Mai întâi, românii din localitățile storojințene “s-au adunat în orașul Storojineț, înaintând organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria-Mamă. Autoritățile staliniste au refuzat să primească cererile, clasificând adunarea drept o manifestare antisovietică, oamenii împrăștiindu-se pe la casele lor. În dimineața zilei de 1 aprilie 1941, peste 1500 de locuitori din satele Pătrăuții de Sus, Cupca, Pătrăuții de Jos și Suceveni, în rândul cărora se aflau bărbați, femei și copii, s-au adunat în curtea bisericii din Suceveni, cu scopul să pornească spre centrul raional Hliboca pentru a înainta organelor locale ale puterii bolșevice cererile lor. Din lăcașul sfânt al satului sunt scoase trei cruci, la care vor fi atârnate ștergare albe, demonstrând prin aceasta că viitoarea procesiune poartă un caracter pașnic. Apoi, cu toții au îngenuncheat în curtea bisericii și, susținuți de sunetele pline de jale ale clopotelor de aramă, au adresat o fierbinte rugăciune către Domnul, pentru ca El să-i aibă sub ocrotirea sa”. Către Hliboca s-au îndreptat și alți locuitori din satele de pe Valea Siretului. “Cu sufletele pline de credință și cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte – scrie Petru Grior – mulțimea a pornit la drum”.
Oamenii nu mai doreau “să trăiască în ‘raiul’ bolșevic, unde birurile, pe care trebuie să le plătească țăranii, sunt imposibil de suportat și unde teroarea era ridicată la rang de principiu.
Spre poiana Varniței, lângă satul Fântâna Albă, unde-i aștepta canonada mitralierelor, au fost însoțiți de grăniceri. La o depărtare de numai 2 km de România, țara mult râvnită, coloana a fost încolțită din trei părți de mitralierele bolșevicilor. Până astăzi, nu cunoaștem numărul victimelor de la Fântâna Albă. Cercetătorul Petru Grior este de părere “că trebuie întreprinse acțiuni de deshumare a martirilor”. Dar cine îi va număra pe oamenii care, îngroziți, fugeau prin pădure fiind împușcați de soldații călări, pe cei întemnițați și împușcați după “interogatorii bestiale”, căutați prin sate și deportați împreună cu familiile lor, fiind calificați ca “trădători ai patriei socialiste”. ( … )
Un zvon străbate Bucovina
Zvonul lansat de NKVD, că românii doritori a pleca în România pot depune cereri de repatriere la organele raionale, a adunat peste 2000 de români cu jalbe care, în ziua de 1 aprilie 1941, s-au strâns la Suceveni, venind din satele Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești etc., au scos 3 cruci din biserica din Suceveni și au pornit spre Hliboca, unde era reședința NKVD și a Grănicerilor.
Trecerea pe podul de peste Siret
La trecerea peste Siret grupul de țărani demonstranți a fost întâmpinat de 13 soldați călări și un ofițer care i-au somat să se întoarcă. Oamenii au mers mai departe, neținând seamă de amenințările soldaților. Are loc o busculadă, un soldat își frânge sabia lovind o cruce și cade de pe cal, lovindu-se mortal de bordura drumului. Acest moment a fost interpretat ca o minune venită în sprijinul manifestanților. Coloana a luat-o cu hotărâre spre Hliboca, cântând cântece românești: “Deșteaptă-te Române”, “Trăiască Regele”, “Pe al nostru steag” și din când în când se striga: “Trăiască Regele Mihai I și Mareșalul Ion Antonescu”.
Episodul de la Hliboca
Coloana ajunsă la Hliboca s-a îngroșat mult cu alți oameni veniți pe parcurs din satele Trestiana, Dimca, Petriceni, Corcești, Carapciu etc., ce au umplut centrul orașului Hliboca. Aici, un ofițer de miliție rus a întrebat ce doresc oamenii? Lumea striga în cor:
“Nu mai putem suporta tratamentul la care suntem supuși și nici birurile și gloabele ce s-au pus pe capul nostru. Lumea s-a săturat de trăit sub regimul sovietic, așa că toți dorim să plecăm în România!”
