Diktatul de la Viena, 30 August 1940

A fost odata in Transilvania from Victor Roncea on Vimeo.

( … ) La aflarea veştii cedărilor de la Viena un grup de studenţi orădeni au demonstrat în faţa localului Consulatului German din Oradea, huiduindu-l pe consulul Schüster. Indignat, acesta din urmă a înaintat ulterior o notă de protest prefectului, generalul Todoruţ, căruia i s-a plâns că sub ferestrele clădirii s-a scandat “Pfui Schüster!”. O altă mare masă de cetăţeni s-au adunat în faţa Spitalului judeţean, iar alţii în centrul oraşului. Grupurile au pornit apoi spre Piaţa mare din centrul oraşului, scandând lozinci prin care înfierau hotărârile de la Viena. Acestora li s-au alăturat şi soldaţii Regimentului 1 Fortificaţii, care tocmai treceau cu comandantul lor prin zonă în drum spre cazarmă. Un ofiţer în rezervă, decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, s-a urcat pe podium improvizat pe loc de demonstraţi, şi în chip ostentativ şi-a rupt sabia în două. A doua zi, Legaţia germană de la Bucureşti a raportat comandamentului superior al armatei germane despre manifestaţie, subliniind faptul că a constata “o mare îndârjire în armată contra Germaniei” ( … )
Integral aici:
https://www.buletindecarei.ro/2020/08/durerea-si-lacrimile-de-acum-80-de-ani-marturii-din-ianculesti-radulestitiream-horea.html

Declaraţiile făcute de d. luliu Maniu la consiliul de Coroană în ziua de 30 August 1940, cu ocazia discuţiei asupra rezultatului arbitrajului delà Viena. (Unirea, 1940)

Mulţumesc Majestăţii Voastre că mi-a dat ocazie să arăt înaintea acestei distinse reuniuni punctul de vedere al Transilvaniei, privitor la ultimatul din Viena.
Mă simt în drept a afirma că reprezint Transilvania, îndeosebi când iau cuvântul în problema dezlipirii ei delà Patria-Mamă. Adunarea delà Alba-Iulia, care a decretat Unirea, m’a însărcinat pe mine să pun în aplicare, în calitatea mea de prezident al Consiliului Dirigent, hotărârile delà Alba-Iulia şi, în special, realizarea alipirii Transilvaniei la
Vechiul Regat.
Pot să afirm că m’am silit totdeauna să satisfac cu conștiinciozitate jurământul ce am depus înaintea celor patru Arhierei, de a păstra integritatea Ardealului încorporat la România şi drepturile poporului Român. Nu m’am abătut un moment delà calea ce mi-a dictat acest jurământ, şi nu mă voiu abate nici în momentul de faţă, când duşmanii noştri vor să ia din nou Transilvania.
În faţa acestei tentative, declar că Transilvania, şi cu ea împreună şi eu, suntem categoric
împotriva dezlipirii de România şi în contra fărâmiţării ei. Nu putem admite să ni se răpească nici cea mai mică parte din ea. Sunt revoltat adânc atunci când aud că chestiunea Transilvaniei se aduce în legătură cu Tratatul delà Trianon.
Unirea Ardealului cu Patria Mamă nu se întemeiază pe Tratatul delà Trianon, ci urmează din dreptul de autodeterminare al poporului român din Transilvania, manifestat în mod liber la 1 Decemvrie 1918, în Alba-Iulia. Noi am luat în stăpânire Transilvania în baza acestui drept, încă înainte de încheierea Tratatului delà Trianon, şi chiar înainte de
