Republicarea unor articole sau documente din vechime ce arată necazurile îndurate de înaintașii noștri reprezintă o datorie sufletească. Studiind trecutul, putem înțelege pe ce se sprijină prezentul și ce se preconizează în viitor.
Când vine vorba de Rusia, studiind trecutul, înțelegem foarte limpede că nu ne-a fost prietenă. Prezentul e reflexia trecutului, evident, nu putem spune că azi e țară prietenă, din contra! Ca în trecut, Rusia la adăpostul forței militare reocupa Basarabia.
Desigur, nu putem face abstracție ca se întâmplăcu ajutorul unor lingători de ciubote moskalești gen Dodonii sau Roșca de pe ambele maluri ale Prutului, gata să implementeze “planul Kozak”.
Diferența între țariști și bolsevici e că cei din urmă au dus bestialitatea și genocidul la un nivel fără precedent în istoria umanității. Altfel, bolșevicii ruși au rămas fideli politicii țariste de expansiune.
În prezent, Rusia oferă la toată lumea matrioșka numită “eurasianism”. E o formulă propagandistică menită să înșele conștiințele și o metodă prin care încearcă să-și împlinească visul de mărire deșartă. E visul slavofil, visul celei de “a treia Roma”, visul rusesc în care ortodoxia e folosită drept cal troian.
__________________________________
Publicatia Dacia, Iulie 1941 – Nicolae Cartojan
Diplomaţia rusească dela Petru cel Mare încoace, în năzuinţele ei ascunse de a înfige steagurile Ţarilor pe malurile Bosforului, s’a înfăţişat popoarelor din Balcani, ca o mare putere ortodoxă, care, mişcată de comunitatea sentimentelor creştine, le va aduce liberarea de sub jugul păgânilor.
De această strălucitoare, — dar, din nenorocire, falsă — aureolă a fost amăgit însuşi Kogălniceanu în anii tinereţii sale de studii la Berlin.
Publicând în 1837 a sa Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valichie, Kogălniceanu scria:
“Depuis des siècles il existe une tradition en Moldavie et en Valachie qui dit que notre salut viendra du Nord. Tout nous attache à la Russie …
Les tems sont passés où nous pouvions nous défendre seuls contre les Turcs, les Polonais, les Hongrois, les Tartares; nous sommes trop faibles; nous ne pourrions
rien faire sans la Russie qui a toujours été notre bienfaitrice… Dans la protection de la Russie, je ne vois que de la justice et Un intérêt inspiré par l’amour chrétien pour des peuples malheureux”.
[ De secole există o tradiție în Moldova și Valahia care spune că mântuirea noastră va veni din nord. Totul ne atașează de Rusia … Au trecut vremurile când ne-am putut apăra singuri împotriva turcilor, polonezilor, ungurilor, a tătarilor; suntem prea slabi; nu am putea face nimic fără Rusia, care a fost întotdeauna binefăcătorul nostru … În protecția Rusiei, nu văd decât dreptatea și un interes inspirat de dragostea creștină pentru popoarele nefericite. ]
Întorcându-se însă în Moldova şi intrând în viaţa publică, delà început, ca aghiotant şi secretar intim al Domnitorului M. Sturdza, Kogălniceanu s’a vindecat repede de această naivă iluzie. Dacă raptul Basarabiei în 1812 nu fusese îndeajuns de convingător pentru a
spulbera nădejdile puse de Moldoveni în Rusia creştină, experienţele încercate de tânărul aghiotant domnesc au fost suficiente pentru a-l trezi la realitate.
Ca secretar particular al Domnului, el a putut să vadă cum Ruşii, care introduseseră
cenzura în Principate, din 1829, cereau Domnului să înăbuşe răspândirea ideilor naţionaliste şi să ia măsuri represive împotriva tineretului idealist.
În 1838, Kogălniceanu scotea, în colaborare cu Asachi, prima revistă literară cu caracter naţionalist a Moldovei, “Alăuta Românească”. Delà al cincilea număr, revista a fost suprimată pentru articolul “Filosofia whist-ului”, care avea, ce e dreptul, trăsături satirice privitoare la viaţa socială rusă.
În 1840, Kogălniceanu publica revista “Dacia literară”, dar cu al doilea număr, revista este suprimată pentru un articol, în care Kogălniceanu ataca lipsa de interes a boerimei
pentru literatura naţională.
În 1843, cursul de istorie naţională, deschis de el în Academia mihăileană, este închis după trei săptămâni. În 1844, primul număr din noua lui revistă “Propăşirea” iese delà cenzură cu titlul tăiat, cu jumătate din program suprimat, cu articolul lui Ion Ghica despre uniunea vamală între Muntenia şi Moldova înlăturat.
