In Memoriam – Aurel Constantin Popovici


Grigore Nandriș despre Aurel Constantin Popovici ( 1863 – 1917 ) cu
“O mărturie” de Simion Mehedinți.

Editura Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina. Cernăuți, 1937.

Conferinţă ţinută în ziua de 9 Iunie 1937, cu prilejul inaugurării Societăţii pentru Cultură din Rădăuţi.

O mărturie

Este limpede pentru orice om cinstit, că gloatele nu se îndrumează ele, de capul lor. “Suveranitatea poporului” este una dintre cele mai viclene minciuni — între toate, câte au răsunat în timpurile din urmă, la urechea mulţimii.
Din contră, viaţa fiecărui neam, în fiecare epocă, atâta preţuieşte, cât preţuiesc bărbaţii săi reprezentativi. — Cu un om mare, chiar un neam puţin numeros poate ajunge la isprăvi de seamă; cu un om mic la cârmă, chiar vasul cel mai mare şi mai tare se poate isbi de stânci şi poate ajunge o plavie nemernică, în voia vânturilor şi a valurilor.
Prin urmare, datoria cea dintâi a istoricului este să cerceteze îndeaproape pe fruntaşii fiecărei epoce [ nu numai pe cei vrednici, ci şi pe cei nevrednici, deoarece şi mişeii pot avea influenţă asupra soartei unui neam ].
În legătură cu întregirea hotarelor Daciei [ evenimentul cel mai însemnat, pentru noi, de la Decebal şi Traian până azi ], istoriograful va trebui numaidecât să amintească şi pe Aurel Popovici.
Ce-a reprezentat el pentru neamul din care se născuse?
O minte limpede şi o voinţă hotărîtă într’un timp de mare clătinare socială şi politică.
Conducătorii poporului român, de la mişcarea lui Tudor până azi, se împart în două:

Români întregi, cum fusese şi Olteanul din Vladimiri, cel care pornise la luptă “îmbrăcat cu cămaşa morţii” ; şi
Pseudo-Români [ adică înstrăinaţi de neam, fie prin amestecul de sânge, fie prin creşterea lor sub influenţa streinilor ].

Nu era puţin lucru să capeţi suflet de “Beamter” [nn.funcționar public] austriac [ titlu
şi leafă, ca suprem ideal ], ori de iobag unguresc [ servilism şi leafă ], sau de nacealnik rus, gata să facă mătănii în faţa pravoslavnicului Ţar.
Şi tot aşa, nu era lucru de glumă să fii „dichisit la cap” de guvernante franceze, germane ori engleze spre a deveni un fel de maimuţoiu „european” gata să imite tot ce vedea mai bătător la ochi aiurea …
Nenorociţi de aceştia au fost destui de la Nistru până la Tisa, iar bănăţeanul Popovici îi cunoscuse îndeaproape încă din copilărie [ la Lugoj, Braşov şi Beiuş ], apoi, mai târziu, la Viena, Pesta şi Graz; în cele din urmă şi la Bucureşti, unde a putut analiza pe îndelete „pătura suprapusă”, atât de exact zugrăvită de Eminescu.
Văzuse deci destui Pseudo-Români şi le spuse verde în faţă:

“… mai sfinte decât toţi sfinţii pământului sunt condiţiile primordiale ale culturii unui neam. Şi sfinţi nu sunt decât aceia care le întăresc. Iar toţi aceia, care le slăbesc, sunt cărturari nepricepuţi, farisei sau vameşi, — ori cine ar fi ei”

Nu ştim ce-ar mai zice azi energicul censor, dacă ar vedea după 20 de ani de la Unire, purtarea de slugă a iobagilor intelectuali, care vorbesc şi acum ungureşte, — ba unii îşi trimit şi copii la Pesta, ca un fel de “asigurare pentru orice împrejurări”, ori găvăresc ruseşte, ca în vremea cnutului, sau sunt “deutsch erzogen”… la doi paşi de mormântul de la Putna!
De bună seamă, unor astfel de caricaturi, Popovici le-ar spune în faţă tot ce li se cuvine.
Ca om dintr’o bucată, el nu cunoscuse în viaţa sa decât o singură atitudine: să stea drept în faţa tuturor streinilor, bizuit numai pe făptura sa de Român şi pe numele neamului său.
Şi cu acest gând a lucrat.

