Henri Mathias Berthelot


Iubim Franța lui Frédéric Mistral, a baronului Talleyrand, a lui Raoul Chélard, a lui Berthelot. Iubim Franța culturii și a civilizației. Respingem ceea ce reprezintă Macron, un gâde al libertății.
Cu respect pentru generațiile trecute, spre însuflețirea celor de azi, îl evocăm pe prietenul românilor, generalul francez Henri Mathias Berthelot, cetățean de onoare al României Mari.
Fie ca onoarea și curajul generalului să reaprindă inimile francezilor și românilor prezentului veac arid.
_____________________________________________

Henri Mathias Berthelot:
“Fie ca sângele eroilor căzuți în luptele marelui răsboiu să fie, pentru tine, frumoasă Românie, sămânță de noui virtuți, ca fiii tăi să fie totdeauna demni de părinții lor și gata să apere pământul tău sfânt ătât de des cotropit, dar în sfârșit întregit, prin sforțările ultimelor generații”

Maior Nicolae Cerbulescu:
“Plângeți, Români, căci ne-a mai murit un mare, iubit, sincer și devotat prieten, din prea puținii câți avem”

Henri Mathias Berthelot s’a născut în Decembrie 1861, la Feurs, Loire. După absolvirea școalei delà Saint-Cyr și a școalii superioare de războiu, a intrat în anul 1883 în armată și a fost avansat, în Decembrie 1913, la gradul de general de brigadă. Izbucnind războiul în 1914, el a fost atașat Marelui Stat Major al armatei. Ca șef de secție al armatelor de Nord și Nord-Est, generalul Berthelot a exercitat o mare influență asupra evenimentelor din August 1914.
În Noiembrie 1914, a luat comanda la Soissons, iar mai târziu a comandat divizia 33 în regiunea Artois. În Septembrie și Octombrie 1915, fiind în fruntea corpului 32 de armată, a luat parte la ofensiva din Champagne, precum și la luptele din jurul Verdunului, în primăvara anului 1916. În urmă, a fost numit șeful misiunii militare franceze în România.
În 1919, generalul Berthelot a fost numit guvernor militar al Metzului; în 1923 guvernor militar al Strasburgului, iar delà 1921—1925, a fost membru în consiliul superior de războiu. În cadrul de rezervă a fost trecut în cursul anului 1926.
Se cuvine să aducem tot prinosul nostru de recunoştiinţă poporului francez care a ştiut să ne trimită în timpurile cele mai grele ale războiului pe cei mai aleşi şi viteji fii ai săi, în frunte cu Generalul Berthelot, cari au luptat alături de armata română pentru izbânda idealului nostru naţional.
Să ne reculegem inimele noastre îndurerate de dispariţia Generalului Berthelot şi pentru mângâierea şi încurajarea noastră, să ridicăm la lumina zilei pentru câteva clipe din memoria noastră faptele acestui mare ostaş, a cărui nume şi activitate vitejească este eternizată pe cele mai împodobite pagini ale istoriei dezrobirii noastre naţionale.