În primăvara anului este oprit, din drumul lui spre Paris, la Viena şi silit să se întoarcă în ţară. În toamnă, revista este suprimată, iar el închis în mănăstirea Râşca unde cade greu bolnav. După revoluţiile din 1848, armatele ruseşti ocupau ţările româneşti, iar guvernul rus, într’o notă circulară adresată cabinetelor europene, explica ocupaţia ca o măsură prudentă, necesară pentru a preîntâmpina neorânduelile delà hotarele Rusiei, “provocate
de o ceată de zăpăciţi în numele unei idei de naţionalitate care se pierde în noaptea veacurilor”. Războiul din Crimeea şi congresul din Paris a dat însă dreptate “zăpăciților” și a creat cadrul politic necesar pentru unirea Principatelor, la care Kogălniceannu, adversar acum hotărât al Rusiei, a avut, după cum se ştie, un rol important.
Congresul din Paris, a mers chiar mai departe şi a silit Rusia să restituie Moldovei trei judeţe basarabene. Diplomaţia rusească nu se putea mulţumi cu această înfrângere.
Sub pretextul că ia apărarea creştinilor din Balcani, provoacă războiul din 1877.
În faza de pregătire a războiului, guvernul rus încheie cu guvernul român
convenţia din 4/17 Aprilie 1877, prin care Românii îngăduiau trecerea armatelor
ruseşti prin ţara lor, iar Ruşii, la rândul lor, garantau integritatea teritorială a României. Războiul nu s’a desfăşurat însă după planurile ruseşti. Propunerea Românilor de a intra şi ei în războiu, contra Turcilor, pentru dobândirea independenţei, a fost primită de Ruşi cu mândrie. Nu aveau nevoie de ajutorul Românilor.
Dar când armatele ruseşti au ajuns în Balcani, lăsând în spatele lor puternica oştire a lui
Osman Paşa, încep să-şi dea seama de primejdie.
La 23/31 Iulie 1877, Marele Duce telegrafiază din Târnova, Principelui Carol:
“Turcii, îngrămădind cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne înăbuşe. Rog faceţi legătura, demonstraţie şi, dacă e posibil, trecerea Dunărei, pe care doreşti să o faci. Între Jiul şi Corabia această demorstraţie este indispensabilă pentru uşurarea noastră”.
Războiul s’a desfăşurat în împrejurări care se cunosc. Osman Pasa, asediat la Plevna, capitulează la 29 Noembrie (st. v) cu întreaga lui armată, predându-şi sabia în mâna Principelui Carol, coanandantul suprem al armatelor aliate.
Prin aceasta s’a deschis drumul Ruşilor către Balcani. Bulgarii, Sârbii, Muntenegrenii şi Grecii se revoltă. În aceste împrejurări, Turcii se văd nevoiţi să ceară armistiţiul. Marea
bucurie pe care o stârnise la noi veştile, sosite de pe câmpul de războiu, este însă umbrită de pretenţiunile diplomaţilor ruşi.
Uitând tot ceea ce ei datorau României, amăgindu-ne cu declaraţiuni de dragoste şi promisiuni pentru viitor, ei cereau restituirea celor trei judeţe basarabene pe care, după războiul Crimeei, ni le dăduse congresul din Paris. Aceste pretenţiuni ruseşti asupra fâşiei de pământ românesc, ruptă prin silnicie din trupul vechei Moldove, a ridicat o furtună de agitaţii în ţară.
La congresul din San-Stefano (3Martie 1878) Românii nu fuseseră chemaţi.
Tratatul prevedea însă şi cedarea Basarabiei către Rusia. Guvernul român, potrivit cu votul unanim al Camerei şi Senatului de a păstra neştirbită integritatea teritoriului român, protestează la Petersburg împotriva tratatului şi ia măsuri militare pentru a preveni ocuparea Basarabiei de către Ruşi.
Cabinetul din Petersburg ameninţă cu dezaramarea. Principele Carol răspunde demn:
“Armata română, care la Plevna, sub ochii ţarului, a luptat atât de vitejeşte, va putea fi nimicită, dar niciodată dezarmată”.
În vară, după propunerea Angliei, are loc congresul din Berlin. Kogălniceanu este trimis împreună cu preşedintele de consiliu, Ioan Brătianu, ca reprezentanţi ai României.
Dar delegaţii României nu sunt admişi decât în ziua de 1/13 Iulie, când vine în dezbaterea congresului chestiunea României. Presida Bismarck, cancelarul de fier.
Atunci a rostit Kogălniceanu acel clasic discurs, în care a expus cu toată concizia,
claritatea şi demnitatea, punctul de vedere al României, care nu putea consimţi — pe bună dreptate — ca “vreo parte din teritoriul actual să fie dezlipită din trupul ţării”.
Hotărârea congresului era însă luată şi Kogălniceanu ştia aceasta. Dar el n’a leşinat.
Pentru că reprezenta cu demnitate cauza poporului românesc.
Ci depunând cu Brătianu pe masa congresului, textul convenţiei semnat de Ţarul Rusiei, prin care se garanta integritatea teritorială a României, a plecat din guvern fără să semneze cesiunea Basarabiei.
Căci el vedea departe peste timpul său, până în zarea vremurilor noastre, şi n’a voit să
lege, prin semnătura lui, neamul său, la nici o cesiune teritorială. Avea însă conştiinţa împăcată că făcuse tot ceea ce se putea face pentru a salva Basarabia, înainte chiar de a se înfăţişa la congresul din Berlin, Kogălniceanu încercase o cale de apropiere prietenească de guvernul rusesc.
