Ungaria revizionistă – Samu Fényes


[ Traducere I.T Mureșan, Bucuresti 1936 ]

Oligarhia Maghiară
Înainte de era turcească

În evul mediu, în Europa, pe vremea germano-franco-romană, domnea iobăgia, esența căreia era că puterea armată a tării de sub șefia regelui se compune din trupele procurate de nobilii vasali. Regele deci nu putea niciodată să desfășoare o mai mare forță decât aceea pe care i-o procura vasalii lui. Astfel nobilii puteau șantaja tara și regele tocmai atunci când era mai mare nevoie de ei.
În primele trei secole delà înjghebarea regatului maghiar, sub Arpazi, delà anul 1000 până la 1301, exista un alt regim. Puterea regelui era absolută și se întemeia pe armata sa; proprie și puternică. În principiu, întreaga tară este a regelui el tine singura putere militară, altcineva nici nu poate tine soldați decât cu voia și la dispoziția regelui.

Cronicarul cel mai demn de crezare și cel mai profund cunoscător al acelor vremuri, Otto Freisinger, îl descrie pe regele Ungariei ca pe un despot, ca pe un tiran cu puteri absolute. Întreținerea unei armate, cu gospodăria din evul mediu nici nu putea avea altă bază decât latifundul. ( … )
Ungaria în secolul al XI-lea era mărginită numai de două mari puteri care ar fi putut periclita independenta ei și ar fi putut spera să o supună vasalității lor: dinspre apus
Germania, iar dinspre răsărit, Imperiul Bizantin. Aceasta din urmă însă, pe vremea emigrării popoarelor a fost strânsă într’un cerc atât de puternic de către triburile slave care s’au așezat în Balcani, încât nu se putea aventura la încercări de cuceriri în părțile dunărene. Germania însă, nu-și ascundea aspirațiunile pe care le și susținea cu argumentul, că poporul maghiar a fost încreștinat de către episcopi germani.

Sfântul Ștefan primul rege creștin, ce-i drept, nu a recunoscut acest titlu, a purtat răsboi cu împăratul Konradt; pe care l’a și învins; dar din cauza încreștinării a intrat în conflict cu aristocrația autohtonă, ceea ce a provocat o răsvrătire sângeroasă în părțile de dincolo de Dunăre. A fost nevoit să adune în jurul și ajutorul său cavaleri îmbrăcați în zale, cărora le-a dăruit mari latifundii, deoarece cu ajutorul lor a isbutit să extermine
aristocrația autohtonă. Acești cavaleri sunt strămoșii aristocrației de azi, care ulterior s’a maghiarizat.
Ei s’au străduit să aducă tara regelui Germaniei. L’au convins pe Regele Ungariei să persecute membrii familiei domnitoare și în locul fiului și a rudelor sale să desemneze ca succesor al său pe fiul unei cumnate a sale germane. Pe moștenitorul tronului l’au suprimat, unei rude foarte apropiate a regelui i-au scos ochii, alteia i-au turnat plumb în urechi, iar pe ceilalți i-au făcut să se refugieze în străinătate, când în fine regele l’a desemnat ca succesor pe copilul italian. Noua aristocrație nu mai avea nevoie de rege, au pus deci la cale un atentat și contra lui, și nu mult după aceasta regele a decedat. Succesorul său de origină italian s’a grăbit să treacă tara sub vasalitatea regelui german.
Cu concursul aristocrației maghiarofobe, care devenea din ce în ce mai puternică. Ungaria și-ar fi pierdut neapărat independenta, dacă spre sfârșitul secolului al XI-lea, conflictul iscat cu Papa Grigorie nu ar fi paralizat pentru secole capacitatea de cuceriri a Germaniei.

Este adevărat că această aristocrație maghiarofobă, de origină străină, s a maghiarizat mai târziu, dar lăcomia ei nu a scăzut și a reușit să sugă în așa măsură vlaga tării încât aceasta a devenit incapabilă de apărare. Au isbutit prin acea că în cursul secolului al XII-lea au acaparat cea mai mare parte a domeniilor cetăților, care erau temeiul puterii regale, fiindcă ele susțineau armata cate apăra țara. Prin acapararea acestor domenii, aristocrații agresivi au slăbit atât de mult puterea regală și puterea de apărare a țării, încât au reușit să smulgă regelui “bula de aur” (în 1222), prin care li se recunoștea privilegiul de a nu suporta nici o sarcină publică.
Țara nici n’a mai fost în stare să se apere, astfel că la invazia tătarilor, după o luptă de o oră, a căzut învinsă. Anarhia magnaților a subminat atât de mult puterea regală că abia prin al doilea deceniu al secolului al XIV-lea i s’a putut pune capăt acestei anarhii.
Regii din casa Anjou, în locul sistemului de apărare dispărut, au introdus iobăgia, în timp ce acest sistem era în descompunere în restul Europei.

