Strălucirea transilvană a sufletului românesc

AJUTORUL ROMÂNILOR ARDELENI PENTRU RĂNIŢII RĂZBOIULUI INDEPENDENŢEI

Valeriu L. Bologa – Transilvania (publicație ASTRA), Sibiu 1941

Ajunsă demult la conştiinţa unităţii neamului, în plină luptă îndârjită împotriva politicii de stat, Românimea ardeleană vedea în războiul pentru independenţă începutul procesului de emancipare şi de afirmare în politica europeană a tuturor Românilor, întâiul pas hotărît spre realizarea — încă îndepărtată — a Unirii, în a cărei înfăptuire începuse să creadă. Pentru ea luptele delà Plevna nu însemnau războiul numai al Ţării libere, ci al neamului întreg, la care fiecare fiu al său trebuia să ia parte, oriunde s’ar afla, aşa cum îl ajutau puterile.
Ofiţeri demisionaţi din armata austro-ungară — ca Moise Groza —, ţărani din Ţara Bârsei şi Oltului, trecuţi prin Vama Cucului şi înrolaţi voluntari în armata lui Vodă Carol, medici români ardeleni, veniţi să servească sub ordinele lui Carol Davila , au luat parte vitejeşte la operaţiile de pe malul Dunării şi de pe câmpul de bătaie al Bulgariei.

[ Nota: Numărul medicilor români ardeleni, stabiliţi în Ţară, care au lucrat în spitalele
de zonă interioară, a fost mare: vreo 12—15. Între ei găsim nume remarcabile, ca doctorii Ioachim Drăgescu (Craiova), Constantin Gh. Nica (Bucureşti), Ioan Arsenie (Brăila), etc. În serviciul sanitar de pe front am putut afla trei ardeleni: Gheorghe Diamandi din Braşov, doctor de Viena, din 1876, s’a înrolat voluntar şi a luat parte la campania din faţa Plevnei. Făgărăşanul Nicolae Grancea, student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti ( a fost promovat doctor mai târziu, în 1889 ) a făcut campania ca subchirurg la trupă. La atacul Griviţei a însoţit vestitul batalion 2 Vânători până în tranşeele redutei.
Pe când dădea ajutor unui rănit, îl lovi un glonte în mână şi abdomen.
Pentru vitejia sa fu decorat pe câmpul de luptă cu “Virtutea Militară” şi “Steaua României”. Într’o corespondenţă asupra luptei dela Griviţa, în care vorbeşte pe larg despre vrednicia şi spiritul de jertfă al medicilor militari români, corespondentul ziarului Die Presse, Lichtenstadt, menţionează în special eroismul lui Grancea, care după rănirea sa a rămas mai departe în linie, până când a putut să mai fie de folos! (Cf. Sieb. Deutsckes Tageblatt, 22 Sept. şi Familia, 18/30 Sept. 1877).
N. Grancea a murit în 4 Ian. 1891 în Bucureşti în etate de 40 ani, ca medic militar activ
( medic de batalion cl. II ). Asistentul de farmacie Adam Henţiescu din Raşca (Baia-de-Criş), in etate de 21 de ani, s’a înrolat voluntar în batalionul 2 Vânători, cu gradul de caporal; luă parte la atacul Griviţei, unde fu rănit. După aceea fu trecut la serviciul sanitar, cu gradul de subfarmacist. Ca om bătrân, de 60 ani, a mers în războiul de întregire cu trupele româneşti în Moldova (✝Bucureşti la 9 Aprilie 1925) ]

Presa românească din Ardeal urmărea cu pasiune epopeea delà Griviţa şi Smârdan, Rahova şi Plevna, îşi informa amănunţit cetitorii şi polemiza înfocat cu cea maghiară, duşmănoasă Românilor şi de rea credinţă în ştirile pe cari le transmitea.
Delà micile afirmări naive ale elevilor şcoalelor noastre şi chefurile celebre ale braşovenilor la restaurantul “Griviţa”, cari se repetau la fiecare victorie a armatelor române, până la demonstraţiile demne ale studenţilor români din Viena şi Graz, la articolele învăpăiate şi curajoase ale Mureşenilor în Gazeta Transilvaniei, toate manifestările Românilor ardeleni erau prilejuri să îşi arate cu orice preţ mândria, nădejdea şi credinţa lor.
Mare a fost în urmările sale la populaţia băştinaşă a Ardealului răsunetul vitejiei şi izbânzilor româneşti din 1877—78.

Participarea activă la renaşterea din foc şi sânge a neamului nu s’a arătat însă numai prin lupta voluntarilor ardeleni pe câmpul de războiu, ci şi printr’o acţiune solidară acasă, pornită şi dusă la bun sfârşit în toate meleagurile Ardealului şi Banatului, pentru ajutorarea ostaşilor români în luptă. În ciuda tuturor greutăţilor şi opreliştilor meschine, contribuţia ardeleană a fost mare, continuă, jertfelnică şi demnă.
O putem urmări, pas cu pas, în presa contimporană din Transilvania: înregistrată entuziast de cea românească, obiectiv şi adesea binevoitor de cea germană, cu amărăciune şi uneori chiar cu ură de cea … oficială.

Se pare că iniţiativa a pornit din Sibiu. Îndată după intrarea României în războiu Telegraful Român din 17 Mai 1877 publică un proces verbal despre constituirea unui comitet de doamne sibiene care va strânge ofrande pentru ostaşii români răniţi şi pentru văduvele şi orfanii războiului.
Preşedintă era doamna Iudita Măcelariu (soţia Iui Ilie Măcelariu) , vicepreşedintă doamna Măria Hannia (soţia directorului Seminarului Andreian Ioan Hannia), casieră
doamna Agnes Popa (soţia avocatului Popa – Calicul ), secretare doamnele Caliope Boiu (soţia părintelui Zaharia Boiu) şi Măria Cosma (soţia lui Partenie Cosma).
Membre în comitet erau doamnele Ioana Bădilă , Ana Bechniţiu , Eleftera Cristea , Măria Cunţanu, Sabina Brote , Ana Hodoşiu , Ana Moga, Alexandrina Mateiu,
Hermina Pecurariu , Iosefina Pascheviciu – Dunca , Elena Popescu şi Iosefina Răcuciu.

