Basarabia furată de ruși


Fragment din lucrarea “Basarabia – Monografie”, autor Paul Gore.
Lucrare sub îngrijirea lui Ștefan Ciobanu. Chișinău 1926.

Alexandru I, Țarul Rusiei, în prima perioada a domniei sale urmărea politica grandomană externă a bunicii sale Ecaterina cea Mare, mai ales în ceea ce privește peninsula Balcanică.

( … ) Pentru a clarifica mai bine principiile politice ale Țarului Alexandru I, trebuie sa ne amintim toate stadiile acestui proces istoric, acestui “Drang nach Donau-Țarigrad (1), care, născandu-se în concepția politică a marelui reformator al Rusiei Petru cel Mare, a avut dezvoltarea sa psihologică, neajungând nici chiar în zilele de azi la punctul de culminație (2). Cu toată propaganda făcută, ce e drept, destul de primitiv, de emisarii lui Petru în țările balcanice și mai ales, cele slave, cu toată trădarea așa de fatală pentru Moldova, de Domnul Moldovei Dimitrie Cantemir (3) (tratatul încheiat între Petru și Cantemir în 11 Aprilie 1711, la Iaroslău, în Galiția), planul Țarului Moscovit a eșuat complet și nereușita lui a avut un răsunet la Marea Neagră, prin pierderea Azovului.
Cât de apocrific este socotit de scriitorii ruși testamentul lui Petru totuși nimeni nu poate nega că în chestiunea orientală toată politica ulterioară a succesorilor lui Petru, a fost călăuzită de ideea predominantă a augustului extremist – stăpânirea Mării Negre și, ca acord final – Constantinopolul și Dardanele.
A doua încercare, mai norocoasă pentru ruși, a fost la 1730. Generalul rus von Münich a înfrânt armata turcească la Stăvuceni. Războiul s’a isprăvit cu pacea de la Belgrad.
Al treilea război ruso-turc, dar, după teoria istoricilor ruși, primul război ruso-turc, de la 1768 – 1774. Rușii au ocupat Hotin, Iași, Galați, Brăila, Bender, Ismail, Chilia și Akkerman. Din războiul acesta, rușii au ieșit biruitori și după pacea de la Cuciuc-Cainardji din 1774, afară de multe achiziții teritoriale, au căpătat și dreptul de a proteja pe creștinii din imperiul otoman. ( … ) Propaganda rusească și pan-slavă a început în mod mai vast, mai îndrăzneț decât înainte și recruta din zi în zi tot mai multi aderenți și agenți zeloși, dezinteresați personal sau cumpărați.
În anu11787 a izbucnit un nou război între ruși și turci, care a durat până la 1791. Suvorov a înfrânt pe turci la Focșani și Râmnic. Rușii au luat Chilia, Tulcea, Isaccea, Ismail. Pacea de la Iași a sancționat punctele tratatului din Cuciuc-Cainardji și a dat rușilor Crimeea, Tamani, Oceacov și stepele de pe malul stâng al Nistrului.
Prima treaptă a scării, care duce la porțile Constantinopolului a fost luată, deși rezultatul acesta nu corespundea greutăților și cheltuielilor suportate de ruși.
Planul măreț și fantastic al reconstruirii Imperiului Bizantin, sub coroana mândră a nepotului Ecaterinei – marele Duce Constantin (4), preocupa mult pe Țarina Rusiei. – Orizonturi largi, prea largi se deschideau înaintea ochilor acestei femei îndrăznețe și energice, de origine germană, cu caracter despotic și ipocrit, care dorea să ridice imperiul ei la o înălțime de neatins pentru supușii ei “barbari”.
După pacea de la Cainardji, Ecaterina a îmbrățișat și mai mult ideea veche a lui Petru-cel-Mare de a răscula pe supușii creștini ai imperiului otoman, de a curăți cu ajutorul lor calea spre Constantinopol și de a reînvia monarhia veche a Paleologilor. Ideea aceasta a fost întrupată de către Împărăteasă într’un vestit “proiect grecesc”(5), care a preocupat-o în modul cel mai serios până la moarte. ( … )
Însă nu toți din anturajul “Semiramidei Nordului” (poreclă lingușitoare a lui Voltaire) împărtășeau ideile suveranei. Contele Panin, de pildă, socotea că ideea reconstituirii Imperiului Bizantin este o simplă nebunie. Cneazul Potiomchin însă, la 1777, lucra împreună cu Împărăteasa asupra planului “definitiv” al cuceririi Țarigradului.
În scrisoarea din 10 Septembrie 1782, Ecaterina scria Împăratului Iosif II:
“Sunt sigură că Maiestatea Voastră nu-mi veți refuza concursul D-vs., pentru reconstituirea Imperiului Bizantin și pentru așezarea la tronul imperial a nepotului meu Marele Duce Constantin”(6).
Lingușitor abil, Grimm, unul din mulții corespondenți ai Împărătesei, cunoscând mania ei, a început a o numi în scrisorile sale “Împărăteasa grecilor”.
La 1781, Ecaterina a comandat o medalie cu care micul Constantin, “Împăratul Daciei și al Bizanțului”, se plimba pe malul Bosforului.
E curios că acest rol de “Rege al Daciei”, care a fost atribuit Marelui Duce Constantin de către bunica lui, n’a dispărut cu moartea Împărătesei. Consulul Rusiei la București,
scria la 3 Noiembrie 1807:
“Depuis quelque temps il s’était répandu ici le bruit que la Transylvanie allait être cedée par la Maison d’Autriche et jointe à la Moldavie et à la Valachie sous le nom de Royaume de Daces pour appartenir au Grand Duc Constantin de Russie”
[ De ceva vreme se zvonea că Transilvania va fi cedată de Casa Austriei și se va alătura Moldovei și Valahiei sub numele de Regatul Dacilor pentru a aparține Marelui Duce Constantin al Rusiei. ] (7)
În așteptarea viitoarelor victorii mai strălucite, Ecaterina anexează la 1783Crimeea. Fiind acolo la 1787, împreună cu Împaratul Iosif II, Ecaterina îi arată escadra rusească gata de plecare, subliniind că de la Sevastopol și până la Constantinopol nu e distanță mai mare decât 48 ceasuri. Moartea Împăratului Iosif II a pus capăt acestei bucurii. Regele Prusiei, acest “Dumme Teufel”, cum îl mângâia Ecaterina, care, firește, în accesele ei de mânie înjura în limba maternă, n’a fost dispus să joace rolul admiratorului
devotat al acestei femei, așa de răsfățată de bărbați lingușitori și prea supuși.
După pacea de la Iași, Ecaterina n’a micșorat deloc pofta ei endemică de cucerire a Țarigradului și mereu vorbea de efectul pe care-l va produce în întreaga Europa vestea despre bombardarea acestei capitale a viitorului Imperiu pan-slav. Aceste vise fantastice o însoțesc pe Ecaterina până la moarte.