În această năzuinţă, el trimisese Baronului de Jomini, mâna dreaptă a cancelarului Rusiei, Prinţul Gorciakov, pe care avusese prilejul să-l cunoască personal, o scrisoare
de felicitare pentru anul nou, 1878. Baronul de Jomini răspunde cu o scrisoare, în care vorbind de lealitate, sinceritate şi duplicitate, repune chestiunea retrocedării Basarabiei. La aceasta, Kogălniceanu răspunde cu o altă scrisoare, plină de demnitate, fineţe şi tact, care va rămâne în istorie, peste veacuri, ca unul din cele mai frumoase acte ale diplomaţiei româneşti:
“A răspunde la scrisoarea Excelenţei Voastre înseamnă mai întâi de toate, şi ca o neapărată necesitate, să apăr ţara mea de învinuirea de duplicitate, ce i se face aşa de direct, deşi atât de învăluit. Faptele vor avea aici mult mai doveditoare elocvenţă decât raţionamentele, actele mai mult ca vorbele, şi-mi iau îngăduinţa faţă de Excelenţa
Voastră de a le recapitula.
Împotriva înştiinţărilor, aş putea zice chiar împotriva ameninţărilor, care cădeau din toate părţile asupra noastră, noi am încheiat cu guverrul imperial convenţia din 4/17 Aprilie 1877, prin care toate mijloacele materiale ale ţării erau cu totul puse la îndemâna Rusiei.
Singura noastră ţintă, când am luat această hotăiîre, a fost de a apăra integritatea pământului nostru. Această integritate a fost stipulată la art. 2 al numitei convenţii…”
Şi după ce aminteşte ajutorul pe care l-am dat Ruşilor în ceasurile cele mai grele ale răsboiului, continuă:
“Zece mii de Români dintr’o armată de 50.000 de oameni, dorm azi somnul lor cel de pe urmă în jurul Plevnei şi în câmpiile Bulgariei. Această bărbătească, dar dureroasă jertfă, noi am îndeplinit-o dintr’un avânt al inimii, fără condiţii, fără tratat prealabil, căci pentru noi cuvântul Majestăţii Sale împăratul preţuia ca şi tratatele cele mai formale și purta în sine cea mai înaltă din toate sancţiunile.
Toată perfidia noastră s’a redus deci la o bună credinţă deplină, toată isteţimea noastră la o încredere desăvârşită. Ne-am zis că, dacă integritatea teritoriului nostru era asigurată prin singurul fapt al trecerii armatelor împărăteşti, ceea ce constituia, fără îndoială, un ajutor pasiv, această integritate ne va fi cu atât mai mult garantată din ziua în care armata noastră a fost chemată la cooperare activă, care se manifestă făţiş ca cea mai pozitivă din toate alianţele …”
Şi după ce înşiră toate greutăţile, toate umilinţele îndurate de ţară din partea autorităţilor ruseşti, care tratau administraţia şi populaţia ca o ţară cucerită, încheie:
Corectă delà început, România doreşte şi ţine să rămână corectă până la capăt.
Totuşi, dacă a refuza de a ceda pământ românesc, dacă a nu se supune cu o bunăvoinţă uşoară la jertfe la care nu s’ar putea îndupleca nici o naţiune şi nici un guvern, care se respectă, dacă toate acestea înseamnă duplicitate, atunci recunosc, mărturisesc, declar că învinuirea este dreaptă şi că ţinem cu toată inima si cu toată cinstea, să o meritam.
Excelenţa Vostră constată, şi nimeni nu se gândeşte să conteste, că Rusia este puternică şi România slabă. Prin forţă, ea poate lua mai mult decât Basarabia: ea poate lua ţara întreagă.
Dar mai presus de forţă, este legea dreptăţii eterne şi a moralei eterne şi în acest domeniu din care nimeni nu ne poate expropria, noi ne întărim la rândul nostru cu acea putere ce îşi trage caracterul ei absolut din însăşi principiile care i-au dat naştere şi din care se nutreşte …
E rândul Rusiei de a înţelege că pentru o ţară mare, iubirea a 5 milioane de Români, asigurarea că inimile şi braţele lor vor fi totdeauna gata, preţuieşte mai mult decât o biată fâşie de pământ”.
Vibrează în aceste rânduri mişcătoare, nu numai sufletul lui Kogălniceanu, ci şi sufletul marelui Ştefan ctitor întregitor de ţară, care a sângerat apărând ţărmul Basarabiei de invazia păgânilor; palpită în ele sufletul arcaşilor din Orhei si al tuturor Moldovenilor
care au trudit şi au murit desţelinând si apărând pământul dintre apele Prutului şi ale Nistrului. Vorbeşte prin glasul lui Kogălniceanu sufletul neamului întreg.
În afară de actul prin care Sfatul Ţării din Basarabia a hotărît, în ziua de 27 Martie 1918, unirea cu patria mamă, nu cunosc din tot ce s’a scris asupra Basarabiei nimic care să se ridice la această înălţime morală de curaj şi demnitate naţională.
MihailAndrei's Blog 
