Ziua Națională a României


Greater Romania

LA MULȚI ANI ROMÂNIA! SUS INIMA ROMÂNI! … în ciuda neprietenilor din interiorul și exteriorul țării, în ciuda vremurilor turbate, în ciuda ticăloșiei anticreștine și antinaționale ce bântuie țara și continentul, în ciuda eternului inamic reprezentat de Rusia cu ifose de “a treia Roma”, în ciuda bestiei maghiaropate care se gudară slugarnic la picioarele țarului moscovit în timp ce e mângâiată pe creștet de Bundestag și U.E.

Un sfert de veac de la Unire – George Stat (Bucuresti, 1944)

Actul delà Alba-Iulia, săvârşit de către reprezentanţii naţiunii noastre de peste munţi, acolo în nemijlocita apropiere de locul unde martirii ţărănimii ardelene, Horia şi Cloşca au suferit supliciul roţii în ziua de 28 Februarie 1785, acolo unde Crişan se spânzura pentru dreptatea fraţilor săi în muceda celulă chesaro-crăiască, în care îl aruncase groaza nemeşilor şi justiţia habsburgică, acolo în Cetatea memorabilului triumf al lui Mihai Vodă Viteazul al nostru, hotărîrea delà 1 Decemvrie 1918 trebuia să însemneze actul final, cupola care să sfârşească şi să încununeze edificiul nostru naţional.

Astăzi, în faţa ochilor noştri, nu numai ca o amintire ce ne încălzeşte sufletele şi ne iluminează întreaga noastră fiinţă, dar prin vitregia vremurilor şi nesocotirea dreptului, ea rămâne ca o mustrare pentru tot ce n’am făcut, mai mult, ca o poruncă pentru ce mai avem de făcut, pentru ce trebuie să facem, pentru ca ceea ce a fost odată să fie iarăşi, în întregime şi fără zăbavă, al nostru şi numai al nostru.

Căci, oricât de mari ar fi greutăţile şi primejdiile ceasului de faţă, oricât de vitrege împrejurările, oricât de întunecate şi de nepătrunse drumurile viitorului, noi nu putem consimţi faţă de nimeni la anularea istoriei noastre, nu putem renunţa la drepturile noastre, la idealul nostru, căci ar fi să renunţăm la însuşi sensul vieţii noastre naţionale, la însăşi fiinţa noastră pe acest pământ.

Unitatea noastră naţională nu e rezultatul unor combinaţiuni oculte, a unor potriviri trecătoare între interese străine contradictori, ea nu se sprijină pe concesiuni şi bunăvoinţe schimbătoare, nu este şi nu poate fi în funcţie de formule mai mult ori mai puţin efemere pe care alchimia tenebroasă a cancelariilor şi conferenţelor internaţionale le pot aduce, periodic, în circulaţiune.

Unitatea noastră naţională e încheirea firească a unei lupte îndelungate, care se confundă cu însăşi istoria noastră, din care noi scoatem temeiurile de astăzi, ca şi pe cele de mâine, ale existenţei şi fiinţei noastre.

Căci, cum foarte bine spune istoricul ardelean Lupaş:
“Unitatea României nu este opera nici a unui om, nici a unei provincii, nici a unei generaţiuni. Ea este rezultatul luptelor susţinute vreme de secole de către cei mai buni fii ai poporului român”.

Da, la temelia României, aşa cum se înfăţişa ea la capătul războiului trecut şi cum a dăinuit până în ziua fatală a mutilărilor din 1940, fiecare generaţie şi-a adus contribuţia de muncă, de suferinţe şi de speranţe.

Anii de temniţă ai atâtor fruntaşi de peste munţi, spânzurătorile în oare şi-au dat duhul atâţia preoţi de ţară şi iobagi neştiuţi, martiriul celor traşi pe roată, nedreptăţile şi umilinţele celor mici, înţelepciunea şi hotărîrea fermă a Vlădicilor celor două Biserici, scrisul îndrăzneţ al cronicarilor şi gazetarilor, imprecaţiunile poeţilor, lacrimile văduvelor şi orfanilor celor pieriţi în închisori, sângele soldaţilor, a sutelor de mii, căzuţi pe crestele Carpaţilor şi pe toate câmpurile de bătaie ale trecutului război, dar mai ales credinţa nebiruită a tuturor în dreptatea neamului, toate aceste stau ca o piatră de granit la temelia Unităţii româneşti.

Şi această credinţă nu poate fi anulată, ea nu poate fi nimicită de nici o forţă de pe lume.