[ Nota: Pentru cel ce urmăreşte evoluţia vieţii româneşti din Ardealul veacului trecut,
aceste nume nu sunt necunoscute. Sunt doamne ale căror muncă şi fapte rămân înscrise
în istoria reuniunilor noastre de femei cu litere de aur, care au avut un rol de seamă în mişcarea noastră culturală şi — îndrăznesc să afirm, — uneori hotărâtor în sforţările de emancipare socială ale Românimii; vrednice soţii ale unor luptători demni şi neînfricaţi, ele ştiau printr’o muncă de albină, prin resemnare şi chibzuinţă, să dea în căsnicia lor atmosfera de reculegere şi sprijinul moral (şi material, atât de necesar într’o vreme când bogăţii nu prea se găseau la fruntaşii noştri), de care ei aveau nevoie în sforţarea lor neîntreruptă şi istovitoare. Mame duioase, dar şi severe, cu intuiţie pedagogică înăscută,
entuziaste şi totuşi cumpătate în gest şi vorbă, ele au ştiut să crească generaţia de
bărbaţi şi femei care au înfăptuit Unirea. Fără liceu, fără bacalaureat şi diplomă universitară, aceste soţii şi mame minunate, hărţuite în munca lor casnică, active şi creatoare în reuniunile lor de doamne, au ştiut să-şi formeze o cultură uimitoare, să-şi
desvolte aptitudinile artistice şi literare; aveau întotdeauna vreme pentru o lectură serioasă şi să înveţe să vorbească perfect franţuzeşte şi nemţeşte.
Nivelul înalt al culturii lor le-a impus în societatea compatrioţilor de alt neam şi le-a permis să joace un mare rol în manifestările noastre artistice (reuniunile de cântări, expoziţiile de artă populară, etc). O istorie completă a contribuţiei femeilor române din Transilvania şi Banat la emanciparea neamului nu s’a scris încă; necesitatea ei se impune. Poate că atunci, când ea va exista, ne vom da seama că suntem datori să-i ridicăm un monument femeii ardelene. ]

Apelul doamnei Iudita Măcelariu are următorul text:

În urma conflagraţiunii din Orientul Europei, conflagraţiune ce are să atingă şi a atins pe fraţii noştri şi surorile noastre din România, noi, conduse de simţul inimei noastre şi inspirate totdeauna de instinctul sublim al umanităţii, nu putem sta indiferente la ceea ce fraţii şi surorile noastre şi sângele nostru, vor avea de indurat în această mare dramă ce se prepară şi s’a început deja pe frumoasele, istoricele şi de vechiu sânge fumegândele ţărmuri ale Danubiului. Simţul de fiice, mame şi surori ne impune această dorinţă de a veni într’ajutorul ostaşilor răniţi şi în uşurarea suferinţelor familiilor acelor ostaşi, care au căzut sau vor cădea în luptă.
Am format un comitet.
Inima noastră totdeauna tremură şi se apasă de durere când auzim că se face rezbel, pentru că ne doare pentru sângele ce se varsă prin puterea armelor. Dar când rezbelul este inevitabil, atunci inima noastră se deschide şi strigă ajutor.
Să ne întrunim cu toatele întru a aduce sacrificii pentru scump sângele nostru şi pentru sacra noastră religiune. Invităm pe toate Româncele, surori ale noastre, ca să binevoiască a-şi aduce fiecare obolul sau oferte: bani, scame, fâşii de pânză, flanel,
tifon, etc.
Fâşia de pânză să aibă lăţime de 6—12 cm, lungime 4—15 coţi.
Făşia de flanel: Flanele fine şi nouă.
Făşia de tifon: Fâşie de tifon nou, lungime 8 coţi, lăţime 6—12 cm.
Triangule din pânză nouă sau veche.
Comprese, scamă, cearceafuri.

17 Mai 1877                                                            Preşedintă: Iudita Măcelăriu

Apelul este imediat răspândit de Gazeta Transilvaniei din Braşov şi celelalte periodice ardelene şi de gazelele săseşti Hermannstädter Zeitung şi Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt. Gazeta adaugă în 20 Mai următoarele rânduri:

Sunt 8 luni de când femeile compatrioate maghiare prepară cu mare zel scame,
bandaje şi alte obiecte, necesare la vindecarea soldăţimei turceşti, rănite în bătălii.
Această activitate nu numai pur umanitară, ci totodată şi frăţească a damelor
maghiare a fost primită cu mulţumire de către guvernul turc şi generalul armatei
otomane.
Femeile noastre în Transilvania, Ungaria şi Bucovina sau simţit până acum obligate a da ascultare simţămintelor de milă şi durere, de câteori arma imperială îşi vârsa sângele, ca în 1848—49, 1859, 1864, 1866, în care campanii se aflau şi fii lor, cu miile şi zecile de mii. Astăzi, în aceste zile de probă şi criză supremă, se văd şi femeile noastre ajunse în poziţiunea femeilor maghiare, de a spăla şi lega ranele acelor ostaşi români, fraţi ai noştri mai mult decât Maghiarii şi Turcii, care fraţi provocaţi şi traşi în luptă de către Otomani, se bat şi varsă sângele, nu din vreo vanitate şi trufie, ci în sensul cel mai strâns al cuvântului pentru existenţa patriei şi a naţiunii, pentru libertate contra vechei tiranii sălbatice, care prefăcuse patria lor de atâtea ori într’un mormânt universal.
Toate actele publice, precum şi evenimentele zilelor din urmă ne pot convinge pe toţi că România este decisă a-şi apăra existenţa şi drepturile sale până la marginile extreme. Dacă nu am avea altă probă despre ferma deciziune a locuitorilor ţării de a se apăra pe vieaţa şi pe moarte, ne-ar fi de ajuns acele liste lungi de oferte extraordinare, în cai frumoşi, până acum peste 2 mii, în bani, nutreţ, adică fân, paie, orz, ovâz şi grâu, vin şi vinars, care curge neîncetat din toate regiunile ţării de bună voie, aşa că legea rechiziţiilor uzitată în toate staturile, votată şi în România, se aplică mult mai puţin decât se temeau unii.
Încât pentru femeile române iată Societatea Crucii Roşii, înfiinţată în Bucureşti, cu ambulanţele şi spitalele sale, iată însă şi societatea nobilelor femei, înfiinţată în a doua capitală de către damele din cele mai de frunte familii ale Moldovii, cu scopul respicat în cinci puncte ale programei sale. Scurt, naţiunea întreagă, bărbaţi şi femei, juni şi june, s’au decis a sacrifica totul, avere, sănătate, vieaţă, pentru salvarea celor mai sublime bunuri din lume.
Faţă de aceste evenimente este peste putinţă ca femeile noastre de dincoace de Carpaţi să mai rămână îndărătul femeilor maghiare, sârbe, în manifestarea prin fapta compătimirii şi a durerii sufleteşti către acei bravi ostaşi, loviţi de gloanţe, rupţi în bucăţi de bombe şi granate, tăiaţi de sabie, călcaţi, răniţi, etc.
Onoarea iniţiativei este a femeilor din Sibiu, de unde primirăm încă de Vineri ştirea telegrafică despre înfiinţarea unui comitet de dame.