Ofițerul le-a răspuns că cererea lor este copilărească, că așa ceva nu se poate și ce să caute ei în România, că această țară practic nu mai există și în curând nu vor exista nici alte țări (!?). Oamenii, văzând că nu primesc niciun rezultat la cererea lor și că nu li se primesc cererile de plecare, au hotărât să-și croiască singuri drumul spre frontieră, pe care erau hotărâți s-o treacă în orice chip. În vatra satului Suceveni coloana manifestanților a fost oprită din nou de un grup de ofițeri și soldați, care au pus pe preotul Simion Ivaniuc din Suceveni să le vorbească oamenilor și să-i convingă să se întoarcă acasă. Aceasta cu intenția de a întârzia deplasarea coloanei de demonstranți, în așteptarea sosirii de întăriri militare ce veneau din Cernăuți. Dar oamenii erau foarte hotărâți în intenția lor, așa că au plecat mai departe prin pădurea Petricenilor spre frontieră.
Măcelul
Pe înserate am ajuns în poiana Camenca (Poiana Lipovenilor), unde am fost întâmpinați cu foc de mitraliere. În acel moment de coșmar se părea că s-au dezlănțuit furiile iadului datorită țăcănitului mitralierelor. Țipetele răniților, gemetele muribunzilor, se amestecau cu răcnetele grănicerilor surescitați de sângele victimelor ce curgea din belșug și uda țărâna românească.
Se auzea până departe un zgomot infernal, un haos lugubru și înfiorător ce răzbătea prin desișurile pădurii din jurul poienii de la Camenca-Petriceni. Pe pământul poienii de la Camenca și în pădurea de primprejur au rămas zeci de morți și răniți, din care cea mai mare parte au fost transportați în nopțile următoare, intr-un loc necunoscut. Parte din cei ce au reușit să scape din iadul ce s-a instalat în poiana Camencei, folosindu-se de întunericul nopții și desișul pădurii au fost urmăriți, împușcați sau luați prizonieri de unitățile călări ce urmăreau coloana manifestanților tot timpul deplasării acesteia spre Fântâna Albă.
Mărturia lui Gheorghe Mihailiuc, din satul Trestiana, raionul Hliboca
Nici n-am observat cum au trecut anii. Am străbătut un drum lung și greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Și acum, la marginea vieții, răsfoind cartea existenței mele, caut să-mi adun amintirile, pe cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd prin negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se așterne tăcerea, însă evenimentele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu le pot uita niciodată. Îmi amintesc cu spaimă de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre, ale bucovinenilor. Așa-zișii frați mai mari, “eliberatori”, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios, spărgătorii de uși, toți cei crescuți într-un mediu în care credința, dreptatea, adevărul nu-și găseau loc au devenit fruntea societății. Noi, băștinașii acestui pământ, obișnuiți cu alt mod de viață, am fost cu desăvârșire marginalizați. Limba, istoria, învățământul, tradițiile, credința, în genere cultura națională, au avut mult de suferit. Apăsătoare este viața sub un regim totalitar. O viață grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viață, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulți oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre creștea neliniștea. Trebuia găsită o soluție. Bărbații se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în șoaptă. Unii își trăiau zilele negre în ascunzători. A început urmărirea celor bănuiți, anchetările, arestările, deportările. Peste sate se abătuse teroarea bolșevică. Dacă nu făceai cârdășie cu noii stăpâni, erai pierdut. În acele condiții insuportabile, o parte din populația română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în Țară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, și-au îndreptat pașii spre Fântâna Albă, sat așezat pe noua frontieră, populat, încă din timpul austriecilor, de lipoveni. Dar, pentru mulți, acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varnița, locul numit astfel la marginea pădurii dinspre Fântâna Albă, mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viața.
Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci, până când mulțimea a ieșit la lizieră. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și de Țară a românilor bucovineni. Deodată, liniștea a fost spartă în cioburi de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morții s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulțime a strigat: “La pământ!”
Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată.
În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat din răsputeri:
“Înainte fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!” Dar chiar atunci a început măcelul.
Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În fața mea era un flăcău voinic, purtând tricolorul, care s-a prăbușit într un lac de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: “Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”
MihailAndrei's Blog 