Iuliu Maniu vs Ștefan Tisza



Extras din “Lupta dintre două neamuri” – Octavian Codru Tăslăuanu. 1940

“am fost totdeauna de părerea că între poporul român
şi poporul maghiar nu poate să existe transacţiune:
ori noi, ori ei”.
Iuliu Maniu


Declaraţiunile lui Iuliu Maniu din fruntea acestor rânduri se integrează în tradiţia luptelor dintre cele două neamuri cari s’au întâlnit între Carpaţi, Tisa şi Dunăre, începând din secolul al X-lea după numărătoarea creştină. Aceste lupte dintre băştinaşi şi năvălitori au fost neîntrerupte, când surde şi tăcute, purtate de norodul răbdător al satelor, când violente, cu izbucniri de revolte, sub conducerea câte unei căpetenii.
Ungurii, deşi după încreştinarea lor, şi-au întins dominaţiunea de stat până la cununa Carpaţilor, n’au putut desfiinţa, până târziu, organizaţiile autohtonilor în cnezate şi voevodate. Unele dintre acestea au dăinuit până în veacul al XVIII-lea, când încep să
lumineze zorile conştiinţei naţionale. Aceste instituţii voievodale sunt mărturii doveditoare, că românii nu au putut fi complet supuşi autorităţii de stat ungar.
Dacă o parte a nobilimii române a fost asimilată, în cursul veacurilor, în clasa stăpânilor feudali, instituţiile străvechi ale poporului român au reuşit să înfrunte vicisitudinile
vremurilor. Pe la sfarşitul veacului al XVIII-lea şi în cursul veacului al XIX-lea, luptele dintre români şi unguri iau un caracter sângeros şi încep să se accentueze clar revendicările naţiunii române într’o vreme când ideea întemeierii unei Daco-Românii forma obiectul de discuţie a cancelariilor marilor puteri europene.
Nouă ne-a fost dat să trăim şi să vedem cea din urmă încleştare între, reprezentanţii tipici ai celor două neamuri, între contele Ştefan Tisza şi Iuliu Maniu. Din această încleştare cel din urmă a ieşit încununat cu laurii biruinţei.

Cum nu a putut exista o tranzacţiune în trecutul antebelic între români şi unguri, aşa nu poate să existe nici în viitor, oricâte proiecte de înţelegere şi de apropiere ar făuri iluzioniştii.

Ungurii, ca să trăiască şi ca fiinţa lor să aibă un sens în univers, îşi închipuie că vor reuşi să reînvie “Ungaria milenară”, care domina bazinul dunărean şi visa să-şi întindă hegemonia peste ţinuturile sud-est europene. Pentru realizarea acestor aspiraţiuni, ungurii bat la porţile marilor puteri. Ungaria se aseamănă mult cu o stafie, adăpostită în nişte ruine, care cu reclamaţiunile ei tânguitoare, răspandite în toată lumea, tulbură viaţa şi evoluţia firească a neamurilor. Dar trezvia conştiinţei noastre naţionale nu-i îngăduit să-i piardă, nici o clipă, din raza ei de observaţie până când le vom putea cânta irmoasele veşnicei pomeniri.

Tisza şi Maniu

Este necesară zugrăvirea situaţiei politice din epoca in care apar în arena vieţii publice, cam în aceeaşi vreme, cele două personalităţi reprezentative, contele Ştefan Tisza în Budapesta şi Iuliu Maniu în Ardeal, cari urmăreau două politici diametral opuse.
Cel dintâiu apăra, prin cele mai drastice mijloace, forma dualistă a monarhiei habsburgice şi pregătea terenul pentru o Ungarie mare, iar cel de-al doilea se străduia să trezească în sufletele conaţionalilor săi “misiunea neamului românesc”, întreg şi propovăduia “nestrămutata încredere în forţele de care dispune pentru împlinirea acestei misiuni”, a cărei consecinţă firească era întemeierea României Mari.
Era ciocnirea dintre două idealuri, apărate de două voinţe deopotrivă de tari, de intransigente, de tenace şi susţinute de două inteligenţe strălucite.

Dar pe lângă însuşirile personale ale fiecăruia dintre cei doi combatanţi, contele Ştefan Tisza avea avantagiul de a fi omul de încredere al Curţii imperiale din Viena, de a dispune de întreaga putere de stat a Ungariei, iar Iuliu Maniu nu avea la spate decât
dragostea şi sărăcia poporului românesc din Ardeal, abia liberat din jugul iobăgiei.

Habsburgii si românii

Ungaria milenară era şi este o ficţiune a grandomaniei maghiare. Ungaria, ca stat independent, a încetat să existe în vara anului 1526, când s’a dat, bătălia delà Mohács, după care turcii au prefăcut-o în paşalac, iar după izgonirea acestora a devenit parte întregitoare a împărăţiei habsburgice. Transilvania a rămas când sub influenţa Sultanului, când a împăratului din Viena.
În 1848, avocatul de provincie Ludovic Kossuth a încercat să libereze Ungaria de sub stăpânirea Habsburgilor, detronandu-i, şi să o prefacă în republică, proclamându-se preşedinte. Atunci s’a votat şi unirea Ardealului cu Ungaria. Dar revoluţia ungurească a fost repede înfrântă şi Ungaria a devenit iar o provincie austriacă. Transilvania
şi-a redobândit autonomia până la 1867, când împăratul Francisc Iosif a încheiat pactul dualist şi s’a încoronat ca rege al Ungariei, recunoscând şi unirea Transilvaniei cu Ungaria. Pactul din 1867 a impărţit monarhia, care de atunci s’a numit Austro-Ungaria, în două administraţii de stat, cu două constituţii, cu doua corpuri leguitoare, din sânul cărora se alegea o delegaţiune pentru rezolvarea afacerilor comune. ( … ) În Austria dominam germanii, iar in Ungaria, maghiarii.