Nici Braşovenii nu întârzie la datorie. în acelaş număr al Gazetei preşedintele comitetului Românilor din Braşov Diamandi I. Manole, împreună cu N. T. Ciurcu,
Dr. I. Lepădatu, Ienciovici, Aron Densuşianu, protopopul I. Petric, Constantin Steriu,
Ion Stinghe, preotul Bartolomei Baiulescu şi alţii, chiamă obştea la jertfă.
În prima zi se adună delà 78 inşi 7540 franci aur, fapt înregistrat cu bucurie de Gazeta şi cu cuvinte de laudă de Kronstädter Zeitung).
În fruntea donatorilor stau Dimitrie Stănescu cu 2000 franci (aur!), Diamandi Manole cu 1000 fr. şi Ion Sotir cu 500 fr.

[ Nota: Chitanţa Crucii Roşii Române din 17 Mai 1877:
“Bucureşti, 17 Mai 1877. Domnului Manole Diamandi, preşedintele comitetului
român din Braşov, constituit pentru ajutorarea soldaţilor răniţi din România! Domnule
Preşedinte! În ziua de ieri am primit scrisoarea D-ei Voastre cu data de 13 Mai
a.c. (st. v.), împreună cu un pachet de napoleoni în valoare de 7125 fiorini, pe care
ia-ţi trimis. Vă rugăm Domnule Preşedinte să exprimaţi fraţilor din Braşov recunoştinţa
vie a Comitetului Crucea Roşie şi în special cea a subsemnaţilor, pentru această donaţiune; nu numai suma însemnată a donaţiunii, ci în special iuţeala faptului arată dovada clară a simpatiei si a dragostei. Anexând recipisa casieriei Nr. 240 despre primirea banilor, Vă rugăm Domnule Preşedinte, să primiţi… etc.

Dimitrie Ghica ss. Preşedinte                         Boboc S. Ioan ss. Secretar ]

În aceiaşi zi (20 Mai) Familia lui Iosif Vulcan, în Budapesta, publică următoarele rânduri, scrise din Craiova de Ardeleanul Dr. I. Drăgescu:

“Pe aici toată lumea lucrează: damele fac scame, bandaje şi contribuesc, care după puteri pentru oştire. Bărbaţii se înrolează sub drapel. Aşi dori şi sper că voi fi înţeles; aşi dori ca şi la D-voastră doamnele să formeze un comitet, carele să strângă oferte, fie în bani,fie în scame şi să le trimită la adresa subsemnatului în Craiova.
Când noi suntem în pericolul de a ne vărsa sângele pentru drept şi libertate, surorile noastre de peste munţi nu pot, nu trebuie să steie nepăsătoare”.

Dar entuziasmul Românilor ardeleni nu era pe placul stăpânirii.
Ungurii erau cu totul de partea Turcilor. Intrarea în războiu a României îi neliniştea. Ştiau ei pentru ce! Judecând cu dreptate, trebue să admitem că, din punctul lor de vedere, îngrijorarea era motivată. Pe plan politic simpatiile lor se manifestau în polemici gazetăreşti, notiţe tendenţioase, demonstraţii ale tinerimii, trimiteri de spade de onoare la Constantinopol, supravegherea şi şicanarea Românilor ardeleni, culminând în încercarea Săcuilor, zădărnicită de oştirea imperială, să organizeze o incursiune armată în România; pe plan umanitar în trimiterea de ajutoare Semilunei roşii — şi interzicerea funcţionării comitetelor româneşti din Sibiu şi Braşov.

Alături de presa din Budapesta, ziarele Kelet şi Magyar Polgár din Cluj excelau prin ştirile şi campaniile lor. Apelurile pentru ajutorarea Turcilor încep în Iunie 1877: Medicii maghiari să meargă în Turcia. Ele se repetă tot mai insistent. În Budapesta un comitet de acţiune pentru Turci, alcătuit din 20 personalităţi marcante, lansează un vibrant apel (Sieb.-Deutsches Tageblatt, 6 Iunie 1877). Se înfiinţează la consulatul turc un birou pentru coordonarea acţiunii (Gyógyászat, 28 VII, 4 VIII, 11 VUI, Magyar Polgár din Cluj, 11 VIII 1877).
La băile Corund, în săcuime, doctorul Vajna aranjează o serată, “ca şi frecventatorii
acestei băi să dea dovadă de simpatia naţiunei maghiare faţă de naţiunea turcă”, colectându-se 114 fiorini şi 50 creiţari (Magyar Polgár, 11 VIII).
Hermannstädter Zeitung din 28 August menţionează că au început în toată Ungaria colecte cu rezultate bune, pentru răniţii turci. Reuniunea femeilor maghiare din Odorheiu a strâns 87 fiorini 72 creiţari (31 August). În Braşov ofrandele pentru răniţii turci se trimit lui Ernest Efendi, în Str. Porţii 554 (Kronst. Zeitung, 14 Sept).
Serată în Târgu-Mureş pentru Turci: 19 fiorini; trei colecte în Cluj, rezultatul ultimei 207 fiorini (Kelet, 13 şi 29 XL 1877). Nou apel în Budapesta (Kelet, 26 I. 1878).
Presa din capitala Ungariei dă seamă de numeroase acţiuni similare în restul ţării. Pretutindeni societatea maghiară lucrează nestingherită la ajutorarea Turcilor, până târziu în 1878, ceea ce nu împiedecă autorităţile să încerce să zădărnicească colectele româneşti.