Prigonit de tribunalele maghiare şi condamnat la închisoare, el a descălecat în Bucureşti, unde apăruse “Memoriul Studenţilor”. Privirea, vorba, gestul — energie. Fostul medicinist căpătase deprinderi de chirurg: tăia fără cruţare tot ce trebuia înlăturat …
E destul să amintim doar atât: între tinerii de atunci, el era urmaşul cel mai înflăcărat al tradiţiei de la România Jună, întemeiată pe doctrina lui Eminescu.

“Precum edera de arbor …” aşa s’a legat apoi toată viaţa sa numai de idealul naţiunii: dezvoltarea liberă a neamului românesc, pe pământul dacic liberat de influenţa streinilor şi a tuturor veneticilor. — Ceea ce Eminescu urzise la Putna, în cel dintâi congres pan-românesc, au continuat cu o sfântă stăruinţă cei din generaţia lui Popovici.
[ E drept că, înainte de 1914, el se oprise la formula tranzitorie a federalizării tuturor naţiunilor din monarhia austro-ungară. Dar, dacă ideea că Austro-Ungaria nu mai poate dura pătrunsese sufletul atâtor publicişti şi oameni politici din Anglia, Franţa, Italia şi chiar din Germania, — ba şi din Austria (Franz Ferdinand) — meritul cel dintâi al lui Aurel Popovici este. Nimeni nu pusese un diagnostic mai precis decât autorul vestitei Replice … Bolnavul era aşadar pregătit pentru masa de operaţie a celui dintâi congres european ].

E sigur că dacă suferinţele şi munca neadormită n’ar fi curmat firul zilelor lui Popovici, lumea politică ar fi văzut la Versailles un spectacol unic: fostul doctor Clemenceau, operând alături cu cel care cunoştea mai bine decât oricine falsele pansamente ale monstrului cu două capete, unul nemţesc, altul unguresc.
Mare pierdere pentru neamul nostru şi îndeosebi pentru hotarele statului român — moartea lui Aurel Popovici. — De bună seamă, graniţa întărită de semnătura lui Pasici ar fl rămas neclintită, iar Sârbii ar fi fost mulţumiţi şi fericiţi cu ceea ce ei singuri ceruseră: colţul de pământ din faţa Belgradului. ( … )
Popovici nu era din aluatul nedospit al celor care se ascund în dosul altora, ci totdeauna era gata să păşească în frunte, ca acei consuli romani, cari jertfiau chiar pe ai lor pentru
res publica.
Aceasta e mărturia pe care o dau fără cea mai mică şovăire.

Simion Mehedinți

 