Succesorul Ecaterinei, Împăratul Paul I (Pavel), în mod demonstrativ, nu se prea interesa de chestiunile de care se interesa mama lui. El dorea să cucerească India și aproape uitând Constantinopolul, repeta “Bengalia”! …
În anul 1806, Franța ducea prin reprezentanții ei diplomatici la Constantinopol, lupta pentru numirea Domnitorilor în țările Românești, potrivit vederilor ei în chestia numirilor Moldaviei și Valahiei. Atuncea, cum știm, la noi continua perioada tristă și rușinoasă pentru demnitatea noastră națională, epoca Fanarioților. ( … ) La 1802, Rusia a reușit să obțină făgăduința Porții Otomane că domnitorii țărilor românești (8), vor fi numiți pe termen de 7 ani și nu vor fi destituiți fără înțelegere prealabilă cu Rusia. Atunci s’a făcut numirea a doi gospodari: Moruzi (9) în Moldova și Ipsilanti în Muntenia. Amândoi au fost slugi devotate ale Rusiei.
Ambasadorul francez n’a protestat, însă, pe urmă, când s’a convins că Ipsilanti, și, mai cu seamă Moruzi, lucrează pentru interesele Rusiei și în contra Franței ; indignarea francezilor a mărit energia lor pe malurile Bosforului și, trei saptămâni după sosirea noului ambasador francez Sebastiani la Constantinopol, la sfârșitul lunii August în 1806, sultanul a destituit pe amândoi greci-gospodari și a numit în Moldova pe Calimaki, român grecizat, dragomanul Porții, iar în Muntenia pe grecul Șuțu; Hangerli a fost numit mare dragoman la Poartă tustrei adepți fideli ai politicii franceze. ( … )
După interesele politicii franceze, Principatele trebuiau să joace rolul unei momeli de apropiere între Franța și Austria. Ambasadorul Rusiei Italinski, însă, nu dormea și el, ci lucra din răsputeri și paraliza cât putea rezultatele energiei și îndrăznelii lui Sebastiani.
La 15 Octombrie 1806, Șuțu și Calimachi au fost destituiți, iar Moruzi și Ipsilanti numiți din nou.
Ministrul Afacerilor Străine Baronul Budberg, însărcinează pe consulul rusesc la Iași, Radofinichin, de a organiza o agentură secretă în Moldova și Valahia, care ar pregăti opinia publică pentru ocupațiunea Principatelor de ruși. ( … ) Rusia, având în vedere starea grea financiară a Turciei și nepregătirea ei pentru un război lung și greu, găsea momentul foarte favorabil pentru realizarea proiectului lui Czartoryjski, prelucrat de Ministrul Afacerilor Străine în Rusia, Baronul von Budberg și aprobat în întregime de Împăratul Alexandru I.
Ocuparea principatelor Dunărene, răspândirea influenței rusești asupra tuturor popoarelor creștine din imperiul otoman, răscoala acestor popoare, zădărnicirea influenței franceze la Constantinopol și, ca rezultat Crucea Sf. Vladimir pe cupola Sf. Sofia, adică realizarea visului megaloman secular rusesc.
În ziua de 11 Noiembrie 1806, Generalul Michelson în mod absolut neașteptat pentru turci și Moldova, a trecut fără nici o declarație de război ci “amicalmente” Nistrul lângă Movilău și la 15 Noiembrie a luat cu înșelăciune (10), fără nici o rezistență cetatea Hotinului. Ambasadorul rusesc la Constantinopol Italinski, plin de mirare, aflând faptul acesta neașteptat și pentru dânsul, a încercat să explice Porții purtarea lui Michelson prin diferite silogisme diplomatice (11), însă Michelson tot înainta, ocupând în mod consecutiv Iași, Galați, Focșani, București.
Reprezentanții puterilor străine, acreditați la Petersburg, socoteau acest război cu Turcia ca “apolitic” și “imoral”(12). Rezultatele foarte slabe ale operațiunilor militare, massa mare a victimelor, în majoritate morți de boli molipsitoare (13), au fost cauza că războiul cu Turcia nu se bucura de popularitate nici chiar între tineretul militar din Rusia.
Oamenii de stat din Rusia învinuiau pe neamțul Baron von Budberg, că el a fost autorul acestei aventuri, pe când, cum spune Casso, adevăratul instigator al ocupațiunii Principatelor, a fost un patriot polon Czartoryjski.
Între acești oameni de stat, Contele Voronțov, un bun cunoscător al fragilității tezaurului rusesc și al cheltuielilor enorme, suportate de stat, avea teamă, că, în cazul cel mai favorabil pentru Rusia, ea va dobândi o frontieră nouă la Dunăre, pe care va trebui s’o apere numai cu cea mai mare greutate, cu atât mai mult, cu cât o asemenea frontieră întinsă putea să devină, în caz de război european, o povară grea pentru interesele generale ale apărării naționale. (… ) Amiralul Mordvinov, om de stat, vestit prin franchețea și sinceritatea lui, în memoriul prezentat Împăratului Alexandru I, arăta că Rusia este destul de mare și că, în loc de a anexa provincii noi și străine, ca Moldova și Valahia, statul rusesc ar trebui să depună toate sforțările lui pentru îmbunătățirea și dezvoltarea teritoriului existent. “Binele Imperiului rusesc nu cere deloc dobândirea
Moldovei și Valahiei, din contra, numai păstrarea patrimoniului national,așa de bogat, poate să aducă gloria adevărată și lauda posterității”. ( … ) Rusia, care cunoștea foarte bine tratatele care stabileau drepturi numai de suzeranitate (14) ale Turciei asupra Principatelor Dunărene, Moldova și Valahia, cerea de la Turcia anume aceste Principate și le priveda deja ca o proprietate dobândită. “La Russie ne pouvait renoncer à ces trois provinces (Moldavie, Valachie, Bessarabie) et ne cederait pas un pouce de leur territoire (Depeșa contelui Șuvalov, V. Casso p. 85 No. 1). În caz, spunea Colencourt, dacă Rusia va fi nevoită sa le evacueze, va crede că pierde o provincie rusească”. (V. Casso, 65, No. 2). Violarea frontierei rusești de către Napoleon i-a fortat pe ruși de a fi mai domoli, și dânșii, care cereau Moldova și Muntenia, pe urmă Moldova, apoi Moldova până la Siret, acum erau gata să se împace numai cu Moldova dintre Prut și Nistru, această parte mai mare și mai fertilă a Principatului Moldovei, care, în fine, a fost smulsă de dânșii din trupul viu românesc și denumită Basarabia.