Generalul Berthelot ne-a fost cetăţean de onoare şi dragostea lui pentru noi era atât de mare, încât s’a simţit tot aşa de ataşat de România ca de propia sa patrie. El ne-a iubit, iar noi l-am adorat. Avem o pioasă datorie ca să cinstim amintirea sa scumpă, pe care am aşezat-o cu sfinţenie în pantheonul sufletului şi al vitejiei româneşti, unde este păstrată ca o comoară naţională sub nimbul recunoştiinţei neamului românesc.
Marea legătură între poporul nostru şi Generalul Berthelot începe după intrarea României în acţiune, în momentele cele mai critice ale luptelor noastre din 1916, când Franţa a trimis pe lângă armata română o misiune de vreo 400 de ofiţeri şi peste o mie de grade inferioare, în frunte cu Generalul Berthelot, ca să ne dea tot ajutorul şi să ne aducă experienţa celor doi ani de războiu, să ne reorganizeze şi să ne înzestreze armata cu acele mijloace şi materiale de războiu, cari s’au dovedii în cursul primilor doi ani de războiu ca fiind cele mai eficace şi cari au dat cele mai bune rezultate.
Erau critice momentele acestei epoci care a urmat după intrarea României în războiu, deoarece armata noastră avea să lupte cu greutăţi de neînchipuit. Lipsa materialului de războiu, lipsa de mitraliere, de tunuri şi muniţii, lipsa de îmbrăcăminte şi imposibilitatea monetară de a le procura, apoi lungimea foarte mare a frontului, erau o serie de împrejurări cari au concurat la dezastrul campaniei din 1916 şi la retragerea armatei noastre pe Siret. Am luptat în condiţii foarte inferioare, fără artilerie grea şi fără aviaţie faţă de o armată bine organizată şi înzestrată cu un armament superior. Dar am luptat ca nişte eroi din poveşti. Armata noastră, redusă la un mănunchi de viteji faţă de rândurile îngroşate ale duşmanului întărit cu materiale de războiu, a ştiut să ţină piept puhoiului cotropitor, nu atât cu armele, cât mai ales cu sufletul plin de entuziasm şi de curaj, cu acel suflet naţional şi patriotic, care n’a putut fi distrus nici cu focul şi nici cu baioneta. În mijlocul acestor zile grele, la 16 Octombrie 1916, soseşte în România Generalul Berthelot cu misiunea franceză.

* * *

Cunoaştem cu toţii marea bătălie delà Marna câştigată de mareşalul Joffre asupra armatei germane, care călcând neutralitatea Belgiei şi invadând-o, a atacat Franţa din toate părţile şi a năvălit asupra Parisului.
Pentru Nemţi tratatul de neutralitate al Belgiei era numai o zdreanţă de hârtie, — expresia este a lor — pe care interesele strategice ale lor au rupt-o fără multe scrupule. Ei veneau cu o repezeală fulgerătoare şi atacau fără întrerupere, având un plan premeditat şi bine organizat. Socoteau că Belgia surprinsă de călcarea neutralităţii sale, nu va mai avea timpul ca să opună vreo rezistenţă şi astfel drumul spre Paris va fi deschis şi liber, fără ca francezii la rândul lor să aibe timp de a mai putea împiedeca o invaziune din nord. Unele patrule germane au ajuns până la vreo 22 kilometri de fortificaţiile Parisului. Erau zile periculoase pentru Franţa. Guvernul francez, precum şi toate cercurile conducătoare, înfricoşate de desfăşurarea evenimentelor, s’au refugiat la Bordeaux; numai populaţia Parisului a stat neclintită şi cu deplină credinţă în biruinţa vitejiei franceze. Şi în aceste momente de grea cumpănă, Franţa şi-a avut omul ei providenţial. Era generalismul armatelor franceze, mareşalul Joffre, care a priceput imediat situaţia şi a înţeles că numai o retragere pentru a pregăti o ofensivă de revanşă ar putea salva armatele aliate. Strategia sa era, ca aceste armate prin contra atacuri violente şi scurte să împiedice sau chiar să întârzie marşul duşmanului şi în acest timp armatele aliate retrăgându-se să-şi regrupeze şi să-şi reconstituiască forţele şi să se pregătească pentru ofensiva decisivă care trebuia deschisă într’un moment oportun. Era o răspundere mare pe care şi-a luat-o mareşalul Joffre, pentru-că delà succesul acestor operaţiuni depindea şi soarta Franţei.
La 6 Septembrie 1914 armatele aliate au ajuns pe Marna şi în această zi istorică, Joffre, văzând trupele franceze şi cele engleze de sub comanda mareşalului French, refăcute şi gata de luptă, a deschis focul pe toată linia delà Vosges până în Picardia şi a lansat faimosul său ordin de zi prin care a făcut apel către soldaţii săi că:
“în clipa în care se angajează o bătălie delà care depinde salvarea ţării, nu mai este momentul de a privi înapoi; toate eforturile trebuesc întrebuinţate pentru a ataca şi a împinge pe duşman. O trupă care nu mai poate să avanseze, va trebui cu orice preţ să-şi păstreze poziţia şi mai bine să moară pe loc decât să se retragă”.
Bătălia s’a deschis pe Marna şi după 6 zile de lupte crâncene, trupele germane înfrânte au fost împinse la vreo 100 de kilometri înspre nord. Bătălia delà Marna a fost câştigată, iar drumul Parisului era definitiv închis.