Pe vremea celui de al doilea rege din casa Anjou, Ladislau, a apărut în Balcani primejdia turcească, însă fără a atinge încă hotarele Ungariei. După regii din casa Anjou, a venit la tron Sigismund, care a domnit cincizeci de ani și care mai târziu a devenit și împărat al Germaniei. În epoca tunurilor și a prafului de pușcă sistemul de apărare bazat pe iobăgie nu mai putea corespunde în totul cerințelor, astfel puterea centrală maghiară iarăși a slăbit și conducerea treburilor țării a ajuns iarăși pe mâna magnaților turbulenți și hrăpăreți cari n’au disperat la vederea înaintării turcilor, deși aceștia începeau să amenințe hotarele țării. Magnații chiar se dezinteresau de țară, totuși împăratul Sigismund a reușit să înjghebeze coaliția europeană contra turcilor.

Această întreprindere însă nu prea poate fi considerată Ungurească, căci în armata de vreo 80.000 oameni abia dacă erau mai multi de câteva mii maghiari. Ungaria a venit ca aport, afară de banderiul regal de 1000 luptători, cu banderiile și mai mici ale celor 2 – 3 prelati. Această armată de altfel, a fost bătută și s’a descompus la Nicopole cu care ocazie Bulgaria a fost subjugată de turci (anul 1396). Turcii s au apropiat din ce în ce mai mult de hotarele de la sud, apoi s au aruncat asupra principatului român al Munteniei.

Câte secole au apărat ungurii cultura occidentului contra Turcilor?

În anul 1428 au atins turcii pentru prima oară teritoriul unguresc, la Galamboc (actualul Kolumbacs din Serbia). Doar de la această dată poate fi socotită epoca în care Ungaria a apărat Occidentul contra turcilor, adică total timp cam de două generații, deci nu ,timp de 300 ani, ci numai vreo 60—70.
Această epocă se rezumă doar la timpul cât au trăit cei doi mari bărbați de origine română, Ioan de Huniade și fiul său Matei Corvinul. Victorioasa rezistență contra turcilor a fost organizată de Ioan de Huniade, — fost general al lui Sigismund — din a cărui energie a măcinat mult mai mult lăcomia hrăpăreată, invidia și micimea de suflet a oligarhiei maghiare, decât puterea turcească.

Ioan de Huniade însă, a rămas victorios și fată de dușmanii dinlăuntru. A făcut, să fie ales rege Albert de Habsburg sperând că va obține prin marile legături ale acestuia sprijin european.
După aceasta s’a apucat de pregătirea ofensivei contra Turcilor; dar magnații au găsit cu cale să-i pună piedici văzând că puterea sa crescuse considerabil. În acest scop au adus o hotărâre, în sensul că pe viitor singur regele este dator să apere tara, cu forțele sale armate proprii, nobilimea va fi obligată să participe la război numai în cazul dacă țara este atacată și dacă ei găsesc că primejdia este extrem de mare.

Acestei hotărâri rușinoase i se datorește că Ia 1439 a căzut cetatea Szedrö, (Semendria)— pe care cu doi ani înainte Huniade o apărase cu succes, — făcând astfel ca întreaga Serbie să fie subjugată de turci. Regele a plecat în grabă de la Szendrö la Viena să-și procure ajutoare. În timpul călătoriei însă a murit. Huniade a reușit să facă ca noul rege să fie ales, în persoana lui Ulaszlo (Ladislav) regele Poloniei, care a adus în țară, contra turcilor o armată însemnată. Turcii între timp au înaintat până la Sibiu și Porțile de Fier. Huniade însă a distrus ambele armate turcești și cu ofensiva din anul 1443 a eliberat întreaga Serbie și o mare parte din Bulgaria. Prin pacea încheiată, turcii se obligau să evacueze și Bosnia și Valachia. Delegatul Papei însă, cu concursul magnaților maghiari a izbutit, călcând pacea încheiată, să pornească din nou războiul. Aliatii nu și-au îndeplinit obligațiunile și nobilimea maghiară a găsit și ea nimerit, să-l lase pe Huniade și pe rege în primejdie, astfel că armafa maghiară, a fost distrusă de turci la Varna.
Regele a căzut pe câmpul de luptă. Poarta era deschisă în fata turcilor și magnații maghiari au încercat totul ca să-l suprime pe Huniade care scăpase teafăr din luptă. Aceasta însă nu le-a, reușit, deși la vestea morții regelui au acaparat întreaga putere de stat.