În ziua de 28 Mai 1812 tratatul, după multe convorbiri, a fost iscălit și străvechea regiune românească a devenit și, se credea, că pe veci, întâi “oblastie” și mai pe urmă “gubernie” rusească, tot așa cum erau văzute amândouă principatele care, după părerea lor, trebuiau să devină simple gubernii rusești. Printul Prozorovski a făcut și proiectul împărțirii Principatelor în 4 gubernii: 1) Bessarabscaia, 2) Moldavscaia, 3) Valahscaia și 4) Oltenscaia. (Casso, 68).
Nimeni nu-și poate închipui acum această stare, în care se aflau Principatele și “Basarabia”, anexată de ruși, după sfârșitul războiului. Armatele rusești nu au trecut numai prin ele, ci au rămas aici cinci ani și în acest răstimp poporul românesc nu cunoscu nici o zi senină. Întreaga populație a fost utilizată în mod forțat pentru lucrările extrem de grele de fortificație, ea muncea, încurajată de lovituri, iar ca măsură preventivă ca să nu fugă, era păzită de soldați în nopțile grele de disperare, de oboseală și de suferințe. Această populație muncea mult, prea mult, peste puterile ei istovite, mânca prost, n’avea îmbrăcăminte.
Rușii au introdus în Principate toate ororile unei robii din cele mai cumplite, care exista la dânșii acasă și care n’a fost cunoscută deloc de populația liberă a Principatelor.
Jefuită până la piele, istovită de munca silnică, slăbită de foame, supusă tuturor greutăților timpului vitreg și diferitelor epidemii, populația pierea în massă.
Rușii au introdus serviciul obligatoriu al populatiei Principatelor în transporturile militare și practicau în modul cel mai larg și arbitrar rechizitia vitelor.
Putem spune că fruntea nevinovată a martirului poporul român a fost incoronata de o adevarată cunună de spini. De la 15 și pană la 25 mii de care, fiecare înjugat cu patru boi și însotiț de doi țărani români, trebuiau să fie prezente, oricând, la dispoziția armatei rusești. Contribuțiile bănești și naturale curgeau ca din cornul abundenței.
Comandantulsuperior al armatei rusești a cerut de la Ipsilanti 80 de pungi de aur (15).
El n’a avut putința de a satisface această cerere și a fugit în Rusia, temându-se de răzbunare. Atunci administrarea țării a trecut în mod oficial în mâinile Comandamentului militar rus și Generalul Miloradovici cerea în mod regulat în fiecare lună 4.000 de ducați din visteria Statului pentru întreținerea armatei ruse; afară de suma aceasta, el a cerut pentru organizarea spitalelor rusești o sumă considerabilă.
Toți negustorii din întreaga țară erau obligați să plătească un impozit special sub amenințarea pedepsei de a fi expulzați în Siberia. Boierii, afară de sume mari pe care le plăteau după capriciile diferiților comandați militari ruși, erau obligați să plătească și o sumă mare de 1.200.000 piaștri “după starea fiecăruia și postul ce-l ocupa” (16).
Genera lul Cutuzov, cu câteva zile numai înainte de încheirea păcii la București, în ziua de 25 Aprilie 1812, a cerut plata imediată de la populație a 2.000.000 de piaștri, iar Ciciagov, în luna Iunie din anul 1812, a cerut tot aceiași sumă, care a fost micșorată după lungi și insistente cereri și proteste din partea boierilor.
Moldova, care înaintea venirei rușilor platea turcilor tributul anual în sumă de 3 milioane de piaștri, acum trebuia să plătească rușilor, care au devastat țara în așa fel cum n’au făcut nici odată turcii, suma de 8 milioane piaștri. Suma care a fost plătită turcilor, ca tribut din partea Munteniei, a fost mărită de către ruși de cinci ori.
Administrația militară rusească în Principate ajungea până la culme în ceea ce privea prada, stoarcerea de bani cu forța, bătaia de joc, reaua voință și răutatea.
În schimb ea nu dădea populației nici ordinea cea mai primitivă, nici siguranța.
“Jafurile armatei rusești de ocupație tot sporesc și despre aceasta vorbesc nu numai adversarii noștri străini”, spune Casso (p. 64), ci scrie chiar Feldmareșalul și comandantul acestei armate, Printul Prozorovski, arătând că armata preface “Basarabia” într-o pustie desăvârșită” (17).
Feldmareșalul pune întrebarea guvernatorului Podoliei Cevkin (Scrisoarea din 28, I, 1808):
“În caz dacă hotarul Imperiului rusesc ar fi Dunărea, oare ar fi folositoare pentru Împăratul, pustiirea localităților din aceste țări? Dacă aceste provincii iarăși se vor întoarce la Turcia, atunci Poarta va avea mari pretențiuni către Rusia pentru daunele
pricinuite, iar popoarele care locuiesc aci niciodată nu vor fi binevoitoare intereselor
Rusiei”.
lată ce scria amiralul Ciciagov (18):
“Împăratul, înainte de a mă concedia, mi-a dat, pentru ca să mă fac cunoscut, un lung memoriu, care conținea plângerile locuitorilor nenorociți din Moldova și Valahia împotriva armatelor generalului Cutuzov și mi-a spus: “Nu mai pot suferi mai
mult asemenea grozăvii”.
“Când am venit la armata de Dunăre”, scrie mai departe Ciciagov, “am aflat că la toate mustrările care se făceau comandantului general Cauzov în această privință, el răspundea: “Am să-i las ochii ca să plangă” (19).
Nu trebuie să uităm că cuvintele sus citate au fost scrise nu de un ofițer oarecare din armata rusească sau de un străin, care dorea să critice pe moscoviți și-și însemna impresiile lui volante, ci le scria Feldmareșalul Printul Prozorovschi și Amiralul Ciciagov, amândoi investiți cu o încredere dosebită a Împăratului Alexandru I, și amândoi Generali Comandanți ai Armetelor rusești (Ciciagov a fost numit în luna Aprilie 1812 în locul lui Cutuzov); fără nici o îndoială că ei cunoșteau bine starea lucrurilor și n’au putut fi bănuiți că exagerează în mod tendențios caracterul nefast, catastrofal și rușinos al administrării militare rusești. ( … )
Oare ce fel de compesatie au primit Principatele și locuitorii lor pentru toate aceste jertfe, atât de mari, pentru toate aceste privațiuni, pentru ruina generală, pentru toate durerile de nedescris, suferite de ele din partea armatei “eliberatoare rusești” timp
de 5 ani? ( … ) E foarte interesant de a nota că Ciciagov însuși n’a fost de loc partizanul
ideei anexării “Basarabiei”. Socotind partea Moldovei dintre Prut și Nistru, anexată de ruși și denumită de dânșii “Basarabia” ca bogată și foarte fertilă, Ciciagov totuși o considera prea devastată de ocupațiunea rusească (20).
Înaintea plecării lui din Petersburg, el cerea Țarului ca instrucția, primită de dansul, să fie completată cu încă un punct: posibilitatea de a renunța la achiziția Moldovei.
În drum, el se gândea în această direcție și scria Țarului din Twer, că toate sacrificiile trebuie să fie făcute pentru a încheia o alianță ruso-turcă.