Chiar după lansarea întâielor apeluri româneşti din Braşov şi Sibiu, Gazeta din 31 Mai constată că ziarele maghiare aduc ştiri sensaţionale şi tendenţioase în legătură cu iniţiativa celor două comitete. Kelet scrie la începutul lui Iunie că nu se poate tolera ajutorarea unei armate (de notat, e vorba de răniţi!) care poate aduce în primejdie
chiar existenţa Ungariei, a unor soldaţi cari, vindecaţi, ar putea să ridice arma împotriva ei (Gazeta Trans., 3 VI). Consecinţa: Primăria Braşov trage la răspundere pe Diamandi Manole pentru apelul lansat şi cornitele suprem (prefect) al judeţului Sibiu comunică cu adresa Nr. 396 din 30 Mai 1877 doamnei Iudita Măcelariu că, deşi ajutorarea răniţilor este o faptă umanitară şi frumoasă, totuşi din punct de vedere al statului trebue făcută astfel, încât principiul de neutralitate să au fie vătămat, deci nu se poate admite constituirea comitetelor, ci numai acţiunile individuale ale persoanelor particulare.
Kelet din 23 Mai notează cu satisfacţie această măsură, care nu s’a luat numai în Sibiu şi Braşov, ci pretutindenea în Ardeal unde începuseră să se constitue comitete româneşti.
Magyar Polgár (8 Iunie) aduce a notă sarcastică: “Cu ocazia jubileului de 100 de ani al Episcopiei din Oradea avocatul Roman — fratele deputatului Alex. Roman — a colectat
102 fiorini pentru răniţii români, o doamnă Veturia a donat singură 500 fiorini; banii se adună cu încetul, dar de unde să se ia răniţii români?” (sic!)
Reacţiunea presei româneşti e vehementă. Articole, polemici, note în toate periodicele noastre demască fariseismul argumentaţiei oficiale.

Gazeta din 26 Mai aduce ştirea că din Germania “Comitetul pentru ajutorarea răniţilor trimite la Bucureşti 3 trenuri sanitare complet echipate” şi adaugă:
“Ce zice la aceasta domnul Tisza, care susţine că este incompatibil cu neutralitatea unui stat ca să permită a se înainta comitete filantropice pentru ajutorarea răniţilor în rezbel?”
În 29 Mai se notează faptul că ordinul de disolvare “începe să devie o cauză celebră, comentată de ziarele franceze şi germane”, că vreo 50 ziare maghiare “publică cu satisfacţie disolvarea şi o proclamaţie înflăcărată,în care spun curat că sângele
turcesc… se varsă… şi pentru maghiari”, în sfârşit că “s’au înfiinţat comitete (româneşti) în toată tara dar guvernul ungur le-a oprit ca o trădare de patrie”.
“Orice acţiune românească trebue suprimată în germene, — axioma domniei maghiare”.

A doua zi după disolvare, într’o adresă (din 1 Iunie 1877) către prefectul judeţului Sibiu, demnă şi bine motivată, pe care gazetele româneşti şi Sieb. D. Tageblatt o publică in extenso, doamna Iudita Măcelariu protestează. Iată rezumatul acestui document:

“Dând ascultare ordinului primit, am încetat activitatea în comitet, dar îmi ţin de datorie să arăt că el nu e demn de un stat civilizat fi deci să cer dela Ministerul de Interne revocarea lui. În războiul franco-german şi turco-sârb au existat în toate statele civilizate neutre comitete pentru ajutorarea răniţilor, ba chiar s’au ţinut şi întruniri politice în cari s’a manifestat pentru beligeranţi. În ţara noastră se arată pretutindenea, nestingherit, simpatia poporului maghiar şi chiar şi a autorităţilor pentru Turci.
În capitală şi în provincie s’au constituit comitete pentru ajutorarea răniţilor turci, în capitală au fost şi entuziaste manifestări politice pentru softalele turceşti, în care, sub ochii autorităţilor, s’au debitat provocări la adresa adversarilor Turciei. Dacă guvernul n’a găsit că aceste gesturi sunt împotriva neutralităţii, cum s’ar putea ca activitatea nepolitică, pur umanitară a unor comitete de doamne să fie încriminată? Oare aceste comitete nu pot fi lăsate să lucreze în voie, fiindcă ele activează pentru Români în suferinţă? Statul are raporturi prieteneşti atât cu România cât şi cu Turcia; dacă nu este o crimă să ai simpatii pentru Turci, nu poate fi o crimă când femeile române îşi arată mila şi simpatia lor pentru cei în care curge acelaşi sânge! Dimpotrivă, oprirea activităţii comitetelor româneşti este o violare a neutralităţii Cred deci că de dragul unor ziare înfierbântate şi pătimaşe, guvernul nu va putea să menţină o dispoziţie contrară sentimentului de umanitate şi potrivnică reputaţiei unui stat civilizat. De aceea Ministerul este rugat să revoace ordinul”.

Remarcabilă e atitudinea presei săseşti, revoltată şi ea de samavolnicia guvernului. Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt şi Hermannstädter Zeitung o comentează cu sarcasm.
Ca un corolar Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt publică in acelaşi număr ştirea că la Budapesta s’a înfiinţat un comitet central pentru ajutorarea răniţilor turci, cu subcomitete în toată ţara. Într adevăr, culmea ipocriziei! Subiect bun pentru o satiră.
Cocoşul-roşu al lui Iosif Puşcariu din Braşov, foaie umoristică poporală cu ilustraţiuni, care în tot timpul conflictului oriental secunda presa noastră politică cu arma satirei, pe lângă mici glume, mai mult sau mai puţin reuşite la adresa “ucazului”, dă în numărul
din 10 Iunie următoarea poezie:

La ucazul pentru disolvarea comitetelor

Când barbarul moslemin
Varsă sângele creştin
Mai întâi în, Kecskemet
S’a făcut un comitet.

Cu ton mândru ‘nfumurat
Kecskemetu-a apelat
La Zombor şi Debreţin,
Bács-Bodrog şi Seghedin.

Din Buceci şi până’n Laita
O băsadă da de-a raita:
“Semiluna o să piară”,
“Daţi cu toţii la hotară!”

Turcul cu maghiaru-i rudă,
După mămăliga crudă:
“Neamul nostru ni se stânge”
“înecat în al său sânge!”

Hai să facem comitete,
întruniri cu marafete,
Şi tot pintenul maghiar
Să concure c’un denar.

N’avem poli, n’avem patace,
Asta n’are mult a face:
Avem bumbi pe la talmale
Cum şi alte dranganale.