* * *

Am arătat în câteva rânduri istoria bătăliei dela Marna, deoarece mâna dreaptă şi ajutorul cel mai preţios al mareşalului Joffre, care a pregătit şi a condus această bătălie, era tocmai generalul Berthelot care după intrarea României în război a fost trimis de învingătorul delà Marna să reorganizeze armata română şi să pregătească o Marnă românească.
Nici nu putea Franţa să aleagă un om mai destinat pentru această misiune grea şi delicată, decât pe acela, care a dat dovadă de un spirit de organizare şi de îmbărbătare în cele mai grele zile pe cari le-a trăit Franţa in August 1914. Nici nu putea Franţa să-i trimită gloriosului nostru Rege Ferdinand I şi eroicei noastre armate un colaborator mai talentat, mai sincer şi mai ataşat, decât pe generalul Berthelot, care alături de vitejii noştri comandanţi şi-a îndeplinit misiunea sa până la sfârşit pregătind mai întâi bătălia delà Mărăşeşti, iar mai târziu dezrobirea noastră a tuturora.

Generalul Berthelot a sosit în România împreună cu misiunea franceză la 16 Octombrie 1916. Situaţia pe care a găsit-o la noi era dureroasă. Intrarea României în război a avut ca efect să ridice de pe frontul francez vreo 40 de divizii austro-germane şi decongestionând acest câmp de luptă, să uşureze mult situata Franţei, dar aceste divizii s’au năpustit asupra României şi au atacat-o cu atâta ură şi cu atâta vehemenţă, încât armata noastră fără arme suficiente şi fără muniţii, luptând în condiţii mult mai desavantajoase şi cu un număr mic de divizii, n’a putut să oprească năvala duşmanului. Nemţii au înaintat pretutindeni, iar rezultatul defavorabil al bătăliei de pe Argeş şi Neajlov a provocat retragerea armatei noastre până la linia Siretului, care părea mai potrivită din punct de vedere strategic pentru apărarea petecului de pământ care ne-a mai rămas. Erau cele mai tragice zile ale neamului nostru, când o ţară întreagă a trebuit să se restrângă pe pământul Moldovei, care a rămas cetatea nebiruită a Românismului, şi a trebuit să îndure cele mai negre mizerii pe cari ursita nedreaptă i le-a rezervat.

Dar nimeni nu poate fi învinuit de această tragedie, care nu se datorează decât întârzierii ofensivei ruseşti, izolării şi distanţei prea mari între România şi Aliaţi şi în sfârşit lipsei de înzestrare a armatei noastre cu suficiente materiale de război. S’a criticat momentul intrării noastre în acţiune, care trebuia întârziat până ce România putea fi pregătită de război. Ori să fim drepţi, intrarea noastră în război în acel moment era cerută de nevoile imperioase ale cauzei Aliaţilor şi mai ales de necesitatea de a uşura frontul francez, şi atunci România, ca o soră mai mică şi credincioasă, fără să-şi mai examineze prea mult situaţia ei, a sărit în ajutorul Franţei şi s’a jertfit pe sine însăşi.
Şi Franţa n’a uitat acest lucru. Neamul nostru a îndurat calvarul suferinţelor pribegiei, dar răsplata n’a întârziat să vie. Franţa ni l-a trimis pe generalul Berthelot, care împreună cu armata sa franceză şi alături de armata noastră au deschis calea făuririi României Mari şi a unităţii noastre naţionale.
Cea mai laborioasă şi fecundă activitate însă pe care a dezvoltat-o generalul Berthelot în interesul României, era în timpul refacerii după retragerea noastră pe Siret. Moldova, care devenise leagănul durerilor şi ale mizeriei, care era mama înduioşată a Românilor adunaţi în sânul ei, acea Moldovă care era Golgota suferinţelor noastre naţionale.
Armata noastră decimată şi obosită de mirosul sângelui vărsai pe drumul lung şi greu al calvarului retragerii, trebuia reconstituită, instruită, familiarizată cu nouile metode de luptă şi pregătită pentru revanşa finală. Şi în această muncă de refacere, partea de leu a avut-o generalul Berthelot cu ofiţerii din misiunea franceză, cari organizând o mulţime de şcoli de război, în cari se făcea instrucţia individuală şi pe unităţi atât a ofiţerilor, cât şi a soldaţilor noştri. Ostaşii noştri au fost transformaţi ca prin minune în luptători, cari puteau ţine piept cu orice armate ale lumii.