“Dacă chiar politica noastră ar cere anexarea Moldovei, aș socoti acest proiect acuma prea anticipat”. Ciciagov credea că cu anexarea Moldovei pacea nu va fi durabilă și că frontiera Rusiei nu va fi tocmai naturală atuncea (21). ( … )
Soarta Basarabiei a fost strâns legată cu invazia în Rusia a lui Napoleon. Vestea despre intrarea lui în Moscova deșteptase speranțele boierilor moldoveni și prin mijlocirea lor și cele ale țăranilor din Basarabia (Casso). Ciciagov a fost de părere, el care putea să se convingă la fața locului, că nici Moldova nici Muntenia n’au fost turcești, dar în același timp el a fost cel mai înfocat admirator al ideei cuceririi Constantinopolului.
Având în vedere că împrejurările n’au fost tocmai favorabile pentru realizarea acestui plan îndrăzneț, Împăratul Alexandru I scria lui Ciciagov:
“Chestia Constantinopolului poate să fie amânată pentru viitor. Odată ce treburile noastre cu Napoleon vor merge bine, vom reveni imediat la planurile Dvs. împotriva turcilor și vom declara atuncea înființarea Imperiului slav sau grec” (22) .
Sub influența victoriilor francezilor la Lutzen și Bautzen, Poarta a început sa nădajduiască că Europa are sdă revizuiască tratatul din București, iar încheierea armistițiului între aliați și Napoleon la Pleisvitz, in 4 Iunie 1813, și deschiderea congresului la Praga, a împins pe sultan să trirnită acolo un reprezentant, care trebuia să prezinte pe loc cererea revizuirii. Poarta Otomană și-a adus din nou aminte că ea n’avea nici un drept să cedeze teritoriul Moldovei, care nu-i aparținea. În privința aceasta, ea a fost admonestată nu numai de ambasadorul Franței, dar și de cel al Angliei și de internunțiul Austriei Stüermer. Însă norocul lui Napoleon intră într’o eclipsă, iar Imperiul rusesc nu a fost dispus de a trata chestia “Basarabiei”, care a fost pentru el prima treaptă prețioasă din această scară, care ducea la porțile Constantinopolului. ( … )
În rescriptul său din 1818, Împăratul Alexandru I scrie:
“Oblastia Basarabiei păstrează compoziția ei națională și, prin urmare, primește și o formă specială a administrării … Am văzut această țară și dacă Atotputernicul va binevoi, am s’o mai văd. Cred că am să găsesc în ea, la fiecare pas roadele instituțiunilor mele și împreună cu aceasta probele zelului și sârguinței funcționarilor, care vor fi însărcinați cu conducerea acestor instituțiuni”.
Dar Alexandru I n’a mai văzut “Basarabia”, iar veștile care ajungeau la dânsul, îl îngrozeau. Abuzurile și administrarea arbitrară, și, mai cu seamă, venalitatea și jaful funcționarilor ruși, între care erau și administratorii cei mai înalți, ca guvernatorul, toate acestea sileau pe locuitorii Basarabiei, boeri și țărani, a emigra peste Prut; țăranii chiar fugeau acolo în masse.
Pentru ocrotitoarea oficială a creștinilor, cum pretindea a fi Rusia, toate faptele acestea au fost foarte compromițătoare. Contele Kiseleff raporta Împăratului:
“Scriam, Majestate și confirm acuma: Guvernatorul H. nu numai pradă averea, ci suge sângele nefericiților locuitori din Basarabia. Se vinde orice funcțiune, totul are pret și ispravnicii sunt nevoiți să fie niște hoți mai mult decât alții, deoarece plătesc pentru posturile lor de la 20 și până la 30 de mii ruble. Ca să vă dovedesc cât de nefastă este administrarea de azi din Basarabia, aș dori să porunciți, Majestate, de a vă prezenta o notiță de câți locuitori au fost în Basarabia la 1812, la încheierea păcii, câți coloniști bulgari au venit la noi și pe urmă, câți locuitori au emigrat, preferând jugul turcesc așa de greu pentru dânșii, administrării noastre. Afară de aceasta, trebueisc cercetate și achizițiunile făcute de domnii funcționari și îmbogățirea lor neproporțională; din numărul acesta nu exclud pe guvernatorul Basarabiei” (23).
Principele Kurakin scria Ministrului de Poliție Viazmitinov, la Petersburg:
“Într’adevăr, va fi un lucru foarte regretabil dacă această regiune, Basarabia, care până acum a fost așa de populata și fertilă și a căreia achizațiune a costat atât de scump Statul, va fi, în fine, pustiită” (24).
A. Storojenco, Inspector Sanitar, trimis în Basarabia la 1829, scrie:
“Nu se observă că buna stare a locuitorilor din Basarabia ar progresa, din contra,
când armatele noastre au ocupat Basarabia, ea se afla într’o stare mult mai înfloritoare
(25).
Starea țăranilor noștri în “Basarabia” anexată, a fost într’adevăr foarte grea.
Rușii, care priveau cu mirare un fenomen neobișnuit pentru dânșii, libertatea țăranilor noștri, pe când ai lor erau robi, aruncau pe spinarea bieților moldoveni toate sarcinile cele mai grele. ( … ) Încă de la sfârșitul anului 1812 țăranii moldoveni din Basarabia au început să fugă în masse peste Prut. Consilierul de Stat A. Baicov, care a fost în Basarabia la începutul anului 1813, scria în memoriul lui, adresat Ministrului Poliției din
St. Petersburg, Viazmitinov (26):
“Țăranii nemaifiind în stare a suporta birurile grele și taxele ilegale la care sunt supuși, sunt siliți să-și părăsească vetrele și să fugă peste Prut pentru a se așeza în părțile Imperiului turcesc (adică în Moldova rămasă). Într’adevăr, ar fi păcat dăcă această țară, până acum atât de populată și atât de bogată în produse, va fi condamnată pustiirii”. ( … )
Episcopul Dimitrie al Benderului și Akkermanului comunică Mitropolitului Gavriil (27) că în jud. Akerman locuitorii părăsesc satele lor și că în unele sate au rămas numai preoți. Crasno-Miloșevici ordonă Locot.-Colonel Arkudinski să piece imediat în judetul Orhei, deoarece este informat că “unii din boieri, rău văzuți de administrația rusească, caută să turbure poporul în Basarabia și să-l silească să treacă peste Prut în Moldova, în care scop întrebuințează diferite motive false și interpretări răuvoitoare despre paguba mare pentru dânsul de a mai trăi sub auspiciile guvernului rusesc, povestind în același timp despre starea de robie în care se află poporul din Rusia și despre birurile și impozitele extraordinar de grele care cad în sarcina țăranilor ruși și altele multe.