Viața i-a fost o luptă necurmată în slujba celor mai nobile idealuri ale neamului.
A sacrificat carieră, a jertfit avere, a înfruntat sărăcia, şi-a cheltuit fără cruţare sănătatea, n’a ocolit nici o suferinţă în această luptă fără răgaz pentru drepturile istorice ale neamului românesc. Energie neistovită, bogăţie sufletească mereu hrănită cu aviditate de o cultură vastă şi multilaterală, luminată de o inteligenţă neobicinuită, Aurel C. Popovici a fost un gânditor politic în înţelesul cel mai nobil al cuvântului şi un om de acţiune în acelaş timp. Unul dintre cei mai mari gânditori politici ai Românilor, Aurel C. Popovici, este, după Eminescu, reprezentantul cel mai temeinic şi mai documentat, al gândirii politice româneşti, din trecut. ( … ) Din gândirea politică a lui Aurel C. Popovici a rămas până astăzi actual ceea ce era esenţial, a pierdut din actualitate aceea ce era legat de momentul trecător al istoriei, a câştigat însă în valoare concepţia naţionalistă a lui Aurel C. Popovici. ( … ) Iată pentru ce este necesar să încercăm schiţarea chipului spiritual al lui A. C. Popovici, nu numai pentru a arunca o rază din lumina dreptăţii asupra unui mare nedreptăţit, ci mai vârtos pentru a vedea dacă din chipul lui nu se va desprinde mai multă lumină pentru toţi aceia ce caută drumuri noui pentru înălţarea neamului.
Aurel Constantin PopoviciNăscut în 4 Octomvrie 1863 în Lugojul Banatului, fiul meseriaşului Constantin Popovici, trece din orăşelul copilăriei sale, unde-şi urmase şcoala până’n clasa a două de liceu, la liceul din Braşov, cunoscut şi peste graniţele Ardealului dinainte de război ca centru de viaţă şi de cultură românească. Sărăcia, care a ros şi roade încă rădăcinile vlăstarelor viguroase ale acestui neam, îl silesc să plece, după 3 ani, la Beiuş unde-şi ia bacalaureatul în anul 1884. înscrie în 1885 medicina la Viena, pasiunea lui îl mâna însă către alte domenii. După trei ani de studii închinaţi mai mult problemelor sociale şi istorice ale neamului românesc, ameninţat să fie înăbuşit de teroarea şi perfidia dualismului austro-maghiar din 1867, Aurel C. Popovici se căsătoreşte în 4 Noemvrie 1888 cu aceea ce avea să-i devină pentru toată viaţa tovarăş înţelegător al idealurilor pentru care a luptat şi sprijin plin de afecţiune în martirajul vieţii sale. Mutându-se la Graz continuă încă 3 ani ucenicia. Temperamentul de luptător îl îmbrânceşte în vârtejul luptei naţionale, din care nu-l va mai scoate decât moartea venită prea de vreme. Prilejul care l-a determinat să intre în luptă a fost polemica ce izbucni tocmai atunci între studenţimea română şi cea maghiară.

Constituţia dualistă din 1867 desfiinţase drepturile Românilor ca naţiune în Ardeal şi dezlănţuise teroarea Ungurilor cari încep politica de “zdrobire a naţionalităţilor”, în faţa acestei terori, a abuzurilor şi a corupţiei maghiare, Partidul Naţional Român din Ardeal decretează în anul 1881 pasivitatea politică. O deprimare morală de cimitir se coboară peste văile Ardealului. Orice rezistenţă părea inutilă. ( … ) Despotismul şi brutalitatea maghiară cu care se extermina elementul românesc din Ardeal, ating în anul 1891 culmi ale cruzimei care provoacă protestul studenţilor din România liberă. Aceştia se adresează în anul 1891 lumii civilizate printr’un memoriu, denunţând atentatul maghiarilor împotriva elementului românesc din Ardeal:
Mémoire des étudiants universitaires roumains sur la situation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, București, 1891.
Studenţii unguri încearcă să răspundă acestui rechizitoriu printr’o broşură întitulată:
Les Roumains et la nation hongroise. Réponse au mémoire des étudiants universitaires roumains sur la situation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, Budapest, 1891. Ei afirmă în acest răspuns că “Românii ungari” n’au nici un motiv să se plângă împotriva “patriei maghiare”. Studenţii români n’au putut lăsa fără replică acest răspuns. Materialul a fost adunat de mai mulţi studenţi [ nn. și ilustrul Iuliu Maniu a colaborat la strângerea materialului de documentare ], iar Aurel C. Popovici, care-şi făcea studiile la Facultatea de medicină din Graz, a fost însărcinat cu redactarea replicei.
Replica a fost redactată în cinci limbi: română, franceză, engleză, italiană şi germană. Cheltuielile de tipar au fost acoperite prin contribuţie publică, colectată dela toţi Românii, cari au primit cu entuziasm ştirea că se va da răspunsul cuvenit minciunilor maghiare. Lucrarea aceasta, care marchează o epocă în lupta noastră împotriva maghiarilor, n’a purtat numele iniţiatorului şi autorului ei, ci a fost prezentată ca operă a studenţimei române. Ea a apărut sub titlul: La Question roumaine en Transylvanie et en Hongrie. Replique de la jeunesse universitaire roumaine de la Transylvanie et de la Hongrie à la Réponse faite par la jeunesse universitaire magyare au Mémoire des étudiants universitaires de Roumanie. Avec une carte ethnographique de l’Autriche-Hongrie et de la Roumanie. Vienne, Budapest, Graz, Cluj, 1892.
Această replică este un studiu de documentare precisă ştiinţifică. Tonul viguros şi de înaltă demnitate a acestei opere, — căci replica e o operă de ştiinţă, o mărturisire a drepturilor şi a credinţei româneşti şi un rechizitoriu biciuitor în acelaş timp, — a înfuriat îngâmfarea maghiară.