* * *

Generalul Berthelot ne-a fost un mare ajutor şi în aplanarea conflictelor cu “aliaţii” noştri ruşi.
Sentimentele “prieteneşti” ale Ruşilor faţă de noi le cunoaştem din istorie. Ca totdeauna, Ruşii căutau să tragă foloase din încurcătura noastră. Au adus numeroase armate în Moldova ca să înlocuiască pe front trupele române reduse şi istovite de prea multele şi grelele lupte. Gândul lor ascuns era desfiinţarea completă a noastră şi ca să pună stăpânire pe pământul românesc. Fiind în număr foarte mare, Ruşii predominau situaţia şi cu îndrăzneala lor au mers aşa departe, încât pretindeau comanda supremă a armatelor aliate şi suprimarea Marelui Cartier Român, atunci când România era un stat independent, când avea un rege iubit de popor şi o armată naţională obosită, dar vitează şi neînfrântă. Şi ca dovadă că acesta era scopul lor secret, este chiar faptul că Ruşii cereau şi comanda căilor ferate române, că desfiinţau autorităţile române din delta Dunării şi că mulţi dintre ei îşi cumpărau chiar şi case la Iaşi, parcă voiau să se instaleze acolo pe vecie, ba au insistat pe lângă ideea retragerii armatei române în Rusia, unde au şi făcut pregătirile necesare pentru adăpostirea ei şi au rezervat edificii chiar şi pentru familia regală, pentru guvernul nostru şi pentru parlamentul român. Frumoase scopuri urmăreau aliaţii noştri Ruşi?! În “dragostea” lor sinceră vroiau să ne strângă în braţe aşa de mult, încât să ne distrugă! Dar n’au reuşit, pentru că România avea de partea ei pe generalul Berthelot, care ne-a sfătuit şi ne-a încurajat, ca să rezistăm contra acestor încercări meschine, şi la nevoie a intervenit în mod energic cu autoritatea sa ca să împiedice şi să atrofieze tendinţele de supremaţie ale “aliaţilor” noştri delà nord. Ruşii văzând că Franţa e alături de noi, au fost nevoiţi să renunţe la planurile lor perverse. Totuşi au reuşit ca să ne convingă, ca tezaurul Băncii Naţionale să fie transportat într’un loc sigur, la Moscova, de unde nici până astăzi nu l-am mai revăzut.
Vom vedea mai târziu ce pacoste a însemnat pentru noi alianţa rusească şi ce sprijin ne-a mai dat generalul Berthelot, mai ales atunci când ne-a ajutat să luptăm împotriva propagandei revoluţionare care, încerca să se reverse asupra noastră din Rusia.