“Vă recomand”, scria Miloșevici “de a vizita târgurile și satele și unde, dacă veți afla orice mâhnire sau neliniște din partea poporului din cauza anexării țării către Rusia, luați toate măsurile posibile spre a convinge poporul să nu creadă provocațiunilor boierilor, care le fac numai având în vedere interesele lor proprii … Explicați că poporul se va bucură de aceeași libertate și independență de care se bucura în Moldova și că a-tot milostivul Domnul nostru, Împăratul, nu va suferi niciodată ca supușii lui de curând “dobândiți” să poată spune că au fost mai fericiți sub ocârmuirea turcească sau moldovenească, decât sub sceptrul Majestații Sale. Dacă se va observa oriunde emigrarea populației peste Prut, aveți datoria să-i opriți imediat și să-i arestați cu sprijinul poliției, iar pe cei vinovați de instigații aveți să mi-i aduceți sub escortă” (28).
( … ) Dar, cu toate aceste măsuri, boierii parăseau moșiile lor și plecau la Iași, iar țăranii își încărcau tot avutul lor în care și se îndreptau spre Prut (29).
Vieghel, vice-guvernatorul Basarabiei, povestește în “memoriile” sale (30), că din cauza politicii lui rusificatoare, boierii l-au declarat dușmanul neamului moldovenesc și au cerut de la General-Guvernatorul Basarabiei destituirea lui, în același timp hotărând să nu-i mai întindă mâna și să nu-l salute în ședintele Consiliului Înalt.
Boierii Râșcanu, Bașota, Donici, Vasile Roset și alții apără (31) pe țărani de abuzurile și vexațiunile funcționarilor ruși (32), scriu jalbe în contra funcționarilor prădalnici și bătăuși, adresate Consiliului Înalt și Locotenentului Imperial al Basarabiei (General-Guvernatorului Novorusiei), arătând că țăranii moldoveni din Basarabia sunt oameni liberi și nicidecum robi, și deci nu pot fi tratați în așa fel cum îi tratează funcționarii ruși.
Boierii, membrii Consiliului Înalt se luptau cu administratorii superiori, care vroiau să aplice în Basarabia legile rusești. Boierii, președintele și membrii Tribunalului Penal din Akkerman, refuză în mod categoric orice procedură în limba rusească (v. Vieghel, amintiri). Tot același Vieghel, vice-guvernator al Basarabiei povestește (Amintiri VI, 98) cș boerii moldoveni, numindu-se Români, se lăudau de originea lor Romană, crezând că ea este mai superioară decât cea slavă.
De la 1812, clasa proprietarilor mari, a boierilor, se împarte în două tabere: rusofilă puțin numeroasă, dar puternică prin sprijinul administrației rusești, și cea conservatoare națională moldovenească, care nu învăța limba rusească și se ținea de obiceiurile pământului și legile vechi ale țării. ( … ) Se schimbau guvernatorii, dar situația tristă și haotică rămânea aceiași. “Emigrațiunile continuă, scrie Capo d’Istria la data de 17 Aprilie 1817, lui Bahmetiev, vice-Regele (Locotenent Imperial, “Namiestnic”) al Basarabie (33). țăranii sunt jefuiți și desordinele, care se manifestau în mod așa de întristător sub guvernarea generalulul Harting, par a mai dăinui”. ( … )
A-și dori numai să arăt aici, în trăsături generale, că cu anexarea Basarabiei de către Ruși și cu evacuarea Principatelor, micșorate în întinderea teritoriului lor, n’a încetat
pentru neamul Românesc epoca suferințelor și a umilințelor. Jignit adânc în amorul său propriu național, adus până la ultima disperare, grație pustiirii țării, jefuit până la piele de vecinul puternic și asupritor, el trebuia să vadă cu sufletul amărât pe vecinul său străin după sânge, limbă și obiceiuri, care dispunea atât de puternic de pământul lui stravechiu. Treceau anii. Și România și “Basarabia” iarăși, au văzut armatele rusești (1828-1834, 1848-1851, 1853-1854), iarăși plângeau locuitorii și gemea Țara și pământul se cutremura sub tropotul călcâilor grele ale străinilor.
“Suferințele populației, scria St. Marc Girardin (Souvenir de voyage, I, 225), întreceau orice descriere. Niciodată nu s’a văzut o asemenea nimicire a ființelor vii” (34).
“Ocupația de la 1848-1851”, cum spune prof. Borețchi (“Istoria României”, în limba rusă p. 211), a avut consecințe grozave pentru Români”.
La 1877, rușii atuncea aliații românilor, au trecut prin țară, iar Basarabia a jucat un rol important, mai cu seamă la începutul războiului, ca centru militar în spatele armatelor moscovite. Rușii, în fine, aproape au ajuns la Constantinopol, această țintă așa de fermecătoare a politicii lor seculare. Norocul a fost așa de aproape și era așa de realizabil. Însă soarta a hotărât altmintrelea, și frumosul vis a trecut ca un vis.
S’a isprăvit războiul și s’a întâmplat ceea ce nu are precedent în întreaga istorie universală. Aliatul credincios și loial a fost forțat pentru toate sacrificiile grele, pentru
tot concursul sincer și efectiv dat altui aliat, să-i cedeze o parte din teritoriul său
propriu (35). O parte din Basarabia, care a fost înapoiată după tratatul din Paris de la 1856 României, ca pământul drept istoric al ei, anexat în mod arbitrar de Rusia, a fost luată iarăși de la România. Gurile Dunării, acestui fluviu, după părerea și convingerea rușilor, pur slav, nu puteau să nu fie în mâinile rușilor. Mai cinică mai strigătoare nedreptate nu putea, și nici nu poate să fie.
Neamul Românesc n’a încetat a crede, sub toate loviturile cele mai crude ale soartei, că ceasul de răsplată și de dreptate va veni și pentru Statul lui mic, înconjurat din toate părțile de dușmani seculari neîmpăcați. Ceasul acesta a sunat și dacă noi vom pricepe cum trebue să evităm toate defectele caracterului nostru național actual, consecințele triste, ale trecutului nostru întunecat de stăpânirea păgânilor, ale tiraniei fanarioților, ale asupririi rușilor (36) și ale înrâuririi prea mari și nefaste străine, atunci viitorul senin și frumos este asigurat.
Trebuie să lucrăm însă din răsputeri pentru a zidi o nouă bază a vieții noastre asemănătoare cu baza adevărată a spiritului nostru național de odinioară, dar trecută prin prisma suferințelor noastre seculare și deci purificată, înobilată și coordonată cu curentele sănătoase ale culturii moderne și ale moralei creștinești. Prima condiție pentru aceasta este dragostea și solidaritatea; această dragoste, care precum știm din istoria universală, a fost și este singurul mijloc pentru zidirea Statelor naționale; această dragoste, care este singurul ciment creator și care se începe și se încoronează prin solidaritate binefăcătoare.
Isprăvind această parte a lucrării mele, citez cuvintele savantului francez, general Niox, care spune în cartea lui: “Geographie Militaire des pays Balcaniques”:
„Românii au dat dovezi de cea mai mare vitalitate și în zilele cele mai negre ale istoriei lor, n’au încetat de a sustine credința lor în viitor și de a repeta vechiul adagiu popular: “Românul nu piere”. Existența acestui grup latin, pierdut în orientul Europei și plin de viața, după ce a fost de atâtea ori înecat de invaziunile asiatice, este un fapt istoric
din cele mai însemnate”
.
__________________________________

