și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.