Ziceam că armata noastră refăcută cu ajutorul generalului Berthelot era gata pentru lupta de revanşă. Am dat ofensiva generală contra Nemţilor, care ne-a adus victoria delà Mărăşti. Trupele noastre înaintau glorios pe toată linia, dar ofensiva trebuia oprită din cauza defecţiunii frontului susţinut de Ruşi. Armatele ruseşti au suferit înfrângeri considerabile, astfel că dorobanţii noştri erau nevoiţi să intre în foc în locul ruşilor cari se retrăgeau.
În astfel de condiţiuni victoria noastră nu era suficientă ca să putem continua ofensiva, ci trebuia să ne gândim la păstrarea şi apărarea Moldovei care ne mai rămăsese. Trebuia să ne pregătim pentru o defensivă puternică, deoarece era de aşteptat ca armata germană, văzând succesele lor contra Ruşilor, să dea un contra-atac.
Nemţii într’adevăr au hotărât să treacă Şiretul şi să cucerească Moldova, plan pe care au vrut să-l înfăptuiască cu o dublă ofensivă, una la sud cu armatele lui Mackensen şi alta la Nord dinspre Bucovina, unde drumul era deschis în faţa trupelor austro-ungare, cari înaintau în Galiţia fără multă greutate, deoarece între timp armata rusească începuse să se descompună şi să părăsească câmpul de luptă, fiind contaminată de ideile revoluţiei roşii, cari se răspândeau pe tot frontul.
Nemţii au deschis ofensiva pe Siret cu 12 divizii faţă de 5 divizii româneşti. Trupele ruseşti din Moldova, cari n’au fost încă răpite de curentul bolşevic, ne-au dat ajutor, dar ce folos, că la prima lovitură au fost bătute. Şi atunci, de odată a apărut pe întreg frontul în faţa Nemţilor acea armată română, reînviată ca pasărea Phoenix din propria sa cenuşă, despre care Mackensen credea că nu mai poate constitui nici o piedică în calea sa.
Ori, ostaşii noştri viteji i-au arătat Ia Mărăşeşti şi la Oituz că “pe aici nu se trece”. Biruinţa noastră delà Mărăşeşti şi delà Oituz, a fost cea mai sublimă probă a efortului naţional şi a vitejiei româneşti. Ea a fost hotărâtoare pentru soarta războiului şi eşecul Nemţilor era atât de mare, încât însuşi împăratul Wilhelm a venit pe frontul român la câteva săptămâni după această bătălie ca să se convingă personal de înfrângerea armatelor sale. Ce i-o fi spus mareşalului Mackensen cu această ocazie, numai el o putea şti, dar un lucru s’a văzut, că din acel moment Mackensen era dizgraţiat.

Nu trebuie să uităm însă, că la această victorie, pe care a pregătit-o în mare parte şi generalul Berthelot, au colaborat cu jertfa de sânge şi fraţii noştri francezi, ofiţerii şi membrii misiunei franceze, cari au luptat cot la cot cu camarazii lor români. Mărăşeştii sunt altarul înfrăţirii veşnice între Franţa şi România şi pe acest altar al gloriei româneşti s’a făcut legământul sacru şi indisolubil între aceste două ţări, pentrucă nimeni nu va mai putea să scoată din pământul acestui altar trupurile eroilor francezi, pe cari Franţa ni le-a lăsat drept gaj al dragostei şi al prieteniei sale. Pe acest altar va arde veşnica flacără de recunoştinţă, pe care neamul românesc a aprins-o şi o îngrijeşte cu multă evlavie pentru memoria martirilor români şi francezi deopotrivă.

Victoria noastră delà Mărăşeşti şi Oituz ar fi fost decisivă pentru România, dacă “aliaţii” noştri ruşi nu ne-ar fi trădat. Ruşii zdrobiţi de frământările interne ale revoluţiei roşii şi demoralizaţi de înfrângerile suferite pe diferite fronturi, au propus mareşalului Mackensen încheierea unui armistiţiu. Oricât de tare să fi fost armata noastră pe poziţiile sale, un armistiţiu separat între Ruşi şi Germani, însemna distrugerea noastră completă, deoarece România ar fi fost înconjurată numai de duşmani şi izolată la mii de kilometri de aliaţii ei din Occident, cari nu-i mai puteau da nici un fel de ajutor, mai ales că şi bandele de revoluţionari ruşi au început să ne atace dinspre nord.
România fu şi ea târâtă, vrând-nevrând, în tratativele de armistiţiu care s’a încheiat la 9 Decembrie 1927 la Focşani. Aliaţii noştri nu puteau vedea cu ochi buni un armistiţiu românesc, mai ales că prin acesta s’ar fi întrerupt lupta de uzură pe care o susţinea armata română pe frontul oriental. îndeosebi Clemenceau, care devenise între timp prim-ministrul Franţei, era supărat pe contele Saint-Aulaire, ministrul plenipotenţiar francez în România şi mare prieten al nostru, care cunoscând situaţia reală în care se găsea ţara noastră, a justificat necesitatea armistiţiului român.
Şi în aceste momente de grele sforţări, generalul Berthelot a stat iarăşi alături de noi, ajutându-ne cu sfatul său şi explicând guvernului francez că România şi-a făcut pe deplin datoria. Iar noi am făcut din partea noastră şi de data aceasta tot ce am putut pentru aliaţii noştri din Occident. Am pretins ca Germanii să nu-şi poată mişca trupele lor de pe frontul nostru, ca astfel să nu le dam posibilitatea să-şi transporte diviziile lor pe frontul de vest.
Ca urmare a armistiţiului, s’au semnat la Buftea condiţiunile preliminare de pace, cari au servit ca bază ruşinosului tratat de Bucureşti, prin care i-a fost impusă României o pace separată din partea Nemţilor. România n’a fost învinsă, ci trădată de proprii săi aliaţi (n.n: rusi).