Avem pene, avem şinoare,
Avem pinteni la picioare
Când e vorba şi de sdrenţe
Astea sunt în abundențe.

Pe la sat, pe la oraş
Vom cruţa din papricaş
Şi ‘ntr’o cauză prea măreaţă
Chiar şi bechea din mustaţă.

Vom cruţa şi vom dona
Şi pe fraţi i-om ajuta,
Ca borât-ul, musulmanul,
Să-şi încrunte iataganul!

Şi cu vorbe mari şi late
Prin oraşe şi prin sate
Şi-au făcut deci comitete
Şi ‘ntruniri cu marafete.

Atunci nime n’a aflat
Că asta nu e ertat,
Ci cu toţii se’ntreceau,
Pentru Turci contribuiau.

Dar acum când şi Românul
A prins spada, înarmat
Să zdrobească pe păgânul
Ce de secoli l-a călcat.

Când Românii din Carpaţi
Vrând să facă pentru fraţi
Oarecare mici colecte,
Au pus şi ei comitete.

Spaimă, frică, groază mare
S’a lăţit printre hotare,
Că se face-o împărăţie
Zisă Daco-Românie.

Un ucaz, ce-a detunat
Ca o bombă, a disolvat
Comitetele române
Contra oştilor păgâne.

Unul face tot ce-i place,
Altul ia la bobârnace!
Dar mai bine deocamdată
Să lăsăm treaba ‘ncurcată!

Când în 18 Iunie 1877 se află că Ministerul de interne a respins contestaţia doamnei Iudita Măcelariu, lumea şi presa românească schimbă macazul. Lozinca este: Nu ni se permite funcţionarea comitetelor — vom face colecte individuale! Acţiunea nu sufere nici o întârziere, opera întreprinsă este dusă mai departe.

Gazeta din 12 Iunie publică un nou “Apel la Români”:

Guvernul maghiar a desfiinţat comitetul înfiinţat pentru primirea ofrandelor în favoarea fraţilor noştri din România, răniţi în război. Însă simţământul umanităţii, iubirea şi legătura de sânge nu se disolvă. În numele acestor înalte şi sfinte sentimente noi ca particulari venim a apela pentru ajutorarea fraţilor noştri răniţi în război, la toţi aceia în al căror piept bate o fierbinte inimă de Român, la toţi aceia în al căror nobil sân arde focul sacru al umanităţii, la toţi aceia cari pentru onoarea secolului în care trăim, doresc triumful civilizaţiei contra barbarismului.
Dacă iubirea frăţească ne face să implorăm dela Cel de sus, ca fraţii noştri din
România să se întoarcă de pe câmpul de onoare încărcaţi de izbândă şi glorie, aceiaşi iubire ne impune a veni în ajutorul acelora, cari au căzut pentru gloria și viitorul neamului românesc.
Români!
Nu numai îndatorirea sângelui, nu numai vocea carităţii cere delà noi acest ajutor, aceasta o pretinde înaltul obligament ce ni-l impune civilizaţia. Secoli întregi au luptat fraţii noştri din România, pentru lumină şi lege contra barbarismului, un Mircea, un Ştefan, un Mihai au trăit şi au murit cu arma în mână, la porţile Europei, înfrângând potopul barbariei şi al intunerecului. Martoră este istoria că toate popoarele luminate ale Europei au admirat şi binecuvântat in aceşti eroi ai Românilor totodată şi pe cavalerii eroi ai creştinismului.
S’ar putea acum, Români, ca noi cei mai de aproape ai lor, noi asupra cărora încă s’au răsfrânt razele binefăcătoare ale victoriei lor, noi să rămânem nepăsători faţă de aceia, care vin a continua opera începută de glorioşii strămoşi?
Urmaşii noştri ar putea scrie cu drept cuvânt pe mormintele noastre:
Nepăsători de suferinţele fraţilor voştri,
Voi aţi pângărit numele ce l-aţi purtat.
Apelăm deci la toţi Românii dintre Tisa şi Carpaţi, la june şi bătrân, la avut şi la sărac,
a da fiecare obolul său pentru alinarea suferinţelor fraţilor noştri din România, răniţi în război. Apelăm cu deosebire la tine junime română, garanta viitorului şi vasul de aur al simţemintelor nealterate.
Adu-ţi aminte că antecesorii tăi au pus o pagină de aur în analele poporului român.
Ia, junime, şi de astădată apostolatul pentru a propaga ideea cea mai sfântă, simţul cel mai blând şi mai dulce, de a alina suferinţele celui ce a rămas pe câmpul de război.

Ion Petric, protopop                                                                   Braşov, 9 Iunie 1877
N. Străvoiu
Diamandi I. Manole
Ioan T. Popovici
D. Ionciovici
N. Baboianu
Dr. Ion Neagoie
N. T. Ciurcu
Aron Densuşianu
Ion Lengeru
Dr. I. Lepădatu
Constantin Popazu
Gheorghe Barițiu
Gheorghe B. Popp
Constantin Nicolau
Iacob Mureşan

În ziare şi reviste, pe lângă reportagii entuziaste de pe câmpul de luptă, abundă şi se tot repetă, ca un îndemn, ştirile despre serviciul sanitar român de pe front şi din zona interioară, despre acţiunea şi înfăptuirile Crucii Roşii Române şi ale Comitetului de doamne din Iaşi, mai ales însă despre neostenita străduinţă a Doamnei Elisabeta,
“Mama răniţilor”. Din toate oraşele Ardealului şi Banatului vin regulat dări de seamă asupra colectelor în bani şi materiale.
Mama mea, în 1877 elevă în şcoala primară, îmi povesteşte că doamnele române se întruneau zilnic şi lucrau la pansamente şi rufe, ducând la aceste sindrofii şi copilele, care făceau din pânzeturi vechi, cu mânuţele lor, scame pentru răniţi.
Doamna Ana Moga din Arad îmi scrie: “îmi aduc aminte că toate doamnele făceau şarpie (scame de in, care înlocuiau în pansamente vata) şi adunau contribuţii benevole, care erau trimise în Capitală; era o activitate febrilă, cu entuziasm”. Bărbaţii strângeau bani, la sate chiar şi alimente. Materialul era trimis uneori cu vagoanele în Ţară!
Din Braşov, din Sibiu, din Banat porneau, peste Predeal, Turnu-Roşu şi Orşova, căruţe ţărăneşti, încărcate cu lăzi pline. Pretutindeni se lucra neîncetat.