armistiţiu. Am organizat viaţa de stat românească în Dacia Superioară înainte de încheierea şi ratificarea Tratatului delà Trianon, organizând o armată regulată, care, împreună cu armata venită din Regatul Vechiu, a dat dovadă eminentă despre buna sa organizare şi impresionanta sa vitejie, rupând linia demarcaţională, întâi, şi apoi trecând Tisa.
Asupra Ardealului nu poate dispune nimeni altul, decât poporul român, care a avut şi are dreptul firesc de a uni Ardealul cu Vechiul-Regat, pentru a realiza marele ideal al Unităţii Naţionale. Poporul român are acest drept, pentru că formează majoritatea locuitorilor din Transilvania, şi pentru că unitatea geografică a Vechiului Regat şi împrejurările sociale-economice pretind această unitate.
Am aflat că delegaţii maghiari, ştiind acest lucru, au refuzat consecvent să discute problema din punct de vedere etnografic, social-economic, şi au argumentat exclusiv cu argumentul fals că Ungaria are drept istoric asupra Transilvaniei, argument absolut neîntemeiat, pentru că Transilvania nu a fost niciodată a Ungariei, ci a fost totdeauna independentă, până la 1867, când, împotriva voinţei noastre, în urma războaielor pierdute faţă de Prusia, dinastia Habsburgică a fost nevoită să sacrifice Ardealul ungurilor.
Protestez deci cu cea din urmă energie în contra hotărârii de arbitraj, şi protestez ca această hotărâre să fie pusă în aplicare. Acesta şi pentru motivul formal, că guvernul actual, care a hotărât acceptarea arbitrajului, care a semnat hotărârea, nu are nici un drept să lucreze în numele Naţiunii Române.
Guvernul actual nu are nici un mandat delà Naţiune. El este un guvern dictatorial, ieşit dintr-o lovitură de stat, şi nu are nici o legătură de drept cu cetăţenii acestui stat, deci semnătura lui nu are nici o valoare. Este foarte important lucru de a constata aceasta, deoarece un document nu poate fi izvor de drept decât atunci, când semnatarii lui sunt mandatari legitimi, ceea ce nu e cazul în problema actuală.
În istoria Ardealului au fost nenumărate manifestaţiuni în timp de sute de ani, al căror principiu fundamental era întotdeauna că poporul ardelean nu admite să se aducă vreo hotărâre privitoare la Transilvania, fără a fi întrebat. Şi din motivul că adeseori s’a încercat a se hotărî în mod arbitrar, peste voia acestuia, poporul român din Ardeal a făcut în o sută de ani trei revoluţii, ceea ce nu s’a întâmplat în istoria nici unui popor de ţărani. Protestez în contra încercării ce se face şi de astă dată de a se hotărî asupra soartei Ardealului, fără a fi întrebat poporul român din Ardeal.
Chiar în ce priveşte Consiliul de Coroană de faţă, trebuie să constat respectuos, dar cu toată hotărârea, că el nu are dreptul de a hotărî nimic, îndeosebi în problema Ardealului, care ne preocupă. Consiliul de Coroană nu este o corporaţiune deliberativă. Noi suntem chemaţi aici să ne exprimăm fiecare personal opinia noastră, dar nu putem hotărî nimic, mai ales nu putem hotărî nimic privitor la Ardeal. Soartea Ardealului nu poate fi determinată la masa verde şi între patru pereţi, oricât de distinse ar fi persoanele întrunite. Drept consecinţă, protestez împotriva faptului ca, Consiliul de Coroană să se pronunţe în ce priveşte arbitrajul delà Viena, care în realitate este un dictat.