Ziua de 1 Decemvrie 1918 nu înseamnă pentru noi numai încorporarea în cadrul Statului unitar şi unificat al României al unei jumătăţi din neamul nostru şi a unui teritoriu care e însăşi vatra de unde a roit întreaga noastră naţiune. Noi am avut navitatea să credem că ziua de 1 Decemvrie 1918 trebuia să pună capăt, odată pentru totdeauna, acelui conflict milenar care desparte două naţiuni vecine înecate în aceeaşi masă slavă, ce le epuizează vlaga, şi care apasă ca un blestem şi ca o fatalitate asupra istoriei lor.

Din nenorocire Bălcescu avea dreptate, când acum un veac, după toate încercările zadarnice pe care idealismul său generos şi patriotismul său fierbinte îl îndemnaseră să caute o înţelegere cu Kossuth, striga îndurerat:
“Ungurii n’au uitat nimic şi n’au învăţat nimic”

Această constatare a marelui patriot muntean a rămas astăzi mai valabilă decât oricând! Căci ungurii cred şi astăzi că e cu putinţă a înjgheba un stat unitar maghiar fără o substanţă naţională proprie. Ei cred şi astăzi că prin anexări de teritorii străine, prin încorporări silnice a altor naţionalităţi, care n’au altă menire pe lume decât să suporte jugul şi opresiunea maghiară ei cred că este cu putinţă să se eternizeze în mijlocul Europei acest paradox al istoriei, acest anacronism feudal, aceea supravieţuire a confuziei medievale care e ţara “coroanei sf.ștefan”.

Ungaria crede, sau se face a crede, că e posibil, astăzi după ce a epuizat întregul conţinut al formulei de acum o mie de ani “Ungaria, stat apostolic cu misiune cruciată pentru combaterea aşa zişilor schismatici”, după ce sau folosit de mitul “sacrei coroane” până la saturaţie pentru a exploata, timp de câteva sute da ani, pentru interesele oligarhiei maghiare, munca şi sudoarea a milioane de iobagi români, sârbi, slovaci, ori croaţi, ea crede că poate, totuşi să adopte, rând pe rând, după cum bate vântul, toate sistemele, să uzeze de toate formulele, aceia a dualismului acum trei sferturi de veac, aceia a Statului cultural ori a Statului politic, în virtutea căreia ea se declară singura naţiune capabilă să organizeze în Europa de mâine unul din cele mai grele şi mai complexe sectoare ale vieţii continentale.

Poporul, despre care fostul moştenitor al tronului habsburgic, Arhiducele Franz Ferdinand, asasinat la Serajevo, spunea că:
“este cel puţin o lipsă de tact din partea lui de a fi venit să se aşeze în Europa”.
Poporul care nu s’a putut menţine decât prin substanţa, munca şi forţa altora, el care a transformat vechea Monarhie bicefală într’o adevărată Bastilie a naţionalităţilor, cum poate nutri asemenea himere?

Au dispărut oare toate mărturiile trecutului, au pierit oare toate victimele intoleranţei şi megalomaniei maghiare? A devenit Istoria o anexă budapestană?
Cel puţin noi românii nu o credem, nu o putem crede, pentru că ne strigă dreptatea românească.

Şi totuşi dacă ungurii ar fi ispitiţi să uite care e adevărata temelie a Statului lor, un conglomerat heteroclit de naţionalităţi, în ultimele două veacuri, de unde le venea puterea care să le sprijine pretenţiunile şi pofta de dominaţie, unul dintre cei mai şovini maghiari într’un moment de sinceritate brutală şi lucidă, s’a însărcinat să ne-o dezvăluie.
E însuşi contele Ştefan Tisza, care într’o scrisoare din 1915 către Burian, cancelarul Imperiului Habsburgic, o spune fără înconjur:
“Existenţa statului naţional ungar a fost în întregime subordonată situaţiunei Monarhiei ca mare putere!”

Cu alte cuvinte, zboră în văzduh şi bravează înălţimile purtaţi doar pe aripile filantropice ale pajurii austriace.
E sensul adevărat al sistemului dualist la adăpostul căruia, timp de mai bine de o jumătate de veac, Ungaria a întreprins opera de feroce maghiarizare a naţionalităţilor, a urmărit cu perseverenţă distrugerea românilor din Transilvania şi încorporarea provinciei de peste munţi în “regatul apostolic”.