Chiar şi revistele umoristice, ca Gura Satului din Arad, lasă gluma la o parte şi se pun cu tot dinadinsul în slujba acţiunii de ajutorare:

“Cine vrea să contribuiască cu bani, bandaje, scame, etc, pot să trimită ofertele lor la Gura Satului, căci în Arad nu s’a putut constitui niciun fel de comitet şi prim-ministrul Ungariei numai oamenilor singuratici a permis a aduna astfel de ajutoare umanitare … Ajutoarele intrate la Gura Satului numai decât le înaintează la societatea română Crucea Roşie în Bucureşti şi va face socoteală publică despre tot ce va incurge în magazinul său”. (27 V. 1877)

Biserica şi Şcoala (Arad) şi Familia dau instrucţii amănunţite cum trebuesc confecţionate pansamentele. “Familia” descrie acţiunea doamnelor din Sibiu, a comitetului braşovean şi a comitetelor din Ţara veche.
Curg darurile, apelurile se înmulţesc, iniţiativele pornesc chiar şi din cele mai mici târguri ardelene. Vin ofrandele din Baia de Criş (81 fiorini; Gazeta Transilvaniei, 29 Mai), din Bucovina, Haţeg, Rodna-Veche (bani, pânze, etc.; ibidem, 28 Iunie).
Se pornesc colecte în Alba-Iulia şi Abrud (Gazeta, 20 Iunie).

Doamna Iudita Măcelariu publică în Telegraful Român din 10 Iunie numele doamnelor sibiene, care faca doua colectă, — de astădată individual, — în bani şi materiale:
Luisa Zechiro, Măria Hannia, Baron David Ursu, Josefina Paşcheviciu, Ana şi Paulina Dunea, Măria Cosma n. Roman, Alexandra Şterca – Şuluţiu, Ana Frâneu,
Josefina Răcuciu, Marina Romanu, Ana Bechniţiu, Măria Georgeviciu, Măria Străulea,
Măria Oniţiu, Sofia Poparadu, Ana Popa, Măria Ioan Popa, Măria Nasta, Alexandra Mateiu, M. P., Ana Moga, Elena Popescu, Măria Dancaşiu, Agnes Popa, Agneta Stoica, Eleftera Cristea, Măria Bădilă, Măria Cuteanu, Sabina şi Iustina Brote, Anastasia Toma, Hermina Pecurariu, Caliope Boiu, Dochia Toma, Irene Măcelariu, Iudita Măcelariu. Rezultatul: în bani 2288 franci şi 1005 fiorini, plus material.

Se lansează liste in Ighiu şi Şard (S.-D. Tageblatt, 23 Iunie 1877). Preoţii români din Valea Crişului colectează pentru răniţi. Cu toată sărăcia lor, rezultatul e bun (Ibidem, 28 Iunie). În Braşov, Reuniunea de gimnastică şi cântări organizează în 16 Iunie un concert în favorul ostaşilor români. În Biserica şi Şcoala din Arad (17 Iunie), doamna
Ersilia Sturza, soţia preotului Mihai Sturza din Sepreuş dă instrucţiuni, cum să se facă scame şi pansamente şi roagă să i se trimită ofrande de tot felul.
Strădaniile îndărătnice ale Românilor ardeleni au fost in curând răsplătite.
Iată o ştire din capitala Ţării libere:

De-a-lungul Bulevardului erau înşirate trăsurile ambulanţei, fluturând steagul tricolor şi alb al societăţii. Trăsurile aveau inscripţiile lor şi mai cu seamă era admirabilă trăsura societăţii de binefacere Elisabeta Doamna, a Eforiei Spitalelor Civile şi a Clubului Tinerimea. Era una însă, cam la mijlocul celorlalte, care atrăgea asupra-i în special privirile publicului. Această trăsură fiind prea frumos împodobită avea următoarea inscripţie: “Doamnele Române din Transilvania”.
Inimile Românilor băteau de bucurie, văzând că în faţa nenumăratelor obstacole, ce întâmpină ai noştri, cu toate măsurile arbitrare, ei totuşi n’au încetat de a alerga cu obolul lor, de a se alipi cu inima şi sufletul lor lângă surori, fraţii lor din România, spre a alina durerile”. (G. Tr.. 28 Iunie).

Faptul este înregistrat şi de presa săsească, care adaugă comentarii. Chiar şi Magyar Polgár (2 VIII) n’are încotro: dă ştirea şi adaugă — cam acru — că ambulanţa doamnelor din Ardeal a atras în primul rând atenţia publicului capitalei; în urma interzicerii comitetelor s’au găsit femei române aproape în toată Transilvania, care prin apeluri individuale au făcut colecte cu succes foarte frumos astfel încât au putut trimite la Bucureşti foarte mult material şi o sumă mare de bani.
Rezultatele din luna Iulie sunt deosebit de bogate:
Noi ofrande din Braşov (două colecte) prin Diamandi Manole , total 126 fiorini, delà Românii din Chitighaz (Kétegyháza, jud. Bichiş) 16 fl., din Alba-Iulia 200 fl., 3 galbeni, 20 franci şi 5 lei (G. Tr., 18 VII), din Haţeg 1538 fl., colecta d-nei Leuchiţa Mureşan
60 franci şi 19 fl., delà Lugojeni 391 fl., 1 galben, 1 napoleon şi 3 franci, din Lăpuşul Unguresc 198 fl., din Budeiul de pe Câmpie (Mureş-Luduş) banii prin d-na Carolina Pop n. Papiu şi material prin d-na Amalia Crişan n. Maier, Orăştia oferă 295 fiorini şi obiecte, Văradîa (Banat) 68 fl. şi obiecte, Sibiul “sume foarte mari” şi material, Moţii din Câmpeni 179 fiorini şi 10 creiţari, Mocanii săceleni 27 fl. și 20 creiţari, Alba-Iulia trimite din nou 474 lei 25 bani, Braşovul vine cu a patra ofrandă, prin d-na Hareti Stănescu şi anume cu 18 kg scame, 231 triangule, 25 făşi, 131 comprese, doamnele din
Blaj depun la Crucea roşie 512 fiorini, 4 napoleoni, 8 galbeni imperiali, 17 guldeni argint, 5 kg scame, 48 triangule şi făşi (ofrandă remarcabilă pentru un orăşel cu vreo mie de locuitori). In acelaşi număr în care publică aceste sume (22 Iulie), Gazeta aduce la cunoştinţă că Românii transilvăneni, care trăiesc în Ţara liberă au strâns 88.687 lei!