(1) V. prof. N. lorga. (Chestiunea Dunărei. Vălenii de Munte 1913, p. 100, 106, etc.), pomenește că. Lui Sviatoslav, principele rus, se atribuie năzuința de a realiza “întâia forma rusească a idealului moscovit de mai târziu”, crearea marelui imperiu de la Nipru până la Constantinopol. Această teorie de origine tendențioasă panrusească nu este dovedită deloc de izvoare științifice și în orice caz este opera istoricilor ruși.

(2) V. N. Dascovici. La question du Bosphore et des Dardanelles. (Les Russes devant Byzance), Geneva, 1915.

(3) Prof. universitar Cociubinski (basarabean din Akkerman) în lucrarea lui “Relațiile Rușilor sub Petru-cel-Mare cu slavii sudici și Românii”. (Odessa, 1867, p. 45), spune:
“Dimitrie Cantemir își asigura interesele personale, dar afară de dânsul numai puțini din anturajul lui știau că el pune în joc întregul viitor al țării lui și că riscul primejdios cădea numai pe Moldova”. b) Prof. Iorga (Histoire de Roumains, Bucarest 1922, p. 185), explică purtarea lui Cantemir prin tinerețea și neexperiența lui, insă Cantemir, născut la 1673 avea la 1711, 38 ani, vârstă destul de coaptă, mai cu seamă pentru un Domn. (Cantemir născ. 1673, m. 1723) c) V. Tratatul dintre Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovei și Petru-cel-Mare din 13 Aprilie 1711 art. II, III, IV, VI, VIII, X, XVII.
Acte și documente relative la istoria renașteri României, publicată de D. A. Sturdza și
C. Golescu Vartic, vol. I, p p. 16-17. d) Pr. Trubețkoi. Narațiunile despre neamul principilor Trubețkoi, p.p. 179, 180, etc., SPB 1891.

