Eminescu și esențele – Camil Petrescu



Cât acopere marele poet din cerul gândirii româneşti simţim cu toţii şi nu putem să ne sustragem sugestiei de miracol, pe care o încercăm, căci, ca într’o călătorie pe ocean, orizontul se deplasează odată cu noi. Fiecare rază ieşită din funcţia optică e înlocuită cu o alta nouă. Cu deosebirea însă (credem), că însuşi centrul — în esenţa lui — nu se schimbă, că e numai acoperit, că e doar părere, destul de firească, convingerea pe care o au despre sine comentatorii, anume că fiecare se află în punctul de organizare central.
E neîndoios că fiecare generaţie îl vede şi îl preţuieşte altfel pe Eminescu, care devine prototip al diverselor interpretări. Primit cu fervoare sau combătut ca poet filosof, de nuanţă pesimistă de contemporanii lui, preţuit romantic pentru lirismul lui de generaţia imediat următoare, — putem spune că astăzi trece la zenit geniul politic, răscolitorul trecutului românesc, delà articolele de îndreptar politic, până la îndrăgostitul de veacul “o mie patru sute”. Ce e permanent sub aceste deplasări ale unghiului de contemplaţie şi ce e accident istoric în sensul restrâns al cuvântului? ( … ) Ni se pare totuşi, sumar, că nici unul din aceste moduri de a înţelege pe Eminescu nu este esenţial. E dificil să vezi în Rugăciunea unui Dac, în Mortua est, în Glossa o poezie filosofică propriu zis. E cel mult o atitudine filosofică. Nici lirismul nu ni se pare o esenţă fundamentală a culturii, căci este o esenţă de accident, adică esenţa de istorie în sensul larg al termenului.
Tocmai de aceea, acest lirism, este poate ceea ce s’a învechit mai mult în poezia acestui mare poet. ( … ) Pe o treaptă — evident istorică—dar superioară ca interes, ne apare geniul politic al lui Eminescu. Scrutarea pătrunzătoare a structurilor româneşti, vederea limpede a esenţelor naţionale sunt un incontestabil act de cultură, deşi accentul lor fenomenologic nu participă delà ordinea gândirii absolute, decât prin aservirea la istorie.
Toate datele curente ale politicei româneşti s’au organizat, apoi, de pe linia paşoptistă pe linia eminesciană, căci, în mod logic, acoperit în viaţa de oamenii politici care gândeau ca el, le-a luat şi ceea ce li se cuvenea, devenind în posteritate, pe linia Kogălniceanu, depozitarul, reprezentativ pentru toţi, al ştiinţei naţionaliste.
Ne întrebam, şi repetăm întrebarea, ce e permanent în aceste atitudini succesive faţă de opera marelui poet? Ce dă unitate acestor admiraţii surprinzător de variat motivate?
Ni se pare că oricare ar fi fost temeiurile influenţei lui Eminescu, găsim delà început până azi, un motiv neschimbat, care e armonia eminesciană.
Propriu-zis, această armonie e socotită ca un miracol cultural, e în orice caz unica în spiritualitatea românească, şi sub vraja ei stăm cu toţii de o jumătate de veac.
Preciza Maiorescu, pe la 1890, că limba românească în poezia lui Eminescu pare transfigurată şi după război încă apăreau studii întinse care încercau să explice ceea ce pare-se nu se poate explica, inefabilul acestei armonii. Atât de mare este farmecul sub care sta cultura românească, încât cultul lui Eminescu nu e un cult livresc, acceptat de unii, refuzat de alţii, cum se întâmplă cu alţi scriitori de geniu, ci e un soi de realitate căreia nu i se poate sustrage nimeni. Eminescu e criteriul oricărei judecăţi de valoare în judecata literară românească, în aşa măsură, încât nu numai că elogiul cel mai preţios care i se poate aduce unui versuitor e să i se spuie că e cel mai mare poet “delà Eminescu încoace”, dar — fapt unic — cred că nici nu s’a scris vre-odată, cu umbră de seriozitate, despre vreun poet, că a depăşit pe Eminescu.
“Armonia eminesciană” e actul care stă la temeiul acestei uriaşe preţuiri şi nimic nu se mai poate integra în conştiinţa românească dincolo de această armonie …
În decurs de două sute cincizeci de ani de scris românesc, niciodată cuvintele acestei limbi n’au sunat aşa cum sună în poezia lui Eminescu. E un fapt aşa de real că pare firesc.
Tot de aici vine şi dezolarea cărturarilor români de câte ori sè găsesc în faţa unei traduceri din Eminescu în limbă străină.
Odată vestmântul românesc schimbat, această armonie se desprinde după sens şi se risipeşte ca praful de aur colorat de pe aripile atinse ale fluturilor …
Nimeni dintre românii iubitori de poezie nu vor să-l recunoască pe poet în nici o traducere, oricât de la fel potrivite sunt sensurile …
Fireşte, în genere traducerile nu sunt cu putinţă, nu se obţin decât abstracţii echivalente, ceea ce face ca titlul de poet mare să rămâie numai cu girul neamului care l-a produs. Simţim însă cu toţii că Eminescu pierde în traducere mai mult decât pierd de obicei marii poeţi. Ar fi, încă o dată, de precizat, fără să atenuăm totuşi semnificaţia întâmplării, că fără îndoială toate încercările de traducere de până acum au fost greşit dirijate, că nu s’au ales esenţele, ceea ce e substanţial în opera poetului. Nu e mai puţin adevărat că Eminescu rămâne expresia subiectivităţii româneşti şi armonia poeziei lui este armonia individualităţii româneşti. E poate singurul scriitor român care ar fi putut depăşi această subiectivitate, dar numai virtual. Oricât de puternic ar fi un geniu, dacă nu a încercat toate valenţele vieţii omeneşti pe scara tuturor vârstelor, nu poate depăşi subiectivitatea şi nici o clipă nu trebue să uităm că opera lui e aproape încheiată pe la 33 de ani. Când reflectăm asupra acestui fapt, puterea de demiurg a poetului apare şi mai cutremurătoare.
În ceva mai mult de zece ani de scris, a catalizat toată sensibilitatea neamului său şi a creat o limbă nouă românească în aşa măsură, încât, aşa cum am arătat, în toţi cei care au scris înainte de el nu putem vedea decât precursori, iar după el ni se pare că nu a apărut încă nimeni … Faptul e atât de neobişnuit, încât ţine de ordinul mitologic …
Timp de vreo patruzeci de ani, viaţa lui de om avea impreciziuni cronologice de mit … Iată astăzi, datorită mai ales operei selective a lui G. Călinescu şi datorită imensului material biografic şi romanţat care a urmat, cu greu am putea spune că mai există umbre în istoriografia lui, totuşi avem cu toţii sentimentul că Eminescu era altceva decât ceea ce ne-au dat biografii lui, îl ţinem mai departe în neguri de mit. Pentru că e greu de admis ca un om, cu date de registru social, să fi realizat ceea ce a realizat acest poet în zece ani. Oricum ne-am întoarce, cu Eminescu rămânem, până la un nou examen fundamental, în planul subiectivităţii, dar al subiectivităţii naţionale. Prin el poporul român devine poet realizat în carte. Sunt date de care o critică se va lovi oricând şi compatibil cu această judecată va fi numai ceea ce e de ordin strict subiectiv.

Sursa: Revista Fundațiilor Regale, 1939

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Romania și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.