Presa a cerut confiscarea acestei scrieri “revoluţionare”, distrugerea acestei “opere de trădare” şi “pedepsirea exemplară a studenţilor români”. Cartea a putut fi confiscată şi distrusă, dar adevărul mărturisit în ea a rămas multă vreme izvor de credinţă şi armă de luptă pentru Românii asupriţi. Conţinutul ei a fost atât de temeinic documentat, încât ea a stors unui profesor dela Facultatea de drept din Budapesta următoarea mărturisire:
“tot ce se afirmă în Replică este dovedit prin acte şi prin urmare nu putem nega nimic cu toate că ne revoltăm de agitaţia care se face prin această carte în mod vădit contra naţiunei maghiare şi a statului unitar maghiar”.

În ziua de 27 August 1892, pe când se întorcea delà Sinaia, Aurel C. Popovici este arestat la Predeal ca răspânditor al Replicei, dus sub baionete, închis la Cluj şi condamnat de curtea cu juraţi la 4 ani închisoare, 5000 coroane amendă şi cheltuieli de judecată. Presa maghiară a început o campanie vehementă cerând revizuirea procesului şi condamnarea la muncă silnică pe viaţă a presupusului autor. ( … ) În urma hotărîrii Comitetului Partidului Naţional, Aurel C. Popovici nu se supune pedepsei. Reuşind să fie pus în libertate provizorie pentru 14 zile, pleacă, împreună cu Valer Branişte, care s’a oferit să-l însoţească, în Austria, de aici în Italia şi mai departe, cu un vapor francez de marfă, ajunge în ţara liberă la Galaţi. Pribegia începută acum nu va lua sfârşit până la capătul vieţii sale de luptător fără odihnă pentru drepturile neamului său. Oamenii plămădiţi din aluatul Iui Aurel C. Popovici nu se înduioşează în faţa suferinţei şi nu găsesc răgaz pentru durerea şi nedreptatea proprie.
Ungurii înfuriaţi că le-a scăpat victima, lungă vreme vânată de ei, au aruncat în închisoare pe girantul Institutului Tipografic din Sibiu unde a fost tipărită Replica, pe tânărul M. N. Roman, care distrus de cele 18 luni de temniţă, muri în urma tuberculozei contractate între zidurile închisorii. ( … )

Ajuns în ţara liberă unde este primit cu căldură şi prietenie, Aurel C. Popovici începe o viaţă nouă. Cheltuind toată averea soţiei, în lupta de până acum, e nevoit să-şi asigure traiul funcţionând ca profesor de limba germană şi de igienă la Seminarul Nifon şi la Şcoala de război din Bucureşti. Desfăşoară în acest timp o bogată activitate publicistică în ţară şi în străinătate prin diferite ziare şi reviste din presa europeană. ( … )

Spiritul său însetat de lumină se îndrepta spre toate culturile pentru a-şi aduna roade.
O aleasă calitate a lui este puterea cu care a asimilat o vastă informaţie culeasă din toate domeniile ştiinţelor, delà toate popoarele. Aurel C. Popovici a rămas până la sfârşit Românul identificat cu sufletul şi cu aspiraţiunile întregului românism.
Un mare poliglot, cunoscător al tuturor limbilor mari din Europa, Aurel C. Popovici a rămas Român autentic, cu sufletul neschimonosit de toate culturile cari i-au îmbogăţit mintea, fără să-i clintească temeliile româneşti. Aceste temelii erau aşezate pe tradiţia poporului reflectată în literatura populară şi în înţelepciunea vieţii lui cotidiene, pe religia creştină, pe cultura autentic românească în care el aşează la loc de cinste deosebită pe Iordache Golescu. Iată în această privinţă propria-i mărturisire prinsă în prefaţa broşurei postume publicată de S. Mehedinţi sub titlul: “Călăuza fericirii adică învăţătura vieţii după sfânta Evanghelie şi după învăţăturile boerului Iordache Golescu”:

“Eu, care am făcut această întocmire, tare multe cărţi mari şi late am cetit în viaţa mea. Cetit-am asemenea cărţi în limba noastră românească, care este dulce ca un fagure de miere, cetit-am şi foarte multe cărţi în limba veche grecească, italienească, spaniolească şi ungurească. Dar în toate cărţile din lume, eu mai multe şi mai bune învăţături n’am găsit ca în Sfânta Evanghelie a Mântuitorului nostru Isus Christos şi apoi în Povăţuirile bătrânului boer Iordache Golescu, din Goleşti în Ţara Românească”.

Învăţăturile străine le-a adunat şi le-a publicat într’o colecţie de maxime întitulată: “Cuvinte înţelepte”. Lucrarea care cuprinde gândirea politică a lui Aurel C. Popovici este colecţia de eseuri şi de articole publicate în anul 1910 sub titlul: “Naţionalism sau democraţie, O critică a civilizaţiunii moderne”. Doctrina naţională a lui Aurel C. Popovici este astăzi tot atât de actuală ca atunci când ea a fost scrisă. ( … )
Cursul istoriei s’a accelerat, evenimentele s’au precipitat, premisele s’au inversat. S’a înfăptuit unitatea naţională mai curând decât a prevăzut mintea vizionarilor. Gândurile lui A. C. Popovici despre rosturile spirituale ale neamului românesc, despre căile progresului românesc, luminează şi astăzi cu aceeaşi strălucire, cu aceeaşi actualitate. “Al semnelor vremii profet” îl numeşte el pe Eminescu, în acelaşi sens îl putem numi şi pe el profet al zilelor de astăzi.
Muncitor pe ogorul tradiţiei strămoşeşti, inspirându-se din viaţa de trudă a plugarului, el curăţă mai întâi terenul de buruieni. Lupta lui se îndreaptă împotriva democraţiei marxiste şi a civilizaţiei cosmopolite, corolarul acestei democraţii. Acestei probleme îi închină partea întâia din “Naţionalism sau democraţie” întitulată: Critica civilizaţiei cosmopolite.

“Naţionalismul este cea mai firească şi cea mai legitimă revoltă a naturei siluite a popoarelor, o reacţiune în contra sistemului de nivelare cosmopolită, în contra străduinţelor brutale de intervenţie a unor State ajunse pe mâna unor adevăraţi visători sau chiar vandali în politică şi cultură”.
„De când se vorbeşte de naţionalism? — De când nu se mai practică. De când statul a părăsit politica veche a bunului simţ şi a înlocuit-o cu artificii, cu teorii de exagerată centralizaţie şi uniformitate, de egalitate la suprafaţă”
.

Aurel C. Popovici nu se sfieşte să spuie lucrurilor pe nume. El nu cunoaşte ocolirea tactică a adevărului şi nici înfrumuseţarea lui cu făţarnice flori de stil. Iată sentinţa lapidară împotriva democraţiei cosmopolite:

“Defectul fatal al oricărei democraţii e însuşi principiul majorităţii suverane. Pentru că faptul în sine că o politică oarecare întruneşte o majoritate de voturi, nu însemnează de loc că acea politică corespunde cu adevărat intereselor reale ale ţării, nu însemnează de loc că acea majoritate ar fi având o voinţă înţeleaptă; nu însemnează nici măcar că acea majoritate ar fi existând de fapt. Mai adesea, majoritatea e o simplă scamatorie electorală, şi chiar atunci când e reală, ea nu e în politică decât o iluzie. De aceea, oamenii politici, cu oarecare experienţă în materie, n’au considerat-o şi nu o consideră decât ca un malum necessarium când n’au încotro, dar şi atunci numai ca un simplu element decorativ al politicei lor personale”.
“Între naţionalism şi democratism adevărat e o antiteză organică, dezastruoasă pentru cel dintâi. Dezastruoasă, dacă nu azi, atunci mâne sau poimâine, dar în orice caz. Pentru că naţionalism însemnează îngrijirea în prezent ca viitorul naţionalităţii să nu fie primejduit. Al naţionalităţii, nu numai al poporului! Ceea ce constituie o enormă, o esenţială deosebire politică”
.

Cari sunt mijloacele de apărare împotriva cosmopolitismului democratic distrugător de neamuri? Înainte de toate e cultura naţională pe care Aurel C. Popovici o opune civilizaţiei cosmopolite împotriva căreia se îndreaptă fără milă săgeţile ironiei sale sângeroase.

“Atât e de adevărat că în viaţa naţiunilor, cultura sufletească, naţională a fost şi va fi totdeuna acel David din Sf. Scriptură care, deşi tânăr şi mic, dar aprins de idealurile neamului său, a biruit pe Goliat, acea namilă de uriaş îngâmfat, al cărui nume în limba ebraică însemnează: “strălucire” . . . Şi civilizaţia noastră, fără cultură naţională, e plină de “strălucire” electrică, de automobile, de telegrafie fără sârmă, de gazete cotidiane, de programe din care străluceşte “ştiinţa” democraţilor, “soluţiile lor sociale”, pânticeasca aspiraţie “a celor mulţi” şi binevoitoarea toleranţă provizorie pentru patria “medievală”, vremelnică, ce nu se poate asemăna cu patria planetară, cu Statul democraţiei sociale pe care ni-l dulghereşte “ştiinţa socială”, civilizaţia incultă.
“… mai sfinte decât toţi sfinţii pământului sunt condiţiunile primordiale ale culturii unui neam. Şi sfinţi nu sunt decât aceia cari le întăresc. Şi toţi aceia cari le slăbesc, sunt cărturari nepricepuţi, farisei sau vameşi, oricine ar fi ei”.
“… cultura naţională nu e floare de câmp; dar nici de seră artificială. E o floare de grădină. Trebuiesc libertăţi. Dar ele implică şi restricţii, atât în viaţa politică cât şi în răspândirea ideilor şi a cunoştinţelor de tot felul. Mai ales dacă poporul nu are o cultură naţională veche, puternică, rezistentă. Apoi civilizaţia de azi răspândeşte excese de “lumină”. De aceea şi vedem atâtea minţi ofilite, atâtea inimi pârjolite, atâtea uscături şi secături ce scânteiază “lumină” din mlaştini…”
“Civilizaţia incultă” este negaţia culturii naţionale. Omenirea e o abstracţie, un cuvânt. Ea nu trăeşte şi nu poate trăi decât prin naţionalităţile ce o alcătuesc”.

Verva lui Aurel C. Popovici, susţinută totdeauna de o informaţie temeinică, loveşte cu biciuri de foc în democraţia cosmopolită.