Au împărțit țara în șapte bucăți; șapte căpitănii, una din acestea, au dat-o lui Huniade,
ca să fie cineva care să apere hotarele. Șase căpitănii însă le-au rezervat pentru ei, ca Huniade să nu aibă de unde-și recruta armata. Huniade atunci și-a organizat armata mercenară, cu mijloace și bani proprii.
În aceste vremuri periculoase magnații unguri l-au ales de rege pe Ladislau, fiul încă copil al lui Adalbert și pentru ca să scape de orice grije, l’au ales pe Huniade de regent, ca apoi să anihileze orice dispozițiuni ale lui. Huniade a cerut și parlamentul a votat o mare contribuție pentru scopuri militare, aceasta însă nu s’a putut încasa de pe teritoriile de sub stăpânirea magnaților și drept consecință armata magiară a fost învinsă în lupta de la Rigo-mezö. Când regele a împlinit vârsta de 14 ani, l’au adus acasă și au pretins abdicarea lui Huniade. Drept recompensă regele l’a numit Căpitan suprem al tării.
Căpitanul suprem însă doar armată nu avea. La un an de zile după aceasta, la 1453, turci au ocupat Constantinopolul.

Țara și întreaga Europă erau în primejdie. Înaintarea puterii otomane părea de neînlăturat.
În calea turcilor spre apus nu mai stătea decât Ungaria; adică mai bine zis Huniade și pe când sultanul cu oști nenumărate se arunca asupra porții Ungariei, Nandorfehervar, (Belgrad) marii magnați maghiari conspirau cu rudele din partea mamei micului rege,
pentru înlăturarea lui Huniade.
Cetatea trebuea întărită; împrejmuită din nou cu șanțuri, Dunărei îi trebuia săpată o nouă albie. Huniade le-a făcut pe toate, oastea organizată cu banii săi proprii, ajutată de milițiile lui Kapisztran, a rezistat eroic, a respins atacurile și printr’o năvală puternică a distrus întreaga oaste turcească. Aceasta a fost cea mai strălucită victorie a creștinătății asupra puterei otomane. La câteva zile după această victorie Ioan de Huniade a decedat.
Oligarhia maghiară a ajuns la putere. Cu numele domnea tânărul rege; în realitate însă atotputernici erau familiile Gara, Ujlaky și Cillei.
Prima lor grije a fost să extermine familia Huniade. În acest scop l’au convins pe tânărul rege să ordone executarea lui Ladislau, fiul mai mare al lui Ioan de Huniade, care a fost decapitat, iar pe fiul mai mic, Matei, încă copil, l’au aruncat în temniță, apoi fără mari dificultăți au provocat războiul civil; din fața căruia regele copil s’a refugiat în Bohemia, luând cu sine pe Matei, copilul mai mic al lui Huniade. Regrupând vechile oști ale soțului său; văduva lui Ioan de Huniade a isbutit să înăbușe războiul civil. Regele Ladislau a murit și adunarea națională s’a întrunit la Buda, pentru alegerea noului rege. Sub influenta oștilor lui Huniade, care staționau pe Dunărea înghețată; a fost proclamat rege Matei, fiul mai mic al lui Ioan de Huniade, pe atunci în vârstă de 18 ani, care însă trebuia răscumpărat din Praga.
Domnia de 32 de ani a lui Matei Corvinul este cea mai glorioasă pagină în istoria Ungariei. Armata sa, cu un efectiv permanent de vreo 60.000 de ostași; i-a dat prestigiu și greutate în întreaga Europă și din punct de vedere internațional.
Ungaria n’a avut în Europa niciodată așa mare prestigiu și greutate. Acasă însă regele a trebuit să lupte mereu cu proprii săi aristocrați.