Pentru oricine este însă familiarizat cu liniile mari ale dezvoltării istorice a statului vecin, este limpede că aşa zisa “ungarie milenară”, reprezintă, după dezastrul din mlaştinile Mohaciului din 1526 şi după cei 143 de ani de dominaţie turcească, decât doar o umbră de stat, o anexă a Casei de Habsburg, de unde-şi va trage vlaga şi întreaga sa substanţă până în ajunul (primului) războiului mondial.
Când în 1688 Generalii Picolmini, Caraffa şi Veterani, conducătorii oştilor imperiale, pătrund pe teritoriul Transilvaniei şi obţin delà incapabilul Voevod Mihail Apafi actul
de supunere faţă de Casa de Austria, “regalitatea apostolică” era doar o amintire.
Singura realitate pe pământul provinciei de peste munţi era Voevodatul, instituţie care n’a dispărut decât în 1711, odată cu moartea lui Francisc Rakotzy şi încheierea păcii delà Sătmar, prin care Iosef I şi apoi Carol al VI aşează definitiv stăpânirea habsburgică asupra Ardealului.

Timp de un veac şi jumătate, adică secolul al XVIII in întregime şi jumătate din al XIX-lea, puterea politică a concentrată la Viena în mâinile Cancelariei imperiale (Hofkanzlei), care rezistă tot mai cu greutate injoncţiunilor nobilimei maghiare şi opoziţiei veşnic solicitatoare a minorităţii săseşti din târgurile şi cetăţile ardelene, înţelegerea între oligarhia maghiară şi minoritatea săsească s’a făcut până la urmă, întotdeauna pe spinarea poporului român, ţinut fără drepturi şi fără reprezentare în Dietă, Administraţie sau Justiţie, naţiune tolerată, deşi din cele 135,000 familii supuse impozitului în anul 1733, 85.000 erau române, deşi după cum avea să glăsuiască faimosul “Supplex libellus Valachorum” din 1791, opera celor trei istorici blăjeni, Micu, Maior şi Şincai:
“est Natio Walachica omnium in Transilvania antiquissima”.

Dar dreptatea pentru ai noştri nu se va putea obţine, nici prin petiţii, suplici ori memorandumuri înfăţişate, “înaltelor praguri” delà Viena, cum avea să le boteze ironici realismul Mitropolitului Şaguna şi nici prin pârjolul revoluţiilor din 1784 şi 1848.
Ea avea să vină numai prin fapta şi jertfa naţiei însăşi, prin sângele ostaşilor şi victoria armelor noastre. Dar, dacă suferinţele şi durerea unui întreg popor de robi şi de iobagi, sprijinită cu toate argumentele istorice de către un Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, nu va clinti nici cu o iotă hotărârea împăratului delà Viena, gata pentru motive de oportunism politic să cadă la orice tranzacţie cu nobilimea maghiară şi cetăţile săseşti, nu-i mai puţin adevărat, că opera lor reînviind un trecut de glorie şi origini de cea mai înaltă nobleţă, avea să trezească în toate provinciile locuite de români, conştiinţa unităţii noastre comune, avea să aprindă o văpaie, care va cuprinde toate inimile şi toate sufletele, iluminând de acum încolo calea largă şi măreaţă a destinului nostru naţional.

Dar până la împlinirea dreptăţii, Transilvania era sortită să cunoască cele mai grave primejdii, să trăiască cele mai nebănuite încercări ale istoriei sale. Nobilimea maghiară, confiscând în favoarea ei ideile revoluţiei delà 1848 din Franţa, arborând masca ipocrită a unui liberalism de faţadă, liberalismul înşelător al unui Kossuth, Francisc Déak ori Andrassy de mai târziu, înţelegea ca pe ruinele naţionalităţii noastre să se libereze de orice dependenţă faţă de Austria, şi să întemeieze însfârşit mult visatul stat naţional maghiar.

În Câmpia Libertăţii delà Blaj, unde la chemarea Ardealului, se regăsesc în ziua de 2 Mai 1848 exponenţii întregului pământ românesc delà Alexandru Cuza şi Costache Negri din Moldova, Bălcescu din Muntenia, Hurmuzachi şi Aron Pumnul din Bucovina, Şaguna, Lemeni, Gheorghe Bariţiu şi Avram Iancu din Ardeal cu legiunile sale de Moţi, poporul românesc proclamă prin glasul profetic al tânărului Simeon Bărnuţiu, drepturile imprescriptibile ale poporului român la libertatea naţională, la autonomia sa politică, aşa cum va face şi nepotul său Iuliu Maniu 70 de ani mai târziu, sau Dr. Alexandru Vaida Voevod în memorabila declaraţie rostită în ziua de 18 Octomvrie 1918 în Camera maghiară, în numele naţiunii române din Transilvania. Cu toată dârza rezistenţă a poporului român din Ardeal, cu toată fidelitatea arătată Casei de Habsburg, Dieta delà Pressburg şi apoi delà Cluj votează unirea Transilvaniei cu Ungaria, pe care după ani de tergivigersări şi ipocrite reveniri, împăratul Franz Iosef o va consacra, prin instaurarea noului Stat bicefal, care însemna triumful lui Kossuth şi al ideii maghiare şi condamnarea fără nădejde a românismului din Transilvania.