Pentru marele şi nepreţuitele servicii pe cari le-a adus generalul, Berthelot României în cele mai sângeroase şi periculoase momente, parlamentul român din Iaşi în şedinţa sa solemnă ţinută la 21 Mai 1917, l-a declarat de cetăţean de onoare al României. Era cel mai puţin lucru ce putea România să-i dea aceluia în a cărui inimă băteau aceleaşi sentimente ca în ale noastre şi care era predestinat de providenţa noastră naţionala, să devină mai în urmă eroul eliberării provinciilor alipite şi a realizării României Mari.

Condiţiile păcii separate erau crude. Misiunea franceză trebuia să plece, Generalul Berthelot trebuia să ne părăsească. În ajunul zilei de despărţire, parlamentarii români s’au prezentat la generalul Berthelot şi i-au dăruit ca suvenire un exemplar foarte rar al bibliei lui Şerban Cantacuzino, iar când Barbu Delavrancea i-a cetit adresa omagială, generalul Berthelot profund impresionat n’a mai putut să răspundă, decât:
“Franţa nu va permite îngenunchierea României”.
În această epocă de jalnică guvernare, se plămădea focul revanşei, care creştea tot mai mult sub cenuşa stinsă prin pacea delà Bucureşti. La suprafaţă totul părea liniştit, iar dedesubt în adâncul tainelor sufleteşti ale neamului nostru totul fierbea. In ţară acest foc era alimentat de Ion I. C. Brătianu şi de ceilalţi fruntaşi ai vieţii noastre publice, cari s’au adunat sub steagul patriotismului său, iar în Franţa de generalul Berthelot, de misiunea universitară română şi de Take Ionescu care a părăsit ţara.
La sfârşitul lunei Octombrie, primul ministru al Franţei Clemenceau, trimite o solie lui Ion I. C. Brătianu, ca să se pregătească pentru reintrarea în războiu, căci generalul Berthelot soseşte. Cuvântul Franţei era adus de d-l Victor Antonescu, care fusese trimis la Iaşi cu aeroplanul. Aliaţii nu vroiau să cunoască în România decât doi factori; în relaţiile politice pe Ion I. C. Brătianu şi în relaţiile militare pe generalul Prezan. Faţă de guvernul oficial al lui Marghiloman nu aveau decât raporturi impuse de protocolul diplomatic.
Dezagregarea şi înfrângerea fronturilor duşmane se face cu o iuţeală de fulger. Generalul Franchet d’Espérey sparge frontul bulgar, căruia îi urmează armistiţiul delà Salonic. Turcia fiind astfel izolată de aliaţii ei, e nevoită să capituleze. Drumul Bosforului se deschide, iar puterile centrale se tem de o lovitură dinspre Marea Neagră. Italia ia rândul ei câştigă o serie de bătălii decizive contra trupelor austro-ungare, cari erau deja contaminate de fermenţii revoluţiei lui Károlyi.
În ziua de 6 Noiembrie 1918 Berthelot concentrează armata aliată pe Dunăre şi se pregăteşte ca să spargă drumul spre Moldova şi să dea mâna din nou cu aceia, cari îl aşteştau. În aceiaşi zi guvernul Marghiloman este concediat şi în locul lui se constituie guvernul generalului Coandă. După patru zile la 10 Noiembrie, o zi memorabilă şi de mare însemnătate în istoria noastră, generalul Berthelot trece Dunărea la Giurgiu, iar Regele Ferdinand ordonă mobilizarea armatei române.