(4) V. Testamentul Împaratesei Ecaterina II. Memoriile Împ. Ecaterina II, SP. B. 1907,
p. 720.

(5) Walizewski. Imp. Ecaterina, p. 248-249.

(6) Arneth. “Joseph II und Catharina von Russland”, 143.

(7) N. Iorga. Acte și Fragmente II, p. 433

(8) Gospodarii fanarioți din Moldova și Valahia n’au avut nici un drept de a se numi “Domni”, deoarece acest sens istoric și național al titlului nu corespundea deloc caracterului funcției lor; tot așa acești greci n’au avut nici un motiv de a se nurni “Prinți”, fiindcă titlul acesta avea trăsături caracteristice, bine precizate în jurisprudența nobiliară și în heraldica europeană. Gospodarii fanarioți erau numai funcționari numiți de stăpânul lor și goniți sau pedepsiți de dânsul atunci când le venea pofta. Chiar și rangul turcesc de “Bei”, pe care-l aveau temporar, câtă vreme erau în funcțiune, gospodari, greci în Moldova și Muntenia, era mai inferior decât rangul de Pașă, care nu corespundea deloc tilului occidental de “Prinț”.

(9) Alexandru Moruzi, fratele lui Dumitrache Moruzi, unul din viitoril actori ai tragediei dezmembrării Moldovei, care s’a isprăvit cu decapitarea lui, rămânea la Constantinopol, unde lucra în folosul familiei și al Rușilor. Rolul lui la anexarea Basarabiei de Ruși, este discutat de istoricii Români, pe când nepoții lui din Rusia se făleau totdeauna cu însemnătatea acestui rol, numind cu mândrie pe Dumitrache “inițiatorul acestei anexări”.
(V. Casso, p. 138 n. 2; Pompiliu Eliade. De l’influence Francaise sur l’esprit public en Roumanie. Paris 1898, p. 113)
În Rusia, familia Moruzi a fost recunoscută ca princiară numai la 1893 (Ucazuri imperiale din 9 Iunie 1893 și din 10 August 1905). V. Vasilievici. Familiile titrare. SPE. 1910 I, p. 35 și Ermerin. La noblesse titrée de l’Empire de Russie, p. 202, 314.
La departamentul Heroldiei (heraldică) din Petersburg se păstrau petițiile membrilor familiei, cari, subliniind rolul lui Dumitrache Moruzi, decapitat pentru apararea intereselor Rusiei, cereau recunoașterea familiei în demnitatea de “cneaz”.

(10) Generalul Michelson primise ordin de la Împărat să intre în Moldova fără declarație de război, cerând comandanților cetaților turcești învoirea de a trece prin țară spre a merge în Dalmația. I se poruncise în chip hotărâtor să ia cetațile prin mijloace “prietenești” ; était un nouveau mot dans le dictionnaire de la guerre [a fost un cuvânt nou în dicționarul de război ] spune Contele Langeron. (V. Hurmuzaki, vol. III, supl. I, p 109). Cetățile Hotin, Bender, Akkerman, Chilia fură ocupate de ruși fără cea mai mică împotrivire, din contră, turcii așteptau pe ruși cu “cafea și ciubuc”. (V. Rosetti Arhiva Senatorilor” Analele Academiei XXXI, p. 460).

(11) V. Scrisoarea lui Italinski către dragomanul Hangerly, Casso, Rusia la Dunăre, p. 4, n. I.

(12) Joseph de Maistre. Correspondence diplomatique I. 25, Casso, 93.

(13) “Les Russes meurent comme des mouches dans ce climat si contraire a la temperature, a laquelle ils sont accoutumes”. (V. Arhiva Principelui Voronțov XVII, p. 205t. Cred că starea rea sanitară a armatei ruse a fost cauza adevărată a acestei mortalități, și nu atât clima.

(14) Talleyrand socotea chiar suzeranitatea Porții Otomane asupra Moldovei și Valahiei numai nominală (V. Casso, p. 9, a. 2).

(15) V. Rosetti. Arhiva Senatorilor din Chișinău, Hurmuzaki, Documente, v. I, II, supl. I.