Obţinând prin trădare şi revoltă, într’un ceas greu pentru Casa de Habsburg, compromisul dualist, Ungaria devine astfel părtaşă şi beneficiară în ordinea internaţională a poziţiei de mare putere a Austriei, timp de 50 de ani.
Ea avea să devină călăul naţionalităţilor din Monarhie, vrăşmaşa progresului lor naţional, cauză permanentă a dezechilibrului european.
Ceva mai mult, unealta ascunsă şi inconştientă a panslavismului rus, căruia îi uşurează înaintarea, prin slăbirea şi minarea tuturor forţelor de rezistenţă ale poporului român, adevăratul şi singurul grănicer al hotarului de răsărit al Europei.

Încă din anul 1892, în momentul în care Vechiul Regat sa lega politiceşte de Puterile Triplei Alianţe, Dimitrie Sturza denunţa răspunderile Ungariei, afirmând că prin politica sa de maghiarizare deschide poarta invaziei ruseşti în Europa.
De altminteri, datorită târgului intervenit la Congresul din Berlin, între Rusia şi Austro-Ungaria, care obţine stăpânirea Bosniei şi Herzegovinei, Rusia putea să ne despoaie de Basarabia, cu toate protestele memorabile ale unui om ca Gladstone, care va înfiera actul Rusiei “drept o spoliaţiune vinovată şi puţin politică”.

Dualismul, devine astfel, în răstimpul celor 51 de ani, cât a dănuit, pentru oligarhia maghiară instrumentul anihilarii politice şi sociale a croaţilor, sârbilor,slovacilor, saşilor şi românilor, şi mijlocul cel mai potrivit al confecţionării grabnice a unui Stat Maghiar naţional, în care o minoritate redusă îşi arogă dreptul exclusiv de a guverna o majoritate impozantă de elemente eterogene.

Toate legile aduse a doua zi după naşterea statului dualist, nu urmăresc altceva decât realizarea metodică a unui program feroce de maghiarizare integrală — mărturisit cu cinism de cei mai însemnaţi fruntaşi ai vieţii publice ungare.
Francise Déak şi Eötvös aduc legea naţionalităţilor chiar din 1868, Kossuth proclamă urgentă necesitate a maghiarizării croaţilor, saşilor şi românilor, spre a evita astfel dispariţia Ungariei — în timp ce limba maghiară devine obligatorie în biserică, justiţie şi administraţie, pentru toţi locuitorii nemaghiari ai Statului, socotiţi ca nişte simpli toleraţi în propria lor ţară.

Legea maghiarizării numelor şi întregii toponomii a Transilvaniei, legea electorală care trebuia să transforme pe români din populaţia majoritară a Ardealului într’o minoritate infimă, din punctul de vedere al reprezentanţei politice, crearea Universităţii maghiare la Cluj şi suprimarea metodică a tuturor aşezămintelor de cultură ale naţionalităţilor şi în special ale românilor care-şi salvează puţina pătură intelectuală numai graţie Bisericilor şi minunatului statut al Mitropolitului Şaguna, întreaga politică a statului ungar nu urmăreşte decât să insufle viaţă unui organism artificial, clădit din ruina şi nimicirea popoarelor nemaghiare.

Abuzul şi violenţa, intoleranţa şi dispreţul oricărui drept faţă de români, nu cunosc nici o limită. Ele cresc şi se intensifică în măsura în care dincoace de munţi tânăra Românie îşi croia un loc tot mai larg şi tot mai invidiat în sânul comunităţii europene. Dar fiecare pas al României înspre consolidarea sa politică provoacă reacţiunea maghiară care nu-şi poate ascunde nici gelozia şi nici îngrijorarea.