Împotriva acestei forme de stat au protestat toate naţionalităţile din monarhie, cari, în revoluţia din 1848, au luptat pentru dinastia Habsburgilor. Drepturile promise naţionalităţilor, prin legi, nu au fost însă respectate şi protestele lor nu au fost luate în seamă. Habsburgii şi-au uitat de toate diplomele, de toate semnăturile prin cari dădeau românilor drepturi. Francisc Iosif a uitat şi pe Avram Iancu, care în 1848 s’a luptat pentru prea înălţatul împărat. Dinastia a trădat naţiunea română, pe care a aruncat-o pradă naţiunii maghiare.
Românii, în semn de protest, au decretat pasivitatea politică, declarând că nu renunţă la drepturile lor câştigate şi pecetluite cu sânge. Românii au mai încercat să convingă Casa domnitoare din Viena, prin diferite memorii, arătând nedreptatea ce li s’a făcut.
Ultimul a fost Memorandul din 1894, pe care împăratul Francisc Iosif nici nu a voit să-l primească, iar pe semnatarii lui i-a lăsat să-i întemniţeze ungurii.

Astăzi, când scriu aceste rânduri şi când judec sub alte perspective evenimentele, îmi dau seama de imensul serviciu pe care l-au făcut neamului nostru atât Habsburgii cât şi ungurii. Trebuia să fim mereu persecutaţi şi nedreptăţiţi pentru a trezi în conştiinţa noastră ura de moarte faţă de întreaga alcătuire a monarhiei austro-ungare. Trebuia să fim biciuiţi şi umiliţi, ca sufletul nostru să înţeleagă, că libertatea nu o vom putea cuceri decât trecând peste ruinele împărăţiei Habsburgilor.

Pactul Dualist

Greşelile pactului dualist s’au dovedit fără prea mare întârziere. Împăcarea ungurilor cu dinastia şi cu Viena nu a fost sinceră. Dualismul nu a fost decât un armistiţiu până când
Ungaria se va simţi destul de tare pentru a se declara independentă şi pentru a uzurpa rolul Austriei în Europa centrală şi sud-orientală.
În această privinţă nu era nici o deosebire între bărbaţii de stat ai Ungariei. Deosebirile de vederi începeau numai asupra momentului de ales. Unii credeau, că dualismul e încă necesar până când procesul de unificare a naţiunii maghiare va fi terminat şi până când conjunctura politică europeană le va fi favorabilă. Aceşti conducători lucrau din răsputeri să păstreze şi dinastia şi să-i mute centrul de gravitate la Budapesta, deoarece titlurile de drept ale Habsburgilor asupra diverselor provincii le puteau justifica expansiunea din viitor, la care visau.
Alţii credeau că naţiunea ungară e destul de tare pentru a se desface de Austria, păstrând cu ea provizoriu numai legăturile unei uniuni personale. E de prisos să spun, că această politică ungurească era lipsită de simţul realităţii şi suferea de boala grandomaniei, boală de care nu-i vindecată nici Ungaria de astăzi. Cu zece ani înainte de izbucnirea războiului mondial, situaţia internă din monarhia austro-ungară devenise extrem de critică. Ungurii, au profitat de această slăbiciune şi au început să atace pactul din 1867, cerând, autonomie vamală, bancară de emisiune ungară şi armată naţională cu limba de comandă şi de serviciu maghiară. Opoziţia din parlamentul din Budapesta, împiedica,
prin obstrucţie, opera legislativă, până când vor fi satisfăcute aceste cereri ale naţiunii.

Contele Ştefan Tisza

În acest moment apare în fruntea guvernului pentru întaia oară, contele Ştefan Tisza (Noiembrie 1903 — 18 Iunie 1905), cu misiunea de a înfrânge obstrucţia şi de a restabili, prin orice mijloace, ordinea în Camera din Budapesta.
Contele Ştefan Tisza era un bărbat de stat căruia îi ieşise faima de om voluntar şi cu mână de fier. Avea cunoştinţe variate şi temeinice, era familiarizat cu multiplele aspecte ale vieţii reale din Ungaria şi se documenta încontinuu până în cele mai mici amănunte.
S’a străduit să apere pactul dualist, prerogativele regale în chestiunile militare şi să facă ordine în ţară, ca politica de mare putere a monarhiei să se reazime pe o Ungarie disciplinată şi consolidată, ca centrul de gravitație al monarhiei să se mute la Budapesta.