Delà Giurgiu generalul Berthelot trimite următoarea proclamaţie către Români:

La arme Români!! La arme Români!! Trupele franceze trec astăzi Dunărea pentru a vă ajuta să vă eliberaţi de jugul, sub care inamicul credea să vă îngenucheze. De opt luni de zile aţi fost cu toţii în măsură de a judeca brutalitatea inamicului care vă socotea în puterea lui. Voi mai cu deosebire, oameni din Oltenia şi Muntenia, care de doi ani de zile aţi suferit ocupaţia, aţi putut constata obrăznicia şi barbaria duşmanului care se numeşte civilizat. Germanii au pustiit câmpiile voastre şi au golit staulele voastre, au prădat casele voastre, au aşezat robia şi foametea la vetrele voastre, ferm hotărâţi, ei însuşi au spus-o, să nu vă lase decât ochii pentru a plânge.
Ceasul răzbunării, sau mai bine zis ceasul dreptăţii a sunat; învins pretutindenea acolo unde nu este zdrobit, duşmanul este pretutindeni pus pe fugă. Clipa a sunat de a arde zdreanţă de hârtie care ne-a fost adusă la Bucureşti.
Soldaţi! Batalioanele voastre să se unească cu ale noastre.
Ţărani, sculaţi-vă şl luaţi armele împotriva cotropitorului. Acesta este apelul patriei Române pentru care voi aţi suferit. Acesta este apelul guvernului vostru care a jertfit totul pentru Marea Românie. Acesta este apelul strămoşilor, a umbrei lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân. Acesta este strigătul feciorilor şi fraţilor voştri căzuţi cu glorie pe câmpul de bătălie dela Oituz, Mărăşti şi Mârăşeşti şi pretutindeni unde a fost nevoie de apărarea pământului. Iară mâine veţi putea vedea steagul englez şi tricolorul francez fâlfăind alăturea de tricolorul vostru, la puternica suflare a victoriei şi libertăţei.
Sculaţi-vă fraţi Români şi aruncaţi-vă asupra duşmanului!

(ss) BERTHELOT

Nemţii au fost scoşi din ţară, iar la 1 Decembrie 1918, când la Alba Iulia neamul românesc din Transilvania şi Banat şi-a rupt lanţurile robiei seculare şi a pecetluit cu voinţa lui liberă unirea necondiţionată şi veşnică cu România, în aceiaş zi măreaţă Regele şi Regina României, călare alături de generalul Berthelot, au reintrat în fruntea armatei noastre viteze în capitala ţării. Bucureştii şi-au lepădat haina cernită a doliului şi deşteptaţi ca dintr’un vis urât, s’au înbrăcat în vesminte de mare sărbătoare. Străzile erau arborate cu drapele naţionale şi împodobite cu flori, cari îţi făceau impresia pitorească a unei grădini ce se deschidea în faţa Suveranilor. Era praznicul reînvierii gloriei străbune şi sărbătoarea făuririi celui mai măreţ act al neamului românesc.