Unirea Principatelor din 1859 împinge pe unguri a decreta unirea Transilvaniei cu Ungaria la 1865. Aşezarea unei Dinastii străine în fruntea ţării, la 1866, îi hotărăşte în 1867 să abroge legiuirile favorabile nouă votate de Dieta delà Sibiu în 1863.
Războiului nostru de independenţă din 1877—78, ungurii îi răspund cu legea pentru maghiarizareă învăţământului primar în 1879, a maghiarizării învăţământului secundar în 1883, cu scandaloasa lege electorală care răpea orice drept poltic masei româneşti, lipsită de orice reprezentare în Parlament, în sfârşit, cu draconicile legiuiri ale lui Appony, din 1907, care continuă seria infernalelor măsuri legale de nimicire a naţionalităţilor.

Exasperarea oligarhiei delà Budapesta, nu mai cunoaşte nido limită şi nici o măsură în faţa rezistenţei tot mai dârze a poporului ardelean, care, sprijinit pe cele două biserici şi pe admirabilul patriotism al conducătorilor Partidului Naţional Român, înţelege să-şi apere cu fanatism fiinţa sa etnică, dreptul la o existenţă liberă pe pământul strămoşilor săi.

Procesele de presă se ţin lanţ, ele iau un caracter monstruos. Numai între anii 1886—1908 sunt condamnaţi 362 de gazetari, scriitori şi fruntaşi politici la 134 de ani de temniţă grea, pentru delicte de presă. întreaga opinie publică europeană, prin vocea unui: Georges Clemenceau, Emest Lavisse, G, Picot, Gladstone, Fitz Garald sau Lord Bryce, va lua poziţie contra metodelor odioase ale unui stat, în care aspiraţiunea spre libertate devine o crimă, iar ideea de justiţie un privilegiu de rasă.

Procesul Memorandului, prin aruncarea în temniţe a celor mai însemnaţi fruntaşi politici din Ardeal, un: Comşa, Coroianu, Barcianu, Mihali, Roman, Părintele Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, în frunte cu însuşi şeful partidului naţional român, viteazul
Dr. Raţiu, va răscoli întreaga fiinţă a românismului.
Din anul memorandului şi al naşterii Ligii Culturale, sufletul românesc din ţara veche, ca şi din provinciile subjugate nu vibrează, nu trăieşte pentru nimic altceva decât pentru un singur gând, Unirea tuturor românilor sub un singur steag, înlăuntrul aceloraşi fruntarii. Pentru această râvnă către dreptate şi libertate, pentru închegarea într’un tot şi pentru totdeauna a fărâmelor sângerate şi mutilate ale trupului nostru naţional, au luptat şi au suferit lungul şir al generaţiunilor româneşti, pentru aceasta au trăit şi au murit cei mai mari bărbaţi ai ţării, cărturarii, mucenicii şi eroii neamului.

Pentru o Românie care nu şi-a redobândit încă integritatea hotarelor sale răpite fără luptă dreaptă şi leală, mutilată prin vicleşug şi impostură, suferă astăzi o întreagă naţiune.
Pentru ea şi pentru libertatea naţională a tuturor românilor delà Răsărit ca şi delà Apus au semănat cu mormintele lor întinsul blestemat al stepei, pentru această sfântă Unire.
Într’o zi de comemorare ca cea de astăzi, când glorificăm fapta măreaţă a Unirii şi martirilor ei de ieri, am putea oare uita pe aceia care se sacrifică sub ochii noştri pentru triumful ei de mâine?

Nu ştiu când va sosi ziua binecuvântată când convulsiunile haotice ale spiritului de ură şi de distrugere, când violenţa devastatoare şi pasiunea oarbă a injustiţiei care a pus stăpânire pe lume, se va transforma în simfonia sacră a păcii.
Ceea ce ştiu însă e că în ceasurile grele şi amare ale existenţei, ceea ce rămâne omului ca şi popoarelor, e speranţa. Speranţa în victoria spiritului, speranţă în principiul ordonator şi suveran al justiţiei. În faţa tribunalului istoriei ne putem înfăţişa fără teamă şi fără sfială, căci, oricât ar rătăci dreptatea noastră pe întortochiatele drumuri ale Congreselor şi Conferinţelor, ea vine să mărturisească pentru noi, cu veșmintele acoperite de praful glorios al bătăliilor, cu stigmatele sângeroase ale rănilor de astăzi şi de ieri.