“Pot retorii şi sofiştii să declame cât or vrea. Pot să ne înalţe pe noi “poporul suveran”, până’n nori. Adevărul ştiinţific este că toată civilizaţia noastră generală, cea europeană, se reduce la ideile şi iniţiativa unei infime minorităţi de oameni mari”.
“Un stat nu-i nimic fără popor sau cu un popor nedreptăţit, nemulţumit. Dar nici poporul fără stat nu poate fi. Iar de condus poporul, mulţimea nu-l ştie conduce. Nu-l conduce de fapt decât o infimă minoritate de oameni, şi mai mari şi mai mici, după împrejurări. Acesta-i un adevăr în afară de ori şi ce discuţii. Nu după constituţii anglo-franţuzeşti, ci după curn cere cea mai bună constituţie ce există în lume: constituţia firii omeneşti şi a popoarelor. Din nenorocire, minoritatea inteligentă din Stat — câteva zeci, câteva sute, câteva mii de oameni — în loc de a ţine seamă de firea şi de trebuinţele adevărate ale poporului, ademeneşte, de vreo sută de ani încoace, o lume întreagă de elemente destructive în viaţa publică şi se face roaba lor de dragul unor teorii absurde, al unor savanţi fără ştiinţă şi filozofi fără nici o înţelepciune”(p.104).
“Eu laud mult înţelepciunea practică, din viaţă, a poporului român.
Dar asta nu însemnează de loc, după cum ar conchide un om pripit în generalizări, că “prin urmare” poporul român e un adevărat “suveran”, că poporul român e compus numai din filozofi morali şi politici. Nu. Ar fi o nerozie.
Susţin că poporul e cu minte, câtă vreme e ţinut în frâu de bunele sale moravuri şi obiceiuri. Dar moravurile bune şi bunele obiceiuri nu pornesc delà majoritatea unui popor, ci delà minoritatea lui cea înţeleaptă şi cu autoritate. Nu majoritatea unui popor îi face poezia populară, legendele şi basmele” (p.127)
.
“Fiecare guvern, în orice democraţie, e pur şi simplu sluga unei infime minorităţi de alegători “cu influenţă”, speculanţi la bursa democratică.
O păţanie fatală a tuturor democraţiilor: “prea ferindu-se de ploaie dau mereu în noroaie”, cum zice Românul”(p.143).
“Suveranitatea patriei nu este şi nu poate fi expresia dorinţelor noastre, ale celor de astăzi. În ea nu se cuprinde numai râvnirea noastră, a celor vii. Ci toată nădejdea celor morţi. Toate virtuţile şi toate jertfele lor pentru ţară, pentru noi urmaşii. Din mormintele ţării răsună mai multe voturi decât din localurile noastre electorale. Acele sunt glasurile grave, glasurile sfinte. Singura majoritate de voturi valabilă pentru noi”(p.174).

Aceste gânduri desprinse din context ar putea prezenta pe autorul lor ca retrograd.
Prinse în sistemul gândirii sale ele apar ca adevăruri elementare. Aurel C. Popovici se ridică vehement împotriva iureşului pseudocivilizaţiei de import care distruge firea şi schimonoseşte sufletele. El este însă un fervent apărător al personalităţii, al “personalităţii devotate naţiunii, nu egoismului lor individualist”.

“Naţionalismul e credinţă fără rezervă, fără discuţii. E o credinţă de stâncă în rostul adânc al Statului, al religiunii, al moravurilor şi obiceiurilor naţionale bune; în aptitudinile de cultură, în menirea şi viitorul unui neam” (p. 152).
“Întreaga civilizaţie a lumii nu se produce decât de naţionalităţi. Şi nu se poate menţine şi desvolta decât în lăuntrul lor. Omenirea e o abstracţie, un cuvânt.
Ea nu trăeşte şi nu poate trăi decât în şi prin naţionalităţile ce o alcătuesc. Chiar individul, orişicât ar dori să se arunce în “omenire”, tot numai “într’o naţionalitate poate să cază, să dispară” (p. 56)
.

Scrise la începutul veacului nostru, eseurile lui Aurel C. Popovici enunţă adevăruri profetice valabile şi astăzi când ele s’au realizat în parte. Iată cum a prevestit dezastrul democraţiei marxiste din zilele noastre:

“Nimeni să nu se amăgească cu nădejdea că ce-a fost a fost. Câtă vreme nu se va pune capăt, în mod serios, tuturor agitaţiilor revoluţionare, câtă vreme politica şi viaţa de sus nu se vor lepăda de clişeurile rele ale acestei civilizaţii tehnice, materialiste, pacea poate fi compromisă din nou. Mai ales când “curentul progresului” va dărâma, într’o bună dimineaţă, în Apus şi ultimile resturi de cultură ce mai sunt” (p. 164).