Au fost momente când pierduse întreaga tară nerămânându-i decât calul și câțiva devotați. L’au ales contra lui pe regele Poloniei, un neputincios maniac religios.
Întreaga țară era în mâna conspiratorilor, împreună cu Buda, capitala ei.
Matei însă a apărut pe neașteptate în adunarea națională, cu dibăcie a recucerit Buda, parte din răsvrătiți i-a readus Ia fidelitate, iar pe alții i-a arestat, astfel că în câteva zile era din nou stăpân pe tară.
Turcilor, care grație răzvrătirilor aristocrației maghiare îndrăzniseră să înainteze, le-a tras o aspră lecție, alungându-i din Bosnia și Macsva, după ce apoi i-a constrâns să semneze o pace care îi îndepărta foarte mult de hotarele Ungariei.
A ocupat Austria de jos, de sub stăpânirea împăratului Frederic, care ațâța mereu magnații maghiari, iar reședința și-a transferat-o la Viena, dar intrigile și comploturile aristocraților și aici l’au urmărit. În ultimii săi ani a fost bolnăvicios. Magnații, în unire cu regina Beatrice, urzeau comploturile pentru suprimarea regelui și alegerea unui alt rege slab de înger.
Alegerea lor s’a oprii asupra lui Vladislav, regele Bohemiei, care deși relativ om capabil totuși era ușuratic și lipsit de putere de voință. Magnații pentru a-și asigura împlinirea planurilor lor, încă pe când trăia Matei, au realizat un contract între Beatrice și Vladislav în sensul, că acesta se obligă ca după moartea lui Ladislav să se căsătorească cu viitoarea văduvă, care la rându-i în schimb, se obliga să-i înlesnească posesiunea capitalei Buda și a Coroanei, sprijinindu-l cu bani și oști la alegerea de rege.

Acest contract, afară de părți, a mai fost semnat de șapte episcopi și mai bine de 30 magnați. Matei Corvinul ar fi vrut să lase ca moștenitor pe fiul său nelegitim
loan Corvin. Prin legiferare, prin mari donațiuni și avansări, a și obținut pentru aceasta adeziunea magnaților, care însă dându-și seama că și acesta este tot un Huniade, la câteva zile după ce i-au prestat jurământul de fidelitate, l’au călcat semnând mârșava înțelegere dintre Beatrice și Vladislav al Bohemiei. Toate acestea odată puse la punct nu le rămânea altceva de făcut decât să stăruie pentru trecerea cât mai grabnică a lui Matei în lumea drepților. Aceasta le-a și reușit în curând. Medicul italian al reginei a tratat cu plumb reumatismul lui Matei, care în urma otrăvirii lente a murit înainte de a împlini vârsta de 50 ani. În fine, au dobândit un rege în locul căruia magnații vor exercita puterea, un rege care nu impune la contribuțiuni pentru a duce răsboaie contra turcilor, care nu apără țăranii contra stăpânilor lui și pe care-l pot duce de nas cum vor.
Cu acestea însă s’a terminai apoi și epoca în care maghiarii au apărat cultura europeană contra turcilor. Ea a durat exact, de la Galamboc până la moartea lui Matei Corvinul, adică delà 1428 până la 1490, cât au trăit cei doi Huniazi de origină română.

Magnații, îndată ce a murit Matei, s’au grăbii să aleagă dintre concurenții la tron pe cel mai neputincios, pe Vladislav și în curând i s’au urcat în cap, anulând contribuțiunea impusă de Matei pentru apărarea tării. Când Vladislav le-a făcut un apel disperat să se îngrijească de apărarea țării, au răspuns doar, că regele s’a obligai prin angajament formal să echipeze un grup de cavaleri de o mie de luptători. Să-i echipeze și să meargă cu ei contra turcilor. Cu o mie de călăreți, contra celei mai mari puteri din lume!
Singur Ioan Corvin și-a sacrificat averea pentru apărarea țării, înjghebând câteva unități formale din veteranii regescului său părinte, căzând și el pe câmpul de onoare; după lupte de câțiva ani, duse fără nici o șansă de izbândă. În acel timp, turcii ar fi putut ocupa chiar și întreaga Ungarie, care nu avea nici o forță armată, însă Sultanul era ocupat cu Asia și spre Ungaria îndrepta doar unități neînsemnate, care înaintau totuși, putem zice, fără a li se opune vreo rezistentă.
Au căzut Sabacul; Belgradul și turcii în anul 1520, au ajuns până la râul Drava.
Între timp oligarhia a făcut tot ce a putut pentru a reduce țara la neputință nu numai pentru atunci dar și pentru viitor. Pe țărani îi exploatau atât de neomenos, încât aceștia nu mai erau în stare să suporte suferințele.
Un prelat stricat Bakoc, Primatul delà Estergom; cea mai lacomă și caracteristică figură a jecmănitorilor țării, a adunat imense comori cu scopul de a se alege Papă cu ajutorul lor.

Ce-i drept, aceasta nu i-a reușit, a izbutit însă să smulgă noului Papă ales o bulă, prin care este împuternicit să organizeze cruciadă contra turcilor. Bakoc a cheltuit 600.000 galbeni numai cu parada și drumul la Roma și de câteva ori pe atât, cu mituirea cardinalilor. (La scrutinul pentru alegerea papei, a obținut opt voturi). Ori, la o ședință a ligii din Cambray, s’a precizat că, cu o cheltuială de 600.000 galbeni, Ungaria ar fi putut să echipeze și să înarmeze foarte bine o unitate de cel puțin 200 mii de luptători pedeștri, cu tunurile necesare.
Bakoc deci a pornit o cruciadă contra turcilor. Toți cei ce se înregimentau obțineau iertarea păcatelor. Au venit cu zecile de mii vagabonzi și țărani reduși la cea mai neagră mizerie, cari ar fi mers și în iad numai ca să scape de domnii lor schingiuitori.
Pentru a caracteriza stările de lucruri, relevăm numai două chestiuni: jumătate din tară era proprietatea a 25 familii, și a opta parte a țării era proprietatea unei singure persoane, Ioan de Szapolyai. Iobagii erau reduși la cea mai neagră mizerie și își potoleau foamea doar atunci când reușeau să-și facă rost de câte un vânat. Emigrau cu miile în teritoriile subjugate de turci. Atunci s’au produs marile pete albe pe harta demografică a câmpiei maghiare. Nu turcii au depopulat acele regiuni, ci foamea și lăcomia latifundiarilor.

Comandantul suprem al cruciaților unguri a fost secuiul Gheorghe Dozsa. Cum însă lui Bakoc i-a trecut pofta de războiu cu turcii, a dizolvat oastea. Țăranii însă n’au voit să plece și atunci regele a fost nevoit să-i împrăștie cu forța. Din această cauză s a produs o răscoală și ca urmare Dozsa a fost executat fiind așezat pe un tron de fier înroșit în foc, iar țărănimea a rămas în permanentă robie. Șaptezeci de mii de țărani au fost uciși, iar un milion și jumătate au rămas în sclavie.
Nu există în istoria lumii încă o astfel de legiuire, care să reducă la perpetuă sclavie
întreaga pătură muncitoare a unui popor.
Aceasta a fost lovitura de grație dată capacității de apărare a țării. Abia s’a putut înjgheba o oaste de 15 – 20 de mii de oameni compuși din fugari și alte elemente dubioase.
Timp de 300 de ani Ungaria nu a mai fost în stare să desfășoare o forță armată mai mare.

Răscoala a fost reprimată de Ioan de Zapolya, după ce mai întâi se gândise că, cu ajutorul țărănimei să acapareze tronul. Despre acest om reprezentantul Papei a scris:
“Nu se pricepe nici la arta războiului, nici la aceia a guvernării, când e norocos, e încrezut, iar când dă de necazuri, pierde încrederea de sine”.
Reprezentatul Veneției scrie despre el astfel:
“Om de concepții strâmte, vanitos, fricos, nehotărât; îngâmfat, viclean, josnic, răzbunător, avar, lacom, vrând să câștige bani cu orice preț”.
Prelatul mitropolit de Lurd îl caracterizează:
“Omul acesta e lipsit de credință și constanță și de sentimentul dreptății și a rușinei”.
Acest om a vrut să devină rege. După ce pusese la cale câteva atentate contra lui Vladislav, a răsculat nobilimea măruntă luându-i în solda sa și a împrăștiat cu ajutorul ei adunările legislative, deoarece știa că marii magnați, mofturoși, nu-l vor recunoaște de regele lor.
Mercenarul său Ștefan de Verboczy — cel mai mare acaparator al acelor vremuri — a întocmit după dorința sa un cod, prin care a falsificat întregul drept maghiar, arătând că delà întemeierea tării numai nobilimea a fost adevărata stăpână a tării și că nobilimea și marii magnați “națiunea” au fost întotdeauna egali în drepturi și au fost întotdeauna scutiți de sarcini.
Privește nepăsător cu oastea sa aleasă, de 40.000 de oameni, cu arma la picior, cum distruge Sultanul la Mohacs, minuscula armată maghiară de mercenari angajați cu bani dati de Papa. Dacă intra și el în luptă; oastea turcească ar fi fost distrusă. Pentru el nu era important ca tara să fie salvată, ci ca regele să piară, ca apoi el să poată pune mâna pe coroană. Pe fratele său, Gheorghe de Zapolya, la trimis pe câmpul de luptă să-l pândească pe rege.
Regele nu s’a înecat în râulețul Csele, cum se spune în istoria ungară, ci cu un servitor al său, călări, au fugit de pe câmpul de luptă, spre Tolna, cu direcția spre Buda.
Gheorghe de Zapolya l-a urmărit și ajungându-l din urmă, într’o colibă la ucis. Servitorul la Viena a declarat astfel împăratului și cercetările întreprinse de Viena au constatat veracitatea acestei declarațiuni, ceea ce se constată din arhiva secretă imperială deschisă nu de mult.

Oligarhia maghiară a dus țara de-a dreptul la prăpădul delà Mohacs. Țara deschisă vraiște, nicăeri putere armată, afară de a lui Zapolya. Deocamdată Sultanul s’a retras, nici el nu credea că țara este distrusă, nu se simțea destul de tare pentru ocuparea Ungariei. Zapolya a dat fuga la Buda unde s’a ales ca rege cu o majoritate de 19/20 din magnații alegători; iar l/20-a parte la ales pe Ferdinand, ducele Austriei, ajuns în urmă împărat. Țara astfel s a împărțit în două. Lui Ferdinand, i-au rămas doar districtele vecine cu Austria; iar partea covârșitor mai mare lui Zapolya.
Zapolya s-a dovedit cu totul incapabil, astfel că după trei ani a chemat în ajutor pe Soliman, învingătorul de la Mohacs, care a și venit și căruia tocmai pe fostul câmp de luptă de la Mohacs i-a prestat jurământul de vasal sărutându-i mâna.
Deci, Soliman nu a cucerit Ungaria, ci regele și oligarhia maghiară l’au chemat în țară, trecând în stăpânirea lui după câțiva ani și capitala Buda. ( … )

Până la sfârșitul secolului al XVI-lea pe ici pe colea mai figura și câte un nume unguresc în luptele contra turcilor. Unele latifundii, pentru ca să se apere contra incursiunilor
turcești au zidii cetăți, pe care la început le apărau. Dacă însă cetatea avea importantă strategică, era apărată pe cheltuiala statului sub suveranitatea împăratului.
Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea astfel de cetăți erau ridicate și apărate de împărat. Câteodată și unele comitate erau nevoite să alunge bande prădalnice turcești — deci nu oști regulate. În ce privește însă acțiunea de apărare generală a tării, nu se întreprindea nimic, afară de ceea ce făcea împăratul fără să-i întrebe pe maghiari și în majoritatea cazurilor, fără participarea lor.
Însă fiindcă pe împărați îi interesa mai mult chestia reformației decât alungarea turcilor, abia după războiul de 30 de ani s’au ocupat în mod mai serios de aceasta. Țara pierea, se depopula, grija de căpetenie a magnaților maghiari era însă ca chiar și iobagii lor de sub jug turcesc să le robotească și să le dea dijmă, deși turcii luau întreg birul delà iobagi.

Acest procedeu, ca țăranul maghiar deși supus turc să plătească în două părți dări; și anume de o parte Sultanului, de alta magnaților, a fost și este fără precedent în istoria universală. Turcilor puțin le păsa ce se întâmpla cu populația creștină atâta timp cât plăteau birul turcesc perceptorului turc. Ei apărau țăranii contra foștilor stăpâni latifundiari numai dacă treceau la islamism. S’au întâmplat cazuri când magnații unguri mituiau beii turci pentru ca aceștia să treacă cu vederea că storceau delà țărani dări ilegale. Țăranul ungur, chiar și sub stăpânirea turcească nu îndrăznea să se opună fostului lui stăpân, căci nu numai turcii făceau incursiuni pentru a jefui, ci și
magnații călcau comunele care refuzau să plătească dijmă și să se achite de robot (n.n rabot/róbotă, clacă, corvadă).
Este foarte natural deci, că în ultimul sfert al secolului al XVI-lea și în tot timpul secolului al XVII-lea, răscoalele țărănești s’au ținut aproape fără întrerupere.

Ajunge să ne referim la un singur document pentru a ilustra starea grozavă de lucruri din acele timpuri. Pașa delà Buda în 1631 scrie într’o scrisoare a sa adresată palatinului Contele Nicolae Esterhazy următoarele:
“Aceste sărmane raiale trebuie să dea laptele în două părți, ca o turmă de oi trebuie să întrețină două oștiri, (ungară și turcă) voi îi asupriți atât de mult, încât nu numai aceste două oștiri, dar nici pe ei înșiși nu se pot susține”.
La această scrisoare omenoasă a Pașei, palatinul numai atât poate să răspundă că:
“Soarta iobăgimei este legea lui Dumnezeu, care a dispus starea lor inferioară”.
Cu ocazia diferitelor păci încheiate cu turcii, magnații unguri, care se eschivau delà toate chestiunile de interes general pentru tară, erau stăruitori și-l plictiseau mereu pe împărat să le apere interesele obligându-i pe turci ca și aceștia să le apere dreptul de a supune la robotă și de a încasa dări. Împăratul după putințele sale, se și străduia să-i satisfacă, fiindcă își închipuia că prin aceasta turcii îi recunosc drepturi de suveranitate și asupra teritoriilor supuse. La încheierea păcii de la Zsitvatorok, tratativele în jurul acestui punct au durat 15 zile.

De altfel în secolul al XVII-lea, ungurii n’au participat deloc la luptele contra turcilor, nicăieri nu se găsea un comandant sau șef maghiar. La eliberarea Ungariei de sub jugul turcesc participă aproape toate națiunile Europei cu generali și căpetenii de oști numai ungurimea nu. Și la recucerirea cetății Buda în anul 1687, adică după 145 ani după ce a fost trecută în mâna turcilor de către Verboczv, numai mulțumită unor împrejurări neprevăzute s’a întâmplat că a participat și o oaste maghiară. ( … )
Ca recapitulare putem spune:
“În epoca Huniazilor de origină valahă a apărat Ungaria cultura europeană contra
turcilor, aceasta însă a durat numai timp de două generații, adică 60—70 de ani.
La 36 de ani după moartea Iui Matia țara s’a prăbușit la Mohacs. Cu un an mai târziu oligarhia maghiară și regele i-au invitat pe turci în țară, ajutându-i să înființeze dominațiunea musulmană de 150 de ani”.

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Europa, istorie, Ungaria și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Ungaria revizionistă – Samu Fényes

  1. Transilvania zice:

    Cand neamul prost asiatic ajunge „aristocrat” furand si ucigand ca ungurii si rusii, este limpede ca se poarta foarte urat si cu propriul popor. Taranii sunt considerati doar vite de povara subumane, de asta la unguri si la rusi a durat cel mai mult iobagia – la unguri adaugandu-se si ura milenara fata de romanii carora le-au furat tara cu ajutorul altora.
    Iar istoria se repeta fiindca romanii liberi nu mai sunt atenti la cine si ce le ameninta libertatea si sunt preocupati doar de a face bani si a se distra, exact ca in occident. Latul ruso-unguresc este deja strans in jurul tarii dar multi inca n-au observat si se lasa pacaliti de demagogia ieftina a vechilor asupritori transformati miraculos in „eroi crestini”.

  2. Transilvania zice:

    Cea mai veche biserica din Transilvania a fost distrusa de triburile maghiare „crestine” de pe vremea „sfantului” Stefan.
    Ruinele ei sunt si acum acoperite de gazonul bisericii unguresti construite deasupra. Rusine eterna autoritatilor romane care au permis asa ceva.

  3. mihailandrei zice:

    Provocari, retrocedari oneroase si tot felul de pretentii absurde se intampla si din cauza faptului ca boanghinele folosesc catolicismul drept paravan. Ei singuri nu au fost in stare de nimic. Astazi, precum in trecut, incearca sa traga foloase prin orice mijloc, oricat de marsav. Nu se poate uita ticalosia de la Valea Uzului cand boanghinele incercau sa tarasca Vaticanul in mizeria lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.