Scandalurile din parlamentul ungar

În cursul guvernării contelui Ştefan Tisza, obstrucţia şi scandalurile din parlament au devenit şi mai violente. Tisza, după ce a încercat, prin toate mijloacele legale şi persuasive, să restabilească ordinea în parlament, fără să reuşească, a recurs la modificarea regulamentului Camerei.
Majoritatea l-a secundat cu strigăte: să votăm, să votăm! Prezidentul Camerei, Dionisie Perczel, în mijlocul unui uragan de vociferări, când nu se mai putea distinge nici un cuvânt, a pus la vot proiectul de modificare al regulamentului, cunoscut sub numirea de proiectul Daniel, şi în acelaşi moment a făcut semn cu batista majorităţii, care s’a ridicat în picioare şi într’un singur glas a votat proiectul. Opoziţia a năvălit spre tribuna prezidenţială şi spre banca ministerială, a început să rupă băncile, să arunce cu călimările, cu registre, spre Tisza şi spre Perczel Prezidentul, în mijlocul unui vacarm infernal, aparat de o gardă a majorităţii, a citit decretul regal prin care se proroga parlamentul până la 13 Decembrie 1904. Tisza, între timp, luase măsuri de pază.
Când s’a adunat opoziţia la şedinţa delà 13 Decembrie 1904 a fost întâmpinată de o gardă, răspândită pe toate coridoarele Camerei. Opoziţia a intrat furioasă în sala de şedinţe, pe care a devastat-o în aşa hal, încât şedinţa nu s’a mai putut deschide. Tribuna prezidenţiala era complet dărâmată, iar fotoliile ministeriale făcute bucăţi.
Toate încercările lui Tisza de a restabili ordinea în parlament nu au reuşit. De aceea s’a hotărât să apeleze la naţiune şi a dizolvat parlamentul. Alegerile au avut loc pe la sfârşitul lui Ianuarie 1905 şi au fost favorabile opoziţiei. Partidul liberal delà guvern, condus de Tisza, a rămas în minoritate. Tisza a suferit o înfrângere dezastruoasă.

Iuliu Maniu

În acest moment apare în arena publică Iuliu Maniu, care era un tânăr abia trecut de 30 de ani. Svelt, elegant, amabil, dar de o seriozitate profundă, care contrasta cu vârsta distinsului avocat din Blaj. Când Tisza suferise cea dintâi înfrângere, se ridica cel mai periculos adversar al său de mai târziu. Iuliu Maniu, în 1905, avea un trecut politic.
Atât ca student, cât şi la diferite ocazii, când a luat cuvântul, atrăsese asupra s’a atenţiunea conducătorilor bătrâni ai românilor, cari ţineau seama de opinia tânărului avocat. Delà procesul Memorandului trecuseră zece ani şi politica protestatară pasivistă a românilor nu a dat rezultatele aşteptate. De aceea generaţia tânără a început să agite ideea ieşirii din amorţeala pasivităţii şi intrarea în activitate, cu participarea la alegeri şi cu lupta pe faţă, în parlament, pentru apărarea drepturilor naţionale. În vara anului 1903, advocatul din Orăştie, Dr. Aurel Vlad, călcase disciplina de partid şi se alesese deputat, cu programul naţional, în circumscripţia Dobra din Hunedoara. Atunci a început o vie polemică în ziarele româneşti în jurul activităţii şi pasivităţii politice. Iuliu Maniu încă de pe băncile universităţii se pronunţase pentru abandonarea pasivităţii şi tinerii executau cuvântul său de ordine.

Guvernul Fejérváry

Pactul dualist nu a fost niciodată în primejdie mai mare ca în acelea vremuri. Naţiunea maghiară se găsea în conflict cu Coroana şi guvernul Fejérváry era considerat anticonstituţional. Din majorităţile parlamentare nu se putea forma nici un guvern, deoarece nici un fruntaş al opoziţiei nu voia să renunţe la reformele militare, cu cari au
intrat în alegeri şi pe cari Coroana le refuza categoric. Conferinţa naţională din Sibiu, delà 10 Ianuarie 1905, în punctul 2 al hotărârilor sale, insista “pe lângă susţinerea neştirbită a unităţii armatei comune, în conducere, administraţiune şi limbă de
comandă”. Luase deci poziţie faţă de problema capitală care frământa opinia publică din Ungaria. Această atitudine a Partidului Naţional Român era pe placul Vienei şi bătrânul împărat desigur se mira, că “die Walachen sind immer treu geblieben” (valahii au rămas întotdeauna loiali), deşi în realitate, românii jucau un rol politic mai complicat decât şi-l închipuiau cei din Viena şi Budapesta.
În lupta dintre cele două neamuri, între români şi unguri, conducătorii neamului nostru întrebuinţau toate astuţiile. Nu-şi trădau gândul ascuns în adâncul sufletului, decât atunci când România era jignită şi se simţeau datori să-i ia apărarea.
Parlamentul sub guvernul Fejérváry abia a funcţionat. Era mereu prorogat şi majoritatea parlamentară boicota guvernul. În ţară s’a organizat “rezistenţa naţională”, refuzându-se impozitele şi recruţii; fişpanii (prefecții) numiţi de guvern erau alungaţi, aşa că până la
sfârşit guvernul Fejérváry a înconjurat parlamentul cu armată şi cu poliţie, a trimis un comisar regal care a citit dizolvarea, iar în fruntea comitatelor a pus comisari ai guvernului, ca să restabilească ordinea. Întreaga Ungarie — cu excepţiunea ţinuturilor locuite de naţionalităţi — era în stare de rebeliune.

Ministrul de. interne Iosif Kristoffy, din guvernul Fejérváry, într’un memoriu, adresat împăratului la Viena, spunea, că împotriva Suveranului s’a ridicat întreaga clasă istorică maghiară; înalta nobilime, arhiereii, nobilimea de mijloc şi clerul, ba chiar şi burghezia
înstărită. Ministrul Kristoffy continua: deoarece Coroana nu se mai poate răzima pe această clasă socială, trebuie să-şi caute sprijin şi aliaţi în clasele populare. De aceea propunea introducerea votului universal, singurul care ar putea curma conflictul dintre Coroană şi naţiune şi ar putea scoate ţara din impasul în care a ajuns.
Cu această armă a votului universal a şi reuşit împăratul să infrangă rezistenţa partidelor maghiare cari atacau pactul delà 1867.
Curtea din Viena, cu o mentalitate absolutistă, întrebuinţa votul universal ca un mijloc de dominaţiune, iar românii îl susţineau fiind considerat de dânşii ca un principiu al existenţei naţionale şi ca un mijloc pentru a înfrânge hegemonia maghiară.
De aceea magnaţii unguri, in frunte cu Tisza, îl refuzau. În realitate votul universal deschidea porţile spre disoluţia monarhiei.