Nu ne-am dezonorat obrazul prin nici o încălcare, n’am râvnit niciodată la ceea ce nu era al nostru, n’am simulat lupta, n’am cultivat echivocul, n’am atentat la onoarea şi dreptul nimănui, n’am turburat pacea şi liniştea omenirii cu strigătele noastre, cu ura şi megalomania noastră.
Lumea n’a fost otrăvită de lamentaţiunile noastre, ea n’a auzit de un imperialism românesc, pe care l-ar respinge de altminteri simţul nostru de măsură, modestia noastră, omenia noastră. Dar dacă n’am avut forţa numărului care copleşeşte, forţa oarbă a materiei brute care calcă şi striveşte, am avut necontenit prezentă în sufletele noastre flacăra credinţei noastre, iubirea pentru libertate, nădejdea şi triumful dreptăţii, care rămân de-a pururi temeiurile nezdruncinate şi invincibile al Românismului.

Ziua de 1 Decemvrie 1918 rămâne astfel nu numai amintirea mişcătoare a ceea ce s’a împlinit, ea înseamnă astăzi, când prin trupul ţării a trecut din nou junghiul spoliaţiunii nedrepte şi loviturii viclene, simbolul marii reparaţiuni pe care o cer morţii din cripte şi viii din toate unghiurile pământului românesc, şi fără de care pacea şi liniştea nu se va statornici niciodată in această parte a lumii.

Socotesc că nu aş putea încheia această cuvântare decât cu cuvintele cu care nemuritorul N. Iorga sfârşea memorabilul şi profeticul său discurs din Iaşii refugiului din marele războiu:
“În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă şi vom vedea şi noi, la rândul nostru, dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce am fost şi încă mai mult decât atât.

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în 1 decembrie, Romania și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Ziua Națională a României

  1. Transilvania zice:

    Atata timp cat spiritul romanesc neinvins (mostenirea comuna cea mai importanta de la daci si de la romani) nu se dilueaza, mai este o speranta.
    Istoria ne-o sterg triburile invadatoare. Teritoriile ni le vand tradatorii de tara. Mai ramane doar spiritul: daca se duce si el, s-a terminat cu Romania.

  2. mihailandrei zice:

    Fie ca gandul si fapta romanilor in fata provocarilor interne si externe, sa fie in acel spirit amintit de tine.
    La Multi Ani Transilvania! La Multi Ani Romania!

  3. Gerula zice:

    Pana mai defilam aici nu se duce nimic.

  4. In perioada 14 martie – 26 martie 1881, camerele reunite ale Parlamentului au votat transformarea ?arii din Principat in Regatul Romaniei. Pentru a marca evenimentul, ziua na?ionala sarbatorita pe 10 Mai 1881, a fost una din cele mai spectaculoase serbari din istoria Romaniei.

  5. mihailandrei zice:

    Inteleg aluzia. Inteleg ca voi rusii, sau rusofonii, chiar daca in aparenta incercati sa promovati anumite marci comerciale, in cazul de fata Rehau, tot cu propaganda dughinista va ocupati. E stiut faptul ca simulati mirarea, va prefaceti ca nu intelegeti de ce ziua nationala a Romaniei e 1 Decembrie si nu e 10 Mai, ziua cand senatul adopta declaratia de independenta, care in conformitate cu propaganda ruseasca se datoareaza exclusiv Rusiei care se razboia cu Turcia. Dar nu suflati o vorba despre faptul ca Marele Duce Nicolae a cerut ajutorul armatei romane. Drept multumire ca romanii au luptat alaturi de rusi, ati ocupat trei judete din sudul Basarabiei, Cahul, Izmail, Bolgrad. Ticalosia si raptul teritorial e ceva normal pt moskali.
    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/05/22/basarabia-e-romania/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/10/12/basarabia-furata-de-rusi/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/07/24/kogalniceanu-si-basarabia/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/07/22/romania-in-lupta-cu-panslavismul/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/08/26/mici-increstari-privind-raporturile-dintre-romania-si-rusia-de-totdeauna/

    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/03/16/tradarea-rusiei-tariste-1/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/03/17/tradarea-rusiei-tariste-2/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/03/21/tradarea-rusiei-tariste-3/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/03/27/tradarea-rusiei-tariste-4/

    https://mihailandrei.wordpress.com/2020/10/02/raspuns-la-articolul-geopolitica-romaneasca-si-rusia/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2019/08/18/ortodoxie-vs-slavofilie-si-panslavism/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2019/09/06/contra-amagirilor-de-la-kremlin-1/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2019/09/06/contra-amagirilor-de-la-kremlin-2/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2019/12/14/omenia-comunista/
    https://mihailandrei.wordpress.com/2019/10/06/nu-uitati-nu-iertati/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.