* * *

Noi cei de dincoace de Carpaţi îi datorăm generalului Berthelot o recunoştinţă dublă. În afară de recunoştinţa ce i-o datorează neamul românesc, noi îi mai suntem recunoscători pentru că a făcut posibilă dezrobirea noastră cu un ceas mai de vreme.
De aceea se pot vedea în multe birouri publice fotografia generalului Berthelot purtând titlul de “eliberatorul Transilvaniei”.
Armata română a trecut Carpaţii, ca să-şi îndeplinească sfânta misiune seculară ce i-o impunea memoria celor 800.000 de martiri români ce şi-au jertfit viaţa pentru realizarea unui ideal scump. Dar armistiţiul separat ce l-a încheiat generalul Franchet d’Esperey cu Ungurii la Belgrad în ziua de 13 Noembrie, probabil fiind dezorientat asupra evenimentelor din România, i-a tăiat drumul înaintării armatei noastre tocmai pe linia Mureşului, care era fixată ca linie demarcaţională. S’au început multe tratative între generalul Franchet d’Espérey şi între comandamentul nostru pentru a obţine permisiunea de a trece Mureşul. Şi această permisiune a fost acordată la intervenţiile insistente ale generalului Berthelot. Armata română a trecut Mureşul şi a intrat rând pe rând în oraşele Ardealului, cari se întreceau în a face primiri cât mai pompoase dorobanţilor mult aşteptaţi.
Totuşi aliaţii ne-au fixat o nouă linie demarcaţională pe care armata noastră nu avea voie să o depăşească, şi această linie era departe de hotarele etnice ale poporului nostru. Urmările erau funeste. Românii rămaşi în afară de linia demarcaţională au suferit cel mai năpraznic martiraj şi atrocităţile cele mai crude din partea bandelor bolşevice ale regimului lui Béla Kun, care pusese stăpânire pe cârma Ungariei. Maghiarii întrebuinţau toate mijloacele pentru recucerirea Transilvaniei.
Armata română nu putea sta indiferentă faţă de această stare de lucruri. Încurajată de generalul Berhelot, care îi dădea un ajutor tacit ca să nu-şi tragă asupra sa nemulţumirile primului ministru francez, care ţinea morţiş la respectarea liniei demarcaţionale, supranumită şi linia Clemenceau, armata română a ridicat arma delà picior şi a înaintat până la Tisa ca să desăvârşească opera întregirii neamului românesc.
Iar când bandele lui Béla Kun au deschis ofensiva, armata noastră sprijinită numai pe sfaturile şi pe aprobarea generalului Berthelot, a dat lovitura de moarte acestor bande bolşevice. Dorobanţul nostru n’a mai aşteptat ca dreptatea să vină delà Conferinţa de pace, căci prea venea încet, ci bazându-se pe vitejia sa şi pe încurajările generalului Berthelot, a lichidat singur procesul secular între neamul românesc şi între Unguri.
Românii din Transilvania l-au adorat pe generalul Berthelot, iar după moartea sa ei poartă în inima lor o veneraţiune veşnică memoriei sale nepieritoare.

* * *

O parte a recunoştinţei româneşti fată de generalul Berthelot s’a manifestat prin donaţiunea din partea Statului a unui domeniu în comuna Fărcădin din judeţul Hunedoarei, astăzi comuna General Berthelot, o moşie cu care România a ţinut să-l împroprietărească pe marele său cetăţean de onoare. Pe această moşie venea generalul Berthelot în fiecare an ca să se odihnească sub cerul senin şi în mijlocul poporului recunoscător al României. Aici se simţea ca acasă la el.
Spiritul de generozitate şi dragostea neţărmurită ce o avea generalul Berthelot pentru poporul român, l-a făcut ca această moşie să o lase prin testament Academiei Române împreună cu toate veniturile ce le-a adus această moşie de când i-a fost donată, venituri pe cari generalul Berthelot în loc să le folosească pentru el, le-a adunat într’un fond.
Din veniturile acestui fond şi ale moşiei, Academia Română, conform dorinţei marelui dispărut, avea să distribuie burse de studii tinerilor ofiţeri sau copiilor de ofiţeri, sau acelor descendenţi ai eroilor morţi pentru realizarea unității naţionale române, cari vor să-şi continue studiile în vreo Universitate sau şcoală din Franţa.

Generalul Berthelot a fost acela, care a pus piatra fundamentală a uniunii sufleteşti între poporul francez şi neamul românesc, uniune care valorează mult mai mult decât orice tratat de alianţă. Şi cu această operă a sa, Generalul Berthelot a servit deopotrivă Franţa, şi România. Poporul nostru îi va rămâne veşnic recunoscător, iar amintirea Generalului Berthelot va fi pentru generaţiile de mâine cel mai expresiv simbol al înfrăţirii între aceste două popoare.

Surse:
Aurel Cosma – Generalul Berthelot și dezrobirea românilor, 1932
Nicolae Cerbulescu – Generalul Henri Berthelot, 1931

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Franta, Romania și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.