Maniu începe lupta parlamentară

Iuliu Maniu, în Iulie 1906, începe să atace politica de maghiarizare.
“Apărarea drepturilor omeneşti şi evitarea complicaţiunilor pe cari Dvs. nu vă pricepeţi să le evitaţi e ţinta luptei noastre, luptându-ne cu mijloacele curate şi drepte şi nu mi-e teamă că vom ieşi înfrânţi şi compromişi din lupta aceasta”.
E rostită cu zece ani înainte ca flamurile naţionale ale oştirii române să treacă peste Carpaţi şi să sfârşească a fi arborate pe zidurile orgolioasei capitale a ungurilor.

Maniu atacă politica statului maghiar

“Ştiţi foarte bine, că, înainte de 1867, icoana ţării acestea era cu totul alta, decat după aceea. Ştiţi foarte bine că ţara aceasta înainte de 1867, era compusă din mai multe individualităţi de drept public şi din teritorii şi popoare deosebite. ( … )
Însemnări contemporane confirmă, că, la 1868, adică la 1867, cand s’a făcut tranzacţia, exista temerea, că, în faţa nouii alcătuiri de stat, diferitele popoare vor face cea mai energică împotrivire politică. De aceea toţi oamenii politici prevăzători ai ţării
s’au străduit să tempereze — cât s’a putut — ascuţişul acestei rezistenţe politice.
Avem informaţiuni absolut pozitive, că atunci când s’au făcut legile delà 1867, Suveranul însuş a pus în cumpănă întreaga sa influenţă pentru ca diferitele popoare din ţară să primească schimbarea aceasta cu toată liniştea. M. Sa a rugat pe bărbatul conducător politic şi bisericesc, cu cea mai mare autoritate la poporul român, pe Arhiepiscopul celebru Şaguna, ca să meargă în mijlocul poporului român şi să-l asigure, că, prin nouile prefaceri, nu va fi împiedecat în dezvoltarea lui şi nu va fi restrans în drepturile lui. Şi pot să spun, că dacă poporul român nu a manifestat împotrivire faţă de noua prefacere, faptul se datorează numai intervenţiei acestui conducător. Dar de aici mai urmează, că legile acestea nu au numai putere formală de lege, ci o putere cu mult mai mare, fiind întărite cu o promisiune specială nu numai din partea Majestăţii Sale, ci şi din partea fiecărui factor hotărâtor în viaţa politică maghiară, astfel că putem spune, cu drept cuvânt, că legile acestea delà 1867 şi 1868 au fost puse sub scutul onoarei.
On. Cameră, după cum mi-am permis a vă aminti, legile şi promisiunile aceste nu au fost respectate, pentru că, pe de o parte năzuinţele centraliste, pe de alta năzuinţele manifestate tot mai mult din partea tendinţei de preponderare a unei rasse, au despoiat
legile şi promisiunile acestea de valoarea, puterea şi aplicarea lor, pe care, cu drept cuvânt, o aşteptam, umplându-ne astfel sufletele de îngrijorare. Ştiţi foarte bine, că, imediat după codificarea legilor delà 1868, a început acţiunea de ştirbire a autorităţii lor, la început cam fără curaj, dar, mai pe urmă, cu îndrăzneală tot mai mare, astfel că astăzi Dvs. recunoaşteţi, împreună cu miniştrii, că legile acelea nu sunt executate şi declaraţi că legile acelea nu pot fi executate şi nu vor fi executate.
Amărăciunea noastră faţă de Dvs. a crescut, din zi în zi, iar încrederea noastră în bărbaţii Dvs. de stat s’a zdruncinat cu totul: şi ce e mai mult, la noi şi în special la poporul român, s’a pus în primejdie gravă temeinicia sentimentelor dinastice şi statornicia tradiţională. Şi lucrul acesta să nu vă mire. Pentru că, dacă un popor îşi îndreaptă privirea spre legile, cari îi garantează existenţa sa ca neam, întărirea şi cultura sa, dacă poporul acesta îşi îndreaptă privirile spre legile a căror menţinere e asigurată nu numai prin jurămantul regelui, ci şi prin o promisiune specială, prin cuvânt dat în chip separat, şi vede că legile acestea de fapt nu se respectă şi aceasta nu numai prin faptul că diferitele dispoziţiuni au fost anulate de dispoziţiuni legale ulterioare, ci şi pentru că nu se respectă nici dispoziţiile existente, atunci să nu vă miraţi că încrederea noastră în sfinţenia legii, că încrederea în Dvs., încrederea în bărbaţii de stat ai Dvs., în acela care, înainte de toate şi mai presus de toate, ar trebui să fie sfânt, a început să se clatine, ba s’a clătinat deja din temelie”.

Deputatul de Vinţ dărâma până în temelii întreaga construcţie dualistă şi înfiera ipocrizia făgăduielilor habsburgice şi minciuna pe care se răzima politica statului “unitar” ungar. Dădea lupta pe două fronturi: împotriva Budapestei şi împotriva Vienei.
Aceste declaraţiuni, in forma dibace în care au fost rostite, indicau limpede drumul ce-i mai rămânea deschis poporului român din Ardeal: Unirea cu Vechiul Regat.
Aceasta era politica lui Iuliu Maniu, pe care ungurii mai inteligenţi au simţit-o, deşi cei mai mulţi nu cunoşteau naţionalităţile şi aspiraţiunile lor.