Şi alte gânduri valabile tot atât de mult astăzi ca şi atunci când ele au fost scrise:

“Toată lumea vorbeşte delà o vreme încoace de desvoltarea “bogăţiilor ţării”, de chestiile economice care ar fi primând pe toate celelalte. Bogăţiile ţării! Apoi adevărata bogăţie a unei ţări e vigoarea morală a populaţiunii, în special moralitatea tinerimii sale. O fi multă bogăţie în pământ, dar ce folos dacă în inimi nu-i dor adânc de muncă, nu-i curaj de întreprindere, nu-i statornicie de oţel în urmărirea activă a unui scop?” (p. 185).

Ar fi o greşeală dacă l-am considera pe Aurel C. Popovici xenofob. Dimpotrivă ceea ce-i caracterizează gândirea este respectul faţă de fiecare naţiune şi înţelegerea fiecărei culturi, de aceea tocmai coordonatele gândirii sale sunt: cultura naţională şi apărarea neamului împotriva disoluţiei cosmopolite.
Aurel Popovici nu s’a ridicat împotriva altor neamuri, ci împotriva minciunii democrate, împotriva pseudocivilizaţiei cosmopolite, care se revarsă mocirlos peste noi înăbuşind în germene sufletul naţional creator de cultură. Aprigul luptător care a bătut fără cruţare zidurile unor utopii primejdioase şi a risipit ceaţa unor rătăciri păgubitoare desvoltării neamului românesc, a fost un suflet înzestrat cu adâncă simţire metafizică. Eseul “Credinţa părinţilor noştri. De ziua Învierii” sau acel despre “Religiune şi naţionalitate” respiră adâncă şi sinceră religiositate creştină.

“Dar fireasca rânduială a lumii aşa este că omul nu pentru a trupului hrană trăieşte. Ci el se hrăneşte spre a trăi. Spre a trăi cu trupu-i, dar mai ales cu mintea, cu inima, cu sufletul său. Căci numai din aceste dumnezeeşti adâncuri ale făpturei omeneşti izvorăşte putinţa de viaţă, de fericire omenească pe acest pământ. Iar pentru aşa viaţă în lume omului îi trebuie nu numai pâine ci şi cuvântul lui Dumnezeu.
Căci viaţa asta omenească toată ce-i? Şi ce e toată lumea aceasta văzută de noi?
O scurtă viaţă de om, de câteva zeci de ani, ce însemnează? Doar sufletul nostru de oameni muritori, când în bucurii, când în mâhniri o duce delà leagăn la mormânt, dar numai o viaţă de om, de om trecător. Trecător pe o corabie trecătoare, o coajă de lămâie pe o nesfârşită mare, dincolo de orice închipuire omenească.
Trecătorule semeţ, — de unde vii, unde te duci?
Dintr’o lume necunoscută într’o necunoscută lume. Pe o cale de unde nu mai este întoarcere. Pe vecie. Urmăreşte gândul acesta! Pe vecie! Cu toate ale lumii bucurii, dureri şi nădejdi omeneşti. Şi pentru ce veniseşi din cea negură a nesfârşitelor valuri de vremi? Şi pentru ce te duci?” (p. 192).

Sunt simple şi înfiorător de clare aceste gânduri în jurul celor din urmă întrebări, pentru că vin de-a dreptul din gândirea şi din simţirea religioasă a poporului, în sufletul căruia ele s’au adâncit de veacuri şi au contribuit la desăvârşirea lui morală, la înălţarea lui omenească. Aurel C. Popovici aruncă aceste adevăruri eterne pe piaţa materialismului şi a raţionalismului sterp al epocei sale, unde o pătură suprapusă, numită clasă conducătoare, îşi disputa, şi-şi dispută încă, negustoreşte îndrumarea şi fericirea norodului după rețetele democraţiei sosite în ţară odată cu parfumurile şi panglicele ultimelor jurnale de modă.
Aurel C. Popovici îşi întemeiază credinţa în misiunea neamului său pe creştinism, care pentru el nu este fanatism pătimaş, nici formalism sec, nici imperialism pământesc sau făţărnicie cabotină, ci credinţă caldă, intimă, adâncă, vie, umilă.

“Creştinismul, cu toate alegoriile lui şi legendele lui deosebite, în fond e recunