Fenomenul rus

https://wallpapercave.com/

Preot Constantin Dron, 1943

A studia un fenomen, înseamnă a-l privi dintr’un îndoit punct de vedere; ceea ce este el lăuntric — esența lui — și ceea ce este el afară, adică chipul în care se manifestă în exterior și în raport cu alte fenomene. Elementul care determină mai hotărât pe om, lăuntric, este religia, sau chipul în care el își dă seama de ceea ce este el în univers și de, puterile cari stăpânesc acest univers și deci pe el însuși. ( … )
Fenomenul rus, fenomen unic în istoria lumei până azi, trebue cercetat spre a arăta cauzele cari l’au produs, urmările pe cari le poate avea și cum putem opri pe loc sau dizolva toxinele cari amenință întreaga obște a oamenilor de azi împiedicând-o în
drumul ei. ( … )

Un popor de aproape 200 milioane suflete și o țară care se zicea “pravoslavnică”, și cu misiunea de a dezrobi creștinătatea de sub turci, a înlăturat pe Dumnezeu din preocupările sale.
Un călugăr instruit — Filotei, spune într’o scrisoare adresată Țarului Ioan al III-lea, pe la anul 1533 următoarele:
“Biserica vechei Rome, a fost distrusă de erezia lui Apolinarie, iar biserica Constantinopolitană, sau a doua Romă, a fost făcută bucăți de toporul descendenților lui Agar. Dar Sf. Biserică apostolică celei de a treia Romă —Moscova — adică a puterei autocratice strălucește mai luminoasă ca soarele universului. Două Rome s’au prăbușit, a treia stă în picioare, a patra nu va fi”.
Iată ce idei avea Rusia despre rolul ei religios, creștin și misionar în lume.
Pe de altă parte, știm doar ce era Rusia înainte de războiul mondial. Orașele ei erau pline de biserici, cari de cari mai frumoase și mai bogate. Satele de asemenea.
Răscrucile drumurilor erau presărate cu cruci mari, reprezentând pe Hristos răstignit, un fel de troițe românești. Poporul însuși — și nu numai cel de jos, ci chiar intelectualii și aristocraţia — țineau posturile, îndeplinind cu rigurozitate prescripțiile bisericii.
Mii de Mănăstiri și locașe acopereau pământul Rusiei și adunau milioane de credincioși.

Mirarea întregei omeniri a fost deci mare când a văzut că acest popor așa de religios, a dezlănțuit revoluția cea mai sângeroasă. Animalele sălbatice comit acte de cruzime în scopul de a se hrăni sau pentru a-și apăra viața, dar revoluționarul rus, a comis acte de cruzime, numai din plăcerea de a ucide, din curiozitate, de a vedea sub ochi victime cari se svârcolesc în chinuri.
În fața acestei situații trebue să ne întrebăm care este cauza acestei stări de lucruri?
Cum este cu putință o asemenea fundamentală schimbare în sufletul unui popor, întâi religios până la bigotism, și apoi păgân până la ferocitate!
Această întrebare și-a pus-o toată lumea pe care a izbit-o această fundamental contradictorie atitudine a poporului rus.

Răspunsurile cari s’au dat sunt diferite și privesc felurite laturi sub cari se înfățișează problema. Nici unul însă nu o atinge în fundamentul ei, căci mai toți cercetătorii confundă cauzele cu împrejurările.
Dar, mai întâiu, este poporul rus un popor religios?

Astfel, iată ce spune Ștefan Graham, un englez născut în Rusia și care a trăit foarte mult în această țară, ocupând, între altele, și catedra de sociologie și de morală socială la Academia de Teologie din Moscova:

“În cursul lungei mele experiențe de conferențiar în Rusia. am putut remarca că nici un subiect nu atrage așa de numeroasă afluență și nu dă loc la desbateri așa de animate ca cele cari ating religia. În Rusia țaristă, biserica națională susținută de vigilența poliției secrete, a putut interzice orice discuțiune asupra religiei, dar i-a fost cu neputință să împiedice discuțiile private, asupra acestui subiect. În saloanele claselor bogate și a nobleței, mici grupuri se reuneau pentru a asculta intelectuali sau străini în trecere prin Rusia, cari făceau expuneri filozofice asupra problemelor de ordin religios.
Sufletul rus este torturat din cauza acelui “pentru ce” al vieții și pentru problemele pe cari ea le pune. Elan perpetuu, cercetare neîntreruptă despre Dumnezeu și adevărul divin, iubire de suferință și iubire pentru cei cari suferă, admirație și simpatie pentru pleava societății, spirit de iertare, resemnare și pasivitate în fața injuriei, în sfârșit devoțiune spre simbolismul sacru și spre misticismul estetic, acestea sunt în rezumat caracteristicile religioase ale sufletului rus.
Așa fiind, religiunea este înainte de toate pentru ruși adorație și meditație. Moralitatea nu prea are a face cu viața religioasă a rusului și nu este pentru acest din urmă o temelie a organizației sale religioase … Codul moral la poporul rus este cu totul independent de viața sa și de practicile sale religioase. Raporturile sociale și individuale sunt regulate, nu de către legile trase din decalog, ci de obiceiu, din pildele morale rezultate din bogatul folclor rus. Marea masă a poporului ignorează cu totul învățământul moral al bisericii creștine”.

Aceleași lucruri le constată Maurice Paleologue, fost ambasador al Franței în Rusia și care în celebra sa lucrare L’ecroulement du Tzarisme, spune următoarele:

“Dacă ne așezăm din punctul de vedere politic, intelectual, moral și religios, Rusia oferă aproape totdeauna spectacolul paradoxal al uitai extreme docilități alături de spiritul răzvrătirii în gradul cel mai accentuat. Mujicul este cunoscut prin răbdarea și fanatismul său, pentru blândețea și pasivitatea sa. Câteodată el este de o bunătate sublimă și un resemnat. Dar iată-l deodată cum protestează și se răzvrătește.
Îndată, mânia îl împinge spre crime înspăimântătoare, răzbunări fioroase, la paroxismul nelegiuirii și a sălbăticiei.
Același contrast în ordinea religioasă. Dacă studiezi istoria și teologia Bisericii ruse, a adevăratei Biserici creștine, constați drept caractere esențiale: spiritul conservator, neclintita statornicie a dogmelor, respectul regulii canonice, importanța formulelor și a riturilor, o cucernicie de tipicari, un ceremonial măreț, o ierarhie impunătoare, o supunere umilă și oarbă a credincioșilor.
Iar dincolo, marea sectă a Răscolnicilor, care s’a despărțit de biserica oficială în veacul al 17-lea și care nu contează mai puțin de 11 milioane de adepți, ne arată, înlăturarea preoției, un cult sumar și sălbatec, un radicalism negativ și subversiv.
Sectele nenumărate pe care le-a produs Rascolul … merg și mai departe.
Adică: individualismul fără limite, nici o organizare și nici o disciplină. O destrăbălare fără frâu, toate fantaziile și toate aberațiunile sentimentului religios, într’un cuvânt: anarhia absolută.
În ordinea morală a conduitei private această dublă natură a Rusului este la fel”. ( … )

Iată acum părerea lui Pobisdonostov, fost înalt procuror pe lângă Sf. Sinod, care a condus de fapt Biserica și Statul timp de două generații:

“Clerul nostru învață puțin și rar. Biblia nu există pentru poporul neștiutor de carte.
În colțurile pierdute ale țării, poporul nu înțelege absolut nimic din cuvintele serviciului divin, nici chiar din Tatăl nostru. Acesta este adesea repetat cu alterațiuni, cari negreșit îi denaturează sensul. Și totuși, în aceste spirite primitive ca și la vechii atenieni un altar este ridicat Dumnezeului necunoscut, iar ele își încredințează viața Providenții ca și cum ar fi o realitate”.

Să nu uităm că aceste aprecieri vin delà reprezentantul Țarului în Sf. Sinod.
Ce rezultă din cuprinsul lor? Că ideea religioasă în mintea poporului rus este foarte confuză și mai ales că morala sa, adică imperativele cari hotărăsc felul lui de purtare în lume, sunt cu totul neatârnate de practicile sale religioase, sau de ceea ce într’un cuvânt numim noi Cultul unei religii.

Dar iată o apreciere care, după părerea noastră, este mult mai cu greutate, fiindcă vine delà un mare scriitor rus, unul dintre reprezentanții săi cei mai calificați — Maxim Gorki.
În lucrarea sa “Lenin și țarul rus”, el are cuvinte foarte aspre cu privire la starea morală a țăranului rus. Gorki constată întâi că țăranul rus este prin excelență anarhic, din cauza sclavajului care a durat la el mai mult ca la oricare alt popor din Europa și că întinderea fără mărginire a țării îl face, când iese din sat, să i se pară că vidul din jurul său se varsă în suflet.
În al doilea rând, Gorki arată, că în ce privește cruzimea, poporul rus n’a evoluat de loc și că ea are la acest popor de semi-sălbateci un rafinament diabolic.
Forma crudă a revoluției — zice Gorki — se explică prin caracterul excepțional de crud al poporului rus. Eu cred — spune el — că cruzimea este proprie poporului rus, după cum humorul este propriu englezului.

Mai importantă este însă, pentru scopul ce am propus, părerea lui Gorki cu privire la religiozitatea poporului rus:

“După o anumită părere, țăranul rus ar fi profund religios. Eu n’am constatat niciodată acest lucru, deși mi se pare că am observat cu băgare de seamă viața spirituală a poporului. Cred că un om lipsit de carte, incapabil a reflecta, nu poate fi nici deist, nici ateu și că drumul care duce la o credință tare și profundă trece prin deșertul necredinței.
Întreținându-mă cu țăranii credincioși, studiind viața diferitelor secte, am constatat înainte de toate un dispreț organic și orb pentru cercetare și pentru munca gândului, o stare de spirit care s’ar putea numi scepticismul ignoranței. În aceasta dorință, pe care o au sectarii de a se izola, de a se ține departe de organizația eclesiastică a Statului, am simțit totdeauna o atitudine negativă, nu numai cu privire la rituri și mai ales la dogme, dar în genere cu privire la organizarea vieții de Stat și de oraș. În această negativitate, eu n’am putut sesiza nici o idee originală, nici o urmă de gând creator, de cercetare în care spiritul să caute drumuri noui. Este pur și simplu o negațiune pasivă și sterilă de fenomene și de evenimente în care gândirea slab desvoltată nu poate înțelege nici legătura nici însemnătatea.
Mi se pare că revoluția a demonstrat cu o limpezime absolută că este o eroare să credem despre țăranul rus că are un sentiment religios profund. Eu nu dau mare importanță faptului că s’au organizat cluburi sau teatre în bisericile delà sate, deși aceasta a avut
loc, nu pentru că nu se găseau localuri potrivite, ci în scopul vădit de a proba libertatea
de gândire …
Faptele următoare sunt mai semnificative: distrugerea mănăstirilor profund venerate de popor, precum Lavra din Kiev și mănăstirile Sf. Treime și Sf. Gheorghe, cari au jucat un rol istoric și religios considerabil, n’a provocat la țărani nici proteste nici turburări, contrar de ce se așteptau cu siguranță anumiți oameni politici. Se poate spune că aceste centre de viață religioasă și-au pierdut pe neașteptate forța care atrăgea pe credincioșii din toate colțurile Rusiei. Cu toate acestea satele apărau cu arma în mână și fără a-și menaja viața, grâul pe care-l ascundeau de orașele înfometate Moscova și Petrograd”.

Un alt mare beletrist rus, Dostoievski, cunoscut prin romanele sale în cari sufletul omenesc și sufletul rus în special e supus unei analize profunde și puternice, descrise astfel în, “Frații Karamazov”, portretul mujicului, adică al omului din pătura rusească de jos care formează marea majoritate a acestui popor:

“Iată, iarna, o pădure în mijlocul căreia stă un mujic, îmbrăcat într’un cojoc zdrențăros. El pare că gândește, dar nu gândește, ci stă pierdut într’un gând obscur. Dacă îl atingi, se trezește și privește ca un somnoros care se deșteaptă. Probabil el își revine foarte repede, dar dacă l-ai întreba ce visa, el n’ar ști să spună și nu și-ar aduce aminte de nimic.
Totuși el păstrează din această amorțeală întipăriri adânci cari îl desfătează și cari se îngrămădesc în el fără să-și dea seama, într’o bună zi, poate după un an de asemenea reveniri, el va pleca, va părăsi totul și se va duce până la Ierusalim pentru a se mântui, sau va da foc unui sat, sau va face întâi o crimă și după aceia … pelerinajul.
Sunt multe tipuri asemănătoare în poporul nostru”.

Dar iată alt portret. În “Posedeții”, pesonajul principal, Stavroghin spune:

“Noi, propovăduim distrugerea. Aceasta este o idee așa de ademenitoare … Vom chema incendiul în ajutor, vom pune în circulație legendele și dezordinea va începe. Aceasta va însemna o răsturnare, cum lumea nu a mai văzut. Rusia se va acoperi de beznă, pământul își va plânge zeii vechi… Dar când noi revoluționarii vom fi distrus totul și vom voi să reconstruim, va rezulta un astfel de haos un lucru așa de josnic, atâta orbire, atâta lipsă de oameni, încât toată clădirea se va prăbuși sub blestemele umanității, înainte chiar de a se termina să o zidim”.

Ce profeție sinistră și ce împlinire aidoma!
Acelaș în “Jurnalul unui scriitor”, deci el personal, nu prin gura personagiilor de roman spune:

“Rusul simțește trebuința de a întrece măsura, de a ajunge pe malul prăpastiei, de a se pleca pe margine spre a cerceta fundul și adesea chiar pentru a se arunca ca un nebun. Este trebuința negației la omul prea credincios, tăgăduirea a orice, a sentimentelor celor mai sfinte, a idealului celui mai înalt, a lucrurilor celor mai alese, a Patriei.
În ceasurile critice ale vieții sale personale sau naționale, rusul se declară cu o grabă înspăimântătoare pentru bine sau pentru rău. Sub înrâurirea furiei, a alcoolului, a dragostei, a erotismului, a trufiei, a invidiei, el e gata imediat să sfarme totul, să repudieze totul, familie, tradiții, credințe. Cel mai bun om, se transformă astfel într’un scelerat, necăutând altceva decât a se nega pe sine, a se nimici într’o convulsiune bruscă. De altfel, el desfășoară aceiași pornire pentru a-și salva sufletul când a ajuns la ultima limită și nu mai știe încotro să apuce. Nihilismul nu s’a produs la noi, decât pentru că noi toți suntem nihiliști”.

Să nu uităm apoi că aceleași tipuri suferind de paralizia, voinței se văd în toate romanele lui Tolstoi, alt mare literat rus, considerat de bolșevici ca părintele lor spiritual, precum și în alți beletriști ruși pe cari, din lipsă de spațiu nu-i pot cita.
În sfârșit, voiu încheia aceste considerațiuni reproducând o convorbire pe care o are Maurice Paleologue, ambasadorul Franței la Petrograd, pe vremea revoluției, cu Șambelanul Curții Imperiale Nicolae Besak:

“Ajungând cu automobilul în piața Sf. Sinod, unde se ridică monumentala statue a lui Petru cel Mare, Besak, ridicându-și casca spune:
Să salutăm pe marele revoluționar al timpurilor moderne.
Revoluționar Petru I? Eu mi-l închipui mai degralbă ca pe un reformator brutal, năvalnic, necruțător, fără scrupule și fără milă, dar posedând într’un grad înalt geniul creator, instinctul de ordine și de ierarhie — zice Paleologue.
Nu!, răspunde Besak, … lui Petru Alexievici nu-i plăcea decât să distrugă și în aceasta el arăta profund rus.
În despotismul lui sălbatec el săpa mereu și răsturna totul. Timp de 30 de ani el a fost în stare de răzvrătire contra propriului său popor.
El a atacat toate, tradițiile noastre, toate obiceiurile strămoșești, a răsturnat totul până și sfânta noastră biserică ortodoxă …
Dv îl numiți un reformator. Dar un adevărat reformator ține seamă de trecut, are în vedere posibilul și imposibilul, cruță tranzițiile, pregătește viitorul.
El? Nu. El a dărâmat din plăcerea sălbatecă de a dărâma, din plăcerea cinică de a sfărâma resistențele, de a silui conștiințele, de a ucide sentimentele cele mai firești
și mai legitime …
Când anarhiștii noștri de azi visează să arunce în aer edificiul social sub pretextul de a-l înoi peste tot, ei se inspiră, fără să știe, de la Petru cel Mare.
Ei au, ca și el, o ură fanatică pentru trecut și-și închipuie, ca și acela, că pot schimba sufletul unui popor cu ucazuri și suplicii …
Vă repet: Petru Alexievici este adevăratul strămoș și înainte mergătorul revoluționarilor noștri”.

Astfel de păreri și considerațiuni s’ar putea cita la infinit din toți scriitorii Ruși și din scrierile tuturor celor ce au cercetat viața poporului rus.
Toți sunt de acord că sufletul acestui popor este plin de incoherență, că în adâncurile ființei lui stăruie confuziuni primejdioase și că din aceste pricini suferă de o paralizie a voinței care-l precipită, când spre bigotism, când spre anarhie.
Pe altarul lui sufletesc ard, nu flăcările vieții, ci impuritățile și miasmele morții.

____________________________________

https://mihailandrei.wordpress.com/2019/08/18/ortodoxie-vs-slavofilie-si-panslavism/
https://mihailandrei.wordpress.com/2019/09/06/contra-amagirilor-de-la-kremlin-1/
https://mihailandrei.wordpress.com/2019/09/06/contra-amagirilor-de-la-kremlin-2/