Ministrul de interne, Contele Iuliu Andrassy, încă în iarna anului 1906, ameninţa pe români: “Datoria statului ungar este să ducă o luptă consecventă şi forte împotriva politicei Dvs. care se izbeşte de ideea de stat maghiar”.

Contele Ştefan Tisza nu era în parlament în epoca ascensiunii politice a lui Iuliu Maniu, dar şi-a dat seama, că acesta este adevăratul conducător spiritual al românilor, de aceea în tratativele de mai târziu, despre cari va fi vorba, părerile lui Maniu au fost cele hotărâtoare pentru dânsul.

Francisc-Ferdinand

Înainte de a urmări mai departe evenimentele, e nevoie de o scurtă expunere asupra atitudinii Principelui moştenitor Francisc-Ferdinand, care reprezenta o politică diametral opusă celei oficiale a împăratului. Aceste două politici vieneze erau cunoscute sub numiri speciale: politica Hofburgului şi politica delà Belvedere, după reşedinţa împăratului şi cea a principelui moştenitor din Viena.
Francisc Iosif, silit de împrejurări, săvârşise marea greşală de a încheia tranzacţia (Ausgleich) din 1867, în nădejdea că prin dualism se va restabili echilibrul şi liniştea internă a monarhiei. Nu i-a trebuit multă vreme spre a se convinge că s’a inşelat. Evenimentele din parlamentul unguresc, pe care le-am schiţat, împreună cu agitaţiile slavilor din Austria erau dovada cea mai limpede, că monarhia alunecă spre prăpastie. Prestigiul ei de mare putere scădea încontinuu şi în opinia publică europeană se vorbea tot mai des, pe lângă omul bolnav delà Constantinopol, şi de cel delà Viena. Austria, care reprezentase imperialismul catolic german în trecut, a ajuns să fie o biată protejată a imperialismului protestant, delà Berlin.

Împăratul din Viena nu iubea pe unguri, cari atacau tocmai cele două instituţii de bază ale monarhiei sale, dar nu avea încredere în experimentările şi schimbările constituţionale. Mai era legat şi prin jurămant de opera sa delà 1867 şi ungurii reuşiseră să convingă Berlinul — prin reprezentanţii diplomatici ai monarhiei, aproape în permanenţă unguri, şi prin dibăcia politică a contelui Ştefan Tisza — că forma dualistă e singura pe care se poate răzima alianţa dintre Germania şi Austro-Ungaria.
Mulţi dintre bărbaţii de stat ai Austriei vedeau că otrava megalomaniei maghiare, cu
aspiraţiunile ei de a predomina politica monarhiei şi, prin persecuţia împotriva românilor şi slavilor, îngreunează raporturile de bună vecinătate cu România şi cu Serbia, dar nu puteau face nimic, deoarece împăratul Francisc Iosif nu le permitea să se amestece
în treburile interne ale Ungariei.
Arhiducele Francisc-Ferdinand vedea şi dânsul primejdia disoluţiei spre care aluneca Austro-Ungaria şi de aceea prepara terenul pentru reforme radicale. Avea intenţia să-şi asigure libertatea de acţiune în ce priveşte revizuirea formei dualiste a monarhiei — prin refuzul încoronării sale ca rege al Ungariei la urcarea sa pe tron — şi se documenta asupra posibilităţilor de a reorganiza monarhia. Aşa că se crease o atmosferă în jurul ideii de reorganizare a monarhiei habsburgice pe baze federative şi cancelariei Arhiducelui Francisc-Ferdinand se trimiteau fel şi fel de proiecte, pe cari moştenitorul tronului le lua la cunoştinţă, fără să ştim la care dintre ele a rămas fixat.

Freiherr von Margutti afirmă că Arhiducele Francisc-Ferdinand a rămas până la urmă credincios acestei convingeri politice ale sale. Într’o convorbire, la Ischl, in 1913, i-ar fi spus: “Trăiesc şi voiu muri pentru federalism: este unica mântuire a monarhiei, dacă mai poate să o mântuie ceva. Dualismul este, în zilele noastre, un regim cu totul învechit, el intră în categoria absurdităţilor, anomaliilor”.

Acest federalism era pus, în concepţia moştenitorului de tron, în serviciul imperiului austriac de odinioară, pe care visa să-l reînvie. Pe Francisc-Ferdinand şi pe colaboratorii săi nu-i interesau nici drepturile naţionalităţilor, nici reformele democratice, cu ajutorul votului universal, şi nici reformele sociale, despre cari nu se face nici o pomenire în proiectele lor politice. Ei erau preocupaţi numai de ideea centrală a monarhiei imperiale, pe care o credeau subminată atât de frământările şi nemulţumirile dinlăuntru, cât şi de pericolele din afară. Federalismul şi sufragiul universal erau numai arme de apărare împotriva tendinţelor de dominaţiune ale Ungariei şi împotriva mişcării pan-germane (Alldeutschland), întreţinută de Germania.

Ungurii și federalizarea Monarhiei

Ungurii cunoşteau proiectele şi intenţiunile Arhiducelui Francisc-Ferdinand şi ştiau că cel care se opune categoric la orice concesiuni de ordin militar în favorul Ungariei e moştenitorul de tron. Planurile federaliste ale Austriei se comentau pe larg în presa din Budapesta şi cel mai îndârjit adversar al acestor idei era contele Ştefan Tisza.
Lupta dintre acesta şi moştenitorul de tron se dădea în jurul Hofburgului.
Fiecare întrebuinţa toate mijloacele pentru a câştiga pe partea sa pe împăratul Francisc Iosif. La ameninţările Arhiducelui, că îşi va realiza planurile sale chiar şi printr’o lovitură de stat, contele Ştefan Tisza răspundea, dacă Francisc Ferdinand se va urca pe tron şi va încerca să-şi ducă la îndeplinire proiectele, îi va răspunde cu o revoluţie naţională şi ultimul cuvânt va fi al său.
Ungurii, şi în special contele Ştefan Tisza, pentru orice eventualitate, au reuşit să-şi asigure şi sprijinul Berlinului, care alinta visele de expansiune ale unei Ungarii independente cu misiunea de a lua locul monarhiei habsburgice în Europa centrală şi sud-orientală.
( … ) Tisza găsea pieirea monarhiei în federalism, iar Arhiducele Francisc-Ferdinand spunea lui Margutti: “Monarhia se duce de râpă, dacă această parte care se cheamă Ungaria continuă să se umfle într’o măsură hipertrofică”.
Contele Polzer-Hoditz, secretarul împăratului Carol, ultimul Habsburg, în memoriile sale afirmă, că ungurii întreţineau legături cu Berlinul, deoarece sperau, că între cele două pietre de moară: mişcarea pan-germană şi Ungaria independentă, ambele susţinute de Berlin, se va măcina existenţa Austriei, urâtă de dânşii.

Românii și federalizarea Monarhiei

Românii din Ungaria şi cei din Bucovina nu puteau rămane pasivi faţă de politica delà Belvedere. Partidul Naţional Român trebuia să exploateze duşmănia Arhiducelui Francisc-Ferdinand împotriva magnaţilor unguri şi în special împotriva contelui Ştefan Tisza.
Dintre românii ardeleni d-l Al. Vaida-Voevod a reuşit să se impună ca agent de legătură între Arhiducele Francisc-Ferdinand şi Partidul Naţional Român, care, după vizita moştenitorului de tron al Austriei la Sinaia, în 1909, s’a apropiat tot mai mult de politica delà Belvedere.
Omul de stat iese în evidenţă în asemenea împrejurări, când, fără să părăsească linia mare a politicii pe care o urmăreşte, ştie să joace pe mai multe tablouri şi să uzeze de toate mijloacele pentru atingerea scopului urmărit. Aşa a făcut Iuliu Maniu şi aceasta e marea şi fundamentala deosebire dintre el şi cei mai mulţi fruntaşi români.
Iuliu Maniu a aprobat legătura Partidului Naţional Român cu propovăduitorii Austriei mari din calcul politic. În această legătură nu vedea decât o alianţă pentru desfiinţarea dualismului şi pentru slăbirea poziţiei de pe care lupta contele Ştefan Tisza împotriva naţiunii române. Deşi nu avea încredere în promisiunile şi angajamentele solemne ale reprezentanţilor dinastiei Habsburgiior, găsea că federalismul nu poate decât să promoveze şi să accelereze disoluţia monarhiei austro-ungare şi liberarea românilor de sub dominaţiunea ei.

Tisza și românii

A fost necesară această schiţare a situaţiei politice din monarhia austro-ungară pentru a se înţelege lupta dintre cele două neamuri, care s’a înteţit după 1910.
Guvernul coaliţiei prezidat de Wekerle a căzut, fără să voteze reforma electorală, în baza căreia trebuia să se aleagă noul parlament.
Contele Ştefan Ţisza a profitat de ocazie, şi-a refăcut partidul sub denumirea de “Partidul Muncii”, şi, prin teroare şi corupţie, a reuşit să-şi formeze, în alegerile din 1910, o majoritate. După două guvernări scurte, a Contelui Khuen Hédervary (17 Ianuarie 1910 — 22 Aprilie 1912) şi a lui Ladislau Lukacs (22 Aprilie 1912—10 Iunie 1913), în timpul cărora opoziţia a reeditat vechile scandaluri pe tema revendicărilor militare şi naţionale, Tisza a luat din nou, în mână frânele puterii şi a guvernat delà 10 Iunie 1913 pană la 5 Iunie 1917, în care timp s’a şi hotărât soarta monarhiei austro-ungare. Omul de stat, care voia să realizeze o Ungarie mare, credea că poate ademeni şi contopi, prin concesiuni mărunte, naţionalităţile din Ungaria şi să le facă devotate ideii de stat unitar ungar, stăpânit de naţiunea maghiară.
Încă din 1895, în consiliul judeţean din Oradea Mare, spunea:
“Acest stat a fost întemeiat de naţiunea maghiară, naţiunea maghiară şi-a imprimat într’însul caracterul etnic şi pentru nimic în lume nu ar renunţa la acest caracter nici cât un fir de păr. Pornind delà faptul acesta, politica culturală nu poate să fie alta decât cea maghiară, iar chemarea societăţii maghiare şi în special a statului este îngrijirea, dezvoltarea şi răspândirea limbii şi culturii maghiare, nu cu sila, ci cu mijloace pacinice şi civilizate”.
Pe această vioară a patriotismului maghiar a cântat contele Tisza aceiaşi melodie, cu o serie de variante, la urechea românilor şi s’au găsit destui cari să se lase vrăjiţi şi să-l asculte.
După 1910, contele Tisza a intensificat tratativele cu românii, fără să renunţe la punctul său de vedere. Într’un discurs, rostit la 3 Martie 1910, cu ocazia constituirii Partidului Muncii, spunea:
“Pentru că orişicine, care judecă drept, trebuie să înţeleagă, că pentru libera dezvoltare a popoarelor mici, conlocuitoare, există numai, o singură garanţie: existenţa monarhiei austro-ungare ca mare putere, ocrotitoare binevoitoare a intereselor lor de cetăţeni
conştienţi şi credincioşi”.
Şi adăuga:
“Iar aceasta numai aşa va fi posibil, dacă naţiunea maghiară se află în situaţia de a se afirma în plină măsură, în monarhie”.
Apoi continua:
“Şi dacă adevărul acesta se referă la toate neamurile din această ţară, cu atat mai mult se referă, la Romani, Să privim în jur. Oare ce vedem? Vedem, că atât maghiarii cât şi românii nu au nici o înrudire cu neamurile din sud-estul Europei, vedem, că atât maghiarii cât şi românii sunt avizaţi la propriile lor puteri de conservare naţională; vedem, că şi unii şi alţii trebuie să se pună umăr la umăr pentru a rezista puhoiului neamuriloi mult mai numeroase”( … ).