Sunt de părere să nu se accepte hotărârea adusă la Viena, ci să o respingem cu toată hotărârea şi cu orice risc.
Protestez, ca să se repete cu Transilvania ceea ce s’a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina.
A fost o mare greşeală, care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei şi o imensă pierdere n ce priveşte avuţia materială şi mândria sufletească a poporului român.
Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii, fără o lovitură de tun.
Cei vinovaţi pentru dureroasa pierdere a Basarabiei şi Bucovinei trebuie chemaţi la răspundere. Asta cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania, şi demoralizarea în care a căzut poporul român, este a se atribui catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile.

Ardealul! Ardealul! Ardealul! – Corneliu Coposu (Unirea, 1940)

Cu sufletul cutremurat de cea mai cumplită durere a istoriei noastre, vedem, înmărmuriţi, pe urmaşii lui arpad în goană peste Ardealul nostru sfânt.
Nepăsătoare la jalea noastră; la tragedia sutelor de mii, linia nouă, pe care niciodată nu o vom numi “hotar”, se aşează de-a curmezişul râurilor noastre, peste mândrii noştri munţi delà Apus, spintecând în jumătate brazda muncită de aceleaşi braţe româneşti.
Ne plâng de milă izvoarele, şi codrii înstrăinaţi ne cântă, din veştede frunze de toamnă, povestea durerii.
Din creştetul cerului, până îa rădăcina de iarbă răsună un strigăt de jale: Ardealul! Ardealul, Ardealul! … Am fost biruiţi, fără sabie. Am fost abandonaţi, fără întrebare.
Am fost trădaţi, de regele fugar, care s’a dus să împrăştie în unghiurile lumii rodul ostenelii noastre şi truda unui popor blând, care s’a lăsat încălecat de orgoliul lui păcătos. — După ce a prăbuşit în ruine, ţara şi a călcat în picioare onoarea unui popor. N’am vrut să credem, niciodată, că se va afla un român, care să ceară, împotriva neamului său, judecători peste hotare. Hotarele nu se târguesc, ci se apără cu arma.
N’am vrut să credem că poate curge sânge românesc, prin mâna care va cuteza să subscrie cel mai criminal act de laşitate ce poate întuneca istoria unui neam, fie şi pentru a salva, pe seama altora, o pace, de care, în aşa condiţii, nimeni nu avea nevoie. Dar a fost scris, în cartea veşniciei, să fie aşa.
Toată aşteptarea noastră, plină de nădejde şi plină de suflet, a fost în zădar. Am rupt din puţinul nostru miliarde grele, pentru apărarea hotarului sfânt, pe care l-au mutat, dincolo de ţinuturi româneşti, trădătorii de ţară. De prin forturile răsărite din bucuroasa noastră jertfă, dintre ziduri de arme, au ieşit, cu fruntea plecată sub povara ruşinii şi a deznădejdii, scrâşnind din dinţi şi muşcându-şi pumnii, ostaşii victoriei de ieri.
De o mie de ani aşteptau luptă dreaptă cu duşmanul de totdeauna, şi nici acum nu le-a fost dat să se măsoare cu el. Cu pumnii încleştaţi ei vor aştepta şi de-acuma ceasul.
Nu vor uita, desigur, niciodată, cea mai sângeroasă umilire, ce li s’a adus. Şi din gândurile lor negre, se va desprinde, în zvâcniri uriaşe, revanşa …

Hoardele duşmane, rânjind de prostească bucurie, au pângărit vatra străbunilor noştri. Despărţind copacii din pădurile falnice, peste frumoasele noastre câmpii, prin înalţimile străjuite de brazi, frontiera nouă, născută din ură aprinsă, în Viena nenorocului românesc, îşi cască astăzi gura înfometată de pământ.
Această frontieră sparge între Ungaria şi noi o prăpastie adâncă, de care nu se va lega uitarea; pe care nu o vor astupa nici anii, nici legile, nici morţii veacurilor viitoare.
Mărturiile drepturilor româneşti, nesocotite de puternicii zilei de azi, s’au ascuns în vândutul pământ al măririlor noastre. Acolo aşteaptă solia libertăţii.
Şi, în aşteptarea ei, monumentele de eroi şi-au înegrit granitul. Iar cronicile vechi şi cărţile trecutului ne şoptesc, dintre scoarţe bătrâne, osânda …
Ardealul rupt printr’o îndelung aşteptată şi pregătită silnicie, cu mijlocitul concurs al nevredniciei noastre, va trăi, de acum, viaţă românească, născută nu din amintirea noastră, ci a celor care ne-au fost înaintaşi. Voinţa lui de libertate va sfida, pe temeiul acestei amintiri, ca şi altădată, opresiunea. Mormintele celor fără de număr, care s’au dăruit pentru pământul ajuns din nou pradă întunericului naţional, vor fi pavăză, în suferinţa celor înlănţuiţi.
De astăzi încolo, Ardealul nu va avea sărbătoare. Ceasurile noastre vor trece jalnice şi mute, până în ziua socotelilor. Şi surdă va clocoti, în sufletul nostru pătruns de pumnalul
nedreptăţii, răzbunarea. Dar, martor ne este Domnul, că nu o vom lăsa pe seama copiilor noştri. Ardealul rupt ne cheamă. Nădejdea e numai la noi.

Să fie blestemat de mormântul părinţilor săi şi de umbrele statornicilor martiri, Românul care va sta în cumpănă, la chemarea fraţilor robiţi.
Din catastrofa zilelor noastre să ne facem un îndemn. Nădejdea trebuie să ne călăuzească. Ardealul are Dumnezeu!
Sentinţa delà Viena a înfrânt prezentul. Numai prezentul! Dar nu ne-a biruit trecutul. Şi nu ne va putea încătuşa viitorul.
Nu s’a născut pe lume om, şi nu cunoaşte istoria, popor, care să ne înfrângă viitorul. Ardealul a fost vândut, dar n’a fost biruit!
Din această zi de cernită ruşine, când nelegiuirea a spintecat, fără românească împotrivire, pământul nostru drag, noi vom începe, cu aspră vrere şi cu dârzenie dacă, lupta pentru Ardeal.
De trăznete să piară cei ce se vor da înapoi!