Şi în August se lucrează mai departe, fără zăbavă, fără osteneală. Se înregistrează “sume foarte frumoase” la Băiţa-Montană, Deva, Trestia, Curtici, Macia (Arad), Nădlac, Căpâlnaş şi — din nou — la Sibiu (2288 lei şi 50 bani, 1005 fiorini şi 60 creiţari),
la Blaj (delà d-na Ana Stoia singură 1251 lei), la Lugoj (142 fiorini şi 30 creiţari,
5 napoleoi, 5 franci, 3 sfanţi) şi Abrud; Caţa-Cohalm trimite o mare cantitate de material (G. Tr., 16 Iulie). Doamna Susana Popovici din Haţeg dă seama în Familia din
12 August despre banii colectaţi şi publică scrisoarea cu mulţumiri a prinţului D, Ghica, preşedintele Crucii Roşii Române. In acelaşi număr se dă apelul doamnelor
Aurelia Crişan şi Carolina Pop din Budeiu către femeile de pe Câmpie şi Ioana Moldovan n. Boiu din Sighişoara către doamnele din oraşele de pe Târnave, în sfârşit, sub titlul “Totul pentru ostaşii români răniţi” se notează că în toate părţile se continuă colectele, aşa încât coloanele revistei nu mai ajung ca să le înregistreze toate.
În numărul din 26 August se semnalează alte colecte în Banat: cele 2 Oraviţe, Răcaşdia, Ciclova, Biserica-Albă, Moldova-nouă, Iladia, Vranin.

Totuşi gazetele ardelene nu se mulţumesc cu rezultatele atinse, începutul luptelor grele pe câmpiile Bulgariei, înregistrate cu mândrie, sunt un nou prilej să se repete apelurile.

“Armata română a trecut Dunărea. Ştirea aceasta străbătând pe ori unde mâna lui Dumnezeu a răspândit odrasla română, a făcut să tresară inimile, ca la amintirea
sgomotelor de vitejie şi de izbânzi străbune … În campanie şi voi, femei române, ca şi până acuma!” (Familia, 9 Sept. 1877).

Gazeta din 19 Sept. dă amănunte despre asaltul asupra redutelor din faţa Plevnei şi asupra ostaşilor răniţi şi căzuţi acolo; anunţă că la spitalul Filantropia au sosit 1600 răniţi români. Profită de această ocazie pentru a aminti din nou Ardelenilor că au datoria să-şi înteţească sforţările.
Acelaşi lucru îl face Telegraful, din Sibiu, care spune în apelul său:

Să ia seamă Românii că soarta tuturor depinde foarte mult de rezultatele acestei campanii … Nimeni nu vă cere să lipsiţi delà patriotismul Dv. provincial şi celui austro-ungar, ci vi se cere cu tot dreptul să simţiţi româneşte şi să vă purtaţi româneşte.
În România trăiesc mii de familii transilvane, Români, Secui, Saşi, sute de mii de bani
grei merg în fiecare an în Secuime şi în toate districtele limitrofe”.

[ Nota: Războiul crease pentru o mulţime de comercianţi saşi, mai ales din Braşov,
cari livrau materiale şi subsistenţe armatelor beligerante, o conjuctură extraordinară.
Câteva din firmele mari săseşti braşovene şi-au pus în 1877—78 bazele înfloririi lor
mari de mai târziu.
Pe lângă atitudinea de neutralitate, mai mult chiar, de binevoitoare înţelegere a presei săseşti, trebuie să însemnăm aici în deosebi gestul de profundă umanitate a mai multor medici saşi din Braşov — centru medical important — care s’au grăbit să se angajeze de bună voie în spitalele din Ţară, unde au desfăşurat o activitate valoroasă.
Sunt doctorii Johann Altstädter (numit şeful unor spitale din Bucureşti). Eduard Copony şi Karl Beldi, toţi trei medici vestiţi. Afară de aceşti Saşi, veniţi pentru durata războiului, au lucrat în Ţară, în spitalele de zonă interioară şi un număr de vreo 8 — 10 medici germani stabiliţi mai demult în Principate, între ei cunoscutul om de bine, chirurg şi oculist Dr. Wilhelm Fabricius din Craiova. Stabilit în Ţară din 1859, colaborator apreciat la opera de organizare a lui Davila (un an a fost şi profesor la Şcoala Naţională de Medicină), el se identificase complet cu interesele patriei sale adoptive. În războiu şi-a făcut datoria din plin: a fost medic-şef al tuturor spitalelor din Craiova, a organizat spitalul “Independenţa” şi a avut şi sarcina de inspector al lazaretelor militare.
Din străinătate, — de menţionat ajutoarele şi ofrandele franceze, — de asemenea veniau contribuţii tot mai importantei material, medici, misiuni medico-militare.
Germania a trimis trenuri sanitare, material şi un grup de medici militari:
Medicul general Dr. Camerer, med. col. Dr. Hayn, med. căpitani Dr. Stricker şi Dr. Wahl, toţi chirurgi.
În timp ce presa săsească (şi cea străină) constată că spitalele româneşti sunt excelente
(“Der Eifer und Sorgfalt, womit die Verwundeten gepflegt werden, halt alle, die sich dorthin einen Besuch zu machen die Mühe genommen haben, mit grosser Befriedigung erfüllt”. Krst. Ztg., 25 Sept), Pester Lloyd vorbeşte într’o corespondenţă din 22 Sept despre tumulturi şi demonstraţiuni revoluţionare din pricina răului tratament al răniţilor români! Încă în 28 Iunie Gazeta îndreptase o şarjă violentă împotriva ştirilor tendenţioase din Budapesta: “Dea Dumnezeu şi Cerul ca acest început să aibă un rezultat fericit, spre a înfunda gura cea calomniatoare şi insultătoare a ungurilor, a acestor inamici neînduplecaţi ai Românilor” ]