Cea dintâi biruinţă a lui Maniu asupra lui Tisza

Cu prilejul tratativelor impuse de evenimentele externe, s’au întâlnit reprezentanţii celor două neamuri faţă în faţă, contele Ştefan Tisza şi Iuliu Maniu. Francisc-Ferdinand cu proiectele sale federaliste trăia încă, împăratul Francisc Iosif îşi târa băţraneţile neputincioase şi boala monarhiei spre mormant.
În Ardeal, după alegerile din 1910, s’a aşternut o atmosferă apăsătoare, cu nemulţumiri adanci. Atacurile continue ale puterii de stat şi ademenitoarele promisiuni ale lui Tisza au început să slăbească forţa de rezistenţă a conducătorilor şi să rărească rândurile disciplinei şi solidarităţii naţionale. Maghiarizarea a început să fie tot mai simţită şi în pătura rurală a satelor. În cursul vremii regiuni întregi delà periferia teritoriului locuit de români au început să-şi piardă caracterul etnic şi să se înstrăineze.
Oraşele deveneau încetul cu încetul centre de propagandă a şovinismului maghiar.
Singura rază de lumină, răspanditoare de nădejdi, venea din România, care, în vara anului 1913, reuşise că dicteze pacea delà Bucureşti popoarelor din Balcani. În locul vechilor rivale, Austria şi Rusia, cari se considerau ocrotitoarele popoarelor din peninsula balcanică, se ridicase Ţara Românească la rangul de arbitru între cei ce nu-şi puteau împărţi prada cucerită delà turci.
Intrigile austriece şi ruseşti nu au izbutit să împiedice Romania să-şi impună voinţa şi să inaugureze o politică proprie în sud-estul european.
Contele Ştefan Tisza, după anexarea Bosniei şi Herţegovinei, în 1908, îşi dădea seama, că un război pentru monarhia habsburgică este inevitabil. Cunoştea stăruinţele marelui stat major austriac de a întreprinde războaie preventive împotriva Serbiei şi a Italiei, pentru a nu lăsa timp inamicilor monarhiei să se închege într’o coaliţie la monumentul oportun. Tisza ştia, că în 1909, monarhia proiectase un război împotriva Serbiei, pe care voia să o desfiinţeze, iar, în 1911, după expediţia Italiei în Tripolitania, Austro-Ungaria vroia să se răfuiască şi cu aliata sa. Austria era hotărâtă să atace Serbia şi în 1912, când s’a declarat primul război balcanic. De fiecare dată a fost împiedicată de Germania. Tisza, în colaborare cu ministrul de externe Berchtold, au îndemnat Bulgaria să se despartă de aliaţii ei şi să provoace al doilea război balcanic.
Triumful Romaniei şi înfrângerea Bulgariei a fost o lovitură dureroasă pentru monarhia habsburgică şi pentru politica lui Tisza.
Tisza era în cele mai bune relaţiuni cu Wilhelm. II şi se bucura de aprecieri elogioase din partea acestuia. Arhiducele Francisc-Ferdinand, în întâlnirile ce le-a avut cu împăratul Germaniei, abia l-a putut convinge, că Ungaria şi in special politica lui Tisza, reprezintă cele mai mari pericole pentru Tripla Alianţă şi pentru alianţa acesteia cu România. Împăratul Germaniei — informat în acelaşi sens şi de Regele Carol I — s’a angajat să stăruie pe lângă Tisza să înceteze cu persecuţiile împotriva românilor, deoarece “cauza românească’’ e cauza Triplei Înţelegeri.

Sub aceste presiuni externe şi-a revizuit Tisza părerile şi a recunoscut Partidul Naţional Român, desfiinţat de antecesorii săi, şi a început tratative oficiale cu comitetul naţional român. În darea de seamă despre aceste tratative, făcută în faţa parlamentului, la 20 Februarie 1914, Tisza a declarat că concesiunile puse în vedere românilor “nu schimbă structura de drept a statului ungar, nici caracterul naţional al acestui stat” şi ele nu ştirbesc politica naţională de unica ei forţă”, adică de unitatea organică a statului.
Contele Tisza era un bărbat de stat prea priceput şi prea bine informat, ca să nu-şi dea seama de imensele dificultăţi cari se aşterneau în calea politicii sale, dar nu putea renunţa la ea nici de dragul împăratului Germaniei, nici de dragul Triplei Înţelegeri.
În comitetul naţional s’au ţinut şedinţe agitate, în cari se auzeau glasuri de împăcare. Capii bisericilor doreau şi ei încetarea luptelor, în schimbul avantagiilor pe cari le primeau. Atmosfera era extrem de tulbure şi de apăsătoare.
Trebuia o conştiinţă trează şi departe văzătoare pentru a împiedica orice tranzacţiune cu guvernul ungar şi cu poporul maghiar. Această conştiinţă a fost a lui Iuliu Maniu, care, susţinută şi de alţii, a biruit. Comitetul Naţional Român din Ungaria, în şedinţa sa, ţinută la 17 Februarie 1914, printr’o rezoluţie, redactată în spiritul vederilor lui Maniu, a respins propunerile ministrului preşedinte ungar, a contelui Ştefan Tisza. A fost cea dintâi biruinţă a lui Maniu asupra lui Tisza, care a avut urmări.

Triumful lui Maniu

În curând s’a dezlănţuit războiul mondial. Din documentele publicate de şeful de stat major al armatei austro-ungare, Feldmareşalul Conrad, rezultă, că, din cauza nereuşitei tratativelor cu comitetul naţional român, contele Tisza s’a împotrivit declarării războiului împotriva Serbiei. La 8 Iulie 1914 a înaintat împăratului un lung memoriu în care motiva pentru ce nu crede că e momentul potrivit să înceapă ostilităţile împotriva Serbiei.
Se temea de o revoluţie a românilor din Ungaria, de atacul României alături de ruşi şi de năvălirea armatelor române în Ardeal. Tisza propunea amânarea conflictului armat până când, printr’o acţiune diplomatică, monarhia va putea câştiga Bulgaria de partea Puterilor Centrale.
Tisza, în consiliul de miniştri pentru afacerile comune, ţinut în Viena, la 19 Iulie 1914, nu a aprobat nota adresată Serbiei, decât după ce contele Berchtold a declarat, că monarhia nu urmăreşte cuceriri în Serbia. Tisza se temea de trialism.
Chiar şi după mobilizarea armatei austro-ungare, la stăruinţa lui Tisza, au fost reţinute două corpuri de armată pentru a împiedica o revoluţie românească şi un atac din partea României.
În planul de operaţiuni al armatei austro-ungare împotriva Rusiei se prevedea şi colaborarea armatei române şi mareşalul Conrad o socotea chiar hotărâtoare (entscheidend), de aceea, după deschiderea ostilităţilor, a stăruit mereu ca Austria să câştige România de partea sa cu orice jertfe, dar nu a reuşit.
După bătălia delà Marna, în 1914, şi după cucerirea Bucovinei şi a Galiţiei de către ruşi, insistenţele delà Berlin și Viena pe lângă Tisza, ca să se înţeleagă cu românii s’au înteţit. Tisza scăpase de teama revoluţiei româneşti în Ardeal şi de frica năvălirii oştirii române peste Carpaţi.
Când Ungaria era ameninţată de Ruşi a început să vadă în români nişte “adevăraţi fraţi” cari îşi varsă sângele pentru patrie.

A chemat din nou în cabinetul său din Budapesta pe cei mai de seamă membri ai Comitetului Naţional Român, în frunte cu Iuliu Maniu. Era toamna, când ruginesc frunzele şi când dualismul avea să-şi numere bobocii înţelepciunii politice. În timpul când fruntaşii români discutau cu distinsul prim ministru al Ungariei condiţiile de împăcare, a sunat telefonul:
“Halo! Aici Sighetul Marmaţiei. Am onoare a vă raporta că patrulele cazacilor au trecut strâmtorile Carpaţilor şi că Varmeghia (autorităţile judeţene) a luat-o la fugă”.
Faţa lui Tisza. s-a crispat. Clipe de tăcere penibile. Fruntaşii români se uitau unii la alţii.
Tisza, după ce s’a recules a declarat: “sunt gata să vă fac cele mai largi concesiuni”.
Atunci au sclipit triumfători ochii de oţel, ai lui Iuliu Maniu, şi cu o răceală elegantă a răspuns că românii doresc deplina autonomie naţională, conform programului din 1848 (n.n: practic, anularea anexarii Transivaniei la Ungaria), ca nu se mai mulţumesc cu cererile din iarna trecută. Tisza a tăcut. S’a uitat lung la “fraţii români” din cabinetul său de lucru şi înfrânt a şoptit: “condiţia asta nu o poate mistui stomacul maghiar”.
Iuliu Maniu a replicat calm şi senin: “fireşte, că nu, deoarece naţiunea maghiară a trăit mereu într’o iluzie greşită, decenii de-a rândul a fost exaltată de un spirit intolerant de dominaţiune şi de un şovinism brutal. Acum, când Ungaria e la strâmtoare, nu mai poate face calea întoarsă şi nu poate sa dărâme ceea ce a clădit generaţii de-a rândul. Deoarece neamurile noastre nu se pot înțelege, e mai bine să aşteptăm voia şi hotărârea lui Dumnezeu”.
Conştiința calvinului Tisza a tresărit. S’a ridicat şi întinzând mâna fruntaşilor români s’a depărţit de ei cu: “Fie voia lui Dumnezeu!”
Deoarece Germania ţinea cu orice preţ să câştige România de partea Puterilor Centrale, în 1915, a tratat direct, prin emisarii săi, cu românii ardeleni, peste capul lui Tisza.
Iuliu Maniu a împiedicat din nou orice înţelegeri cu Puterile Centrale.
Atunci a hotărât Tisza să scape de acest om periculos, care tratează cu Berlinul pe la spatele său, şi a dat ordin să fie înrolat și trimis pe front, deși nu fusese soldat şi legile îl dispensau de serviciul militar. Tisza credea că va scăpa de destinul ce-l așteaptă înlăturând din drumul său pe acest reprezentant al neamului românesc. Lupta dintre cele două neamuri s’a încheiat cu triumful politicii reprezentată consecvent şi conştient de Iuliu Maniu.

_____________________________________________

Cu considerație pentru Iuliu Maniu, cu desconsiderație pentru delatori

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Romania, Ungaria și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.