(16) În general, boierii erau tratați de ruși în mod foarte aspru, iar uneori și cu un dispreț pronunțat. Spătarul Iordache Catargi, întors de la Paris, în 17 Februarie 1811, a fost arestat, perchiziționat și dus sub o escortă în Rusia. Boerul Iordache Roznovanu a fost tras de barbă prin sala Divanului de către un secretar al lui Crasno-Miloșevici, fiindcă a spus categoric că populația Moldovei nu mai poate da imediat 20.000 de care pentru transporturile armatei, și multe alte cazuri. V. R. Rosetti, Arhiva Senatorilor, Analele Academiei XXX1V, 74 75, etc.; V. Hurmuzaki, vol. III, supl. I; Jurnalul Contelui Langeron, p. 321. “Les Russes” scrie Baron de Mériage sont point aimés en Moldavie; les boyards ou seigneurs se voient avec peine depouilles par eux de leur considération et de leur autorité; leurs moeurs, leurs usages, leur costume, auxquels ils sont attachés etant l’objet de la risée des officiers russes”.(Casso, p. 90, No. 6). Duc Armand de Richelieu, géneral guvernator al Novorusiei și al Odessei, spune: “En general les boyards de Moldavie que j’ai vus et avec qui j’ai pu m’entretenir, m’ont paru trés éloignées de l’état d’ignorance et de stupidité auquel les Russes affectent de faire croire qu’ils sont réduits pour justifier, sans doute, la hauteur et les mauvais traitements qu’ils leur font essayer et qu’ils ne sembient mérlter en aucune manière”. (Documente, Buletinul societății Imperiale Ruse de Istorie, v. LIV, p. 196).

(17) V. Lucrările Comisiunei Arhivelor din Basarabia, I 333-334.

(18) V. Memoires de l’Amiral Tchitehagov, Paris, 1909, p. 360-370.

(19) Casso. (Rusia la Dunăre) spune că aceste cuvinte Cutuzov nu putea să le spună și
că aceasta este o născocire din partea istoricilor români, – pe când cuvintele acestea sunt citate de însuși Ciciagov, un rus indiscutabil, contemporanul lui Cutuzov și
general-comandant al armatelor rusești. (V. Memoires de l’Amiral Tchitehagov. Paris 1909, p. 36).

(20) Je demande si votre Majesté veut que la partie de la Moldavie acqulse par ce traité de paix soit offerte en recompense de l’alliance intime et sincère qu’on leur propose.
V. Casso, p. 160.

(21) Origina latină a Românilor, spune Casso (p. 229), dezorienta nu numai pe diplomații ruși, ci chiar pe slavofili. Așa vestitul scriitor Danilevski sfătuia guvernul rusesc de a ceda Basarabia României, “având în vedere principiul naționalității”.
(Rusia și Europa. SPB. 1888, p. 442). De aceeași părere a fost scriitorul rus Durnovo (Petersburschia Viedomosti). A. Kuropatkin în cartea lui “Problernele armatei ruse”, p. 492-494, V II, p. 502, vorbind despre războaiele ruso-turce, spune că Rusia a ajuns la sud-est la frontierele ei naturale chiar în anul 1792, după pacea de la Iași, care i-a dat malul stâng al Nistrului. A. Kuropatkin, ministru de război al Rusiei, socotea Nistrul ca frontiera naturală a Imperiului Țarilor.

(22) V. Casso, p. 158.

(23) V. Zablotzki-Desiatovski. Contele P. D. Kiseleff și epoca lui. Vol I, p. 33.

(24) Memoriile Societății Imperiale de Istorie și Antichități din Odesa. XXII, 118.

(25) Storojenco. “Două luni de călătorie”. Lecturile societății Imperiale de Istorie și Arheologie., 1871, cartea IV, pp. 41-83.

(26) Memoriile lui Baicov (funcționar al Ministerulul de externe din Petersburg), trimis de guvernul din Petersburg pentru controlarea inforrnațiunilor defavorabile administrației din Basarabia (tipărit în “Buletinul Societății de Istorie și Arheologie” din Odesa, vol. XXII.

(27) Arhiva Consistoriulai din Chișinău, 1812, No. 32.

(28) Sceglov. “Din trecutul Basarabiei”. Lucrările Comisiunii Științifice a Arhivelor din Basarabia,vol. p. 226 230.

(29) Casso, p. 202, 203.

(30) V. Arhiva rusească 1892, No. 12. Amintirile lui Vieghel, p. 175.

(31) Nacu 123, 127 etc. Arhivele Statulul și arhiva nobilimei din Basarabia.

(32) V. Nacu. 56. Deși și generalul Harting și Namiestnicul general Bahmetiev în rapoartele lor către guvernul din Petersburg, învinuiau numai pe funcționarii moldoveni de diferite abuzuri și vexațiuni, totuși documentele rusești n’au păstrat nici un nume moldovenesc al funcționarilor scoși din slujbă și condamnați. Din contră, cunoaștem numai nume rusești, ca de pildă: Nepeico, Tumanov, Tisski, Radici, Miatovski, Osmolovski, Jelihov, etc. V. Nacu, p. 124.

(33) V. Casso, Arhiva Ministerului de Interne. No. 1.175.

(34) V. Pompiliu Eliade. “La Roumanie au XIX siècle”, II, Paris Hachette, 1914, una din cele mai bune lucrări, foarte bine documentată, despre ocupațiunea rusească 1828-1834.

(35) V. General Niox. Geographie Militaire, Paris, 1915. Le Pays Balcaniques, p. 54; Paul Gaultier. La Roumanie (Bibliothèque de l’union Francaise), p. 52, etc.

(36) “De când rușii, sub masca de aliați si liberatori, s’au deprins a veni înarmați la moldoveni, de atuncea numai a luat începutul adevărata corupție a moravurilor moldovenești” (v. Vieghel. Arhiva Rusească 1893, I, p. 58)

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Romania, Rusia și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.