În tot cursul lunilor Septemvrie şi Octomvrie, când luptele din faţa Plevnei secerau sute şi mii de Români, ofrandele din Ardeal curg mai departe, neîncetat.
Ţăranii din Galaţii Făgăraşului strâng sume variind între 5 creitari şi 10 fiorini;
Şinca-Veche dă 22 fiorini, Şercăiţa obiecte foarte multe şi bani, Becleanul 5 fiorini şi
20 creiţari, Turda prin doamna Emilia Raţiu (soţia lui Ioan Raţiu) ofrande bogate, Ceanul-deşert (lângă Turda) prin d-şoara Măria Poruţiu 50 fiorini şi 42 creiţari şi 5 kg scamă, Oradea — a treia ofrandă — 150 fiorini şi 60 creiţari, Chitighaz, Deva şi Turda, din nou, câte 9 resp. 8 fl., resp. 124 fl. şi 56 creiţari şi 438 lei (G. Tr., 23 Sept.)
În 27 Sept. Gazeta Transilvaniei anunţă că la Bucureşti s’au mai prezentat 3 medici ardeleni,— pe cari însă nu-i numeşte — “cărora li s’a dat ocaziunea a-şi arăta toată ştiinţa şi dexteritatea lor. Chirurgii renumiţi din Paris sosiră tot zilele acestea. Dar scamă şi pânzărie se cer cu carul”.
Se anunţă şi ajutoare sosite delà Italieni.
În 18 Octomvrie doamna Ludovica Borgova n. Antonu se adresează în Cărţile Săteanului Român din Gherla, poporului de pe Someş. Rezultatul colectei din Gherla este de 30 fiorini şi 42 creiţari, 1 galben, 1 leu şi material. Familia anunţă în 28 Oct. o nouă ofrandă de 28 galbeni din Oradea.

În 28 Noemvrie 1877 cade Plevna. Gazetele noastre aduc ştirea şi preamăresc izbânda.
De fapt acuma războiul se terminase pentru oştirea Ţării libere, dar răniţii au mai populat spitalele până târziu, în 1878.
Corespondenţii din Bucureşti, Turnu-Măgurele şi Craiova descrie viaţa în spitale, inspecţiile Domnitorului, ostenelile Doamnei Elisabeta, ale lui Davila şi ale medicilor săi, ale doamnelor dela Crucea Roşie, dau dări de seamă asupra cheltuielilor şi realizărilor operelor de ajutorare şi de binefacere. Din Ardeal se trimit la Bucureşti ultimele daruri delà Românii, atât de mândri şi fericiţi de afirmarea strălucită a fraţilor
viteji. Sibiul totalizează 3140 fiorini şi 3260 franci şi cantităţi mari de pansamente
(Tel. Rom. şi Sieb. Deutsches Tageblatt, 26 L 1878); Gura Satului din Arad (31 I. 1878) trimite rezultatul colectei: 103 fiorini şi 50 creiţari, 50 franci, 3 napoleoni, 2 galbeni austrieci, 1 taler argint, 6 kg scame, 8 cepţi şi 29 rifi pânză.
În 31 Ianuarie 1878 gazetele anunţă încheerea păcii preliminare. Cu aceasta încetează şi opera ajutorului de războiu între fraţi.

O totalizare a valorii in bani a tuturor ofrandelor aduse de Românii ardeleni nu este posibilă în baza datelor cari ne-au stat la dispoziţie. Gazetele contimporane nu ne-au dat listele complete ale daniilor. Aşa de pildă n’am găsit nici o ştire despre colectele doamnelor române din Sălaj, deşi ştiu precis că Reuniunea Femeilor Romane din
Şimleul-Silvaniei, la îndemnul şi sub conducerea doamnei Clara Maniu, a activat intens şi cu rezultate strălucite.
Multe ofrande s’au trimis direct la Bucureşti, fără ca să fie amintite în ziare, sau, dacă se menţionau, nu se dădeau şi sumele. Afară de aceea darurile in obiecte şi material se înregistrau fără să fie estimate în valoarea lor bănească. Numai o cercetare a arhivelor Crucii Roşii Române ar putea duce la un rezultat complet. Din totalizarea datelor din ziarele noastre putem însă calcula minimul ofrandelor în bani.
El se ridică la suma impresionantă de franci (lei) 104,700, fiorini 9100, napoleoni 13, galbeni 43. Recalculând aceste valute în franci aur ajungem la suma rotundă de 124.700. Luând la bază echivalentul de 70 lei actuali pentru un franc aur, ajungem la concluzia că din sărăcia Ardelenilor şr Bănăţenilor de odinioară s’au strâns, în curs de 8 luni numai în bani cel puţin 8,729.000 lei, de fapt însă binişor mai mult. Dacă se adaugă şi valoarea materialelor trimise, cred că evaluarea ofrandei la cel puţin 10 milioane lei actuali nu este exagerată.
O parte din această contribuţie a venit delà ţărănime; e emoţionantă de ex. ştirea că plugarii din Galaţii Făgăraşului au contribuit cu sume variind între 5 creiţari şi 10 fiorini! 5 creiţari însemnau preţul a 2—3 l. de lapte, vânduţi in piaţă, cei 10 fiorini — siguri delà ţărani — erau echivalentul unei perechi de cizme sau a întreţinerii, timp de o
lună, a unui copil la şcoală în Braşov! Îţi vine în gând parabola obolului văduvei sărace. Acţiunea s’a întins imediat asupra tuturor provinciilor din monarhie: în acelaşi timp ea s’a pornit în Ardeal, Banat şi Crişana; nici Bucovina, — pe care din lipsă de informaţii precise n’am putut-o lua în considerare — n’a lipsit. În aceeaşi săptămână, în care au luat fiinţă comitetele din Braşov şi Sibiu, în Oradea se şi strânsese prima ofrandă.
Ea s’a desfăşurat repede: pornită în Mai, chiar din Iunie s’a şi putut organiza ambulanţa doamnelor române din Ardeal.

Cu voluntari, luptători la front şi medici în ambulanţe, prin atitudinea dârză şi mândră a presei sale, prin ajutorul femeilor sale pentru răniţi, cu obolul sărăciei sale, prin actele de curaj cetăţenesc al fiilor săi, Ardealul românesc al anului 1877 s’a arătat solidar cu Ţara-mamă, şi-a afirmat credinţa că soartea întregului neam românesc este una şi nedespărţită.
Războiul Independenţei, prin voinţa şi fapta Românilor ardeleni, prin contribuţia lor, poate deci să fie considerat ca întâiul războiu de întregire al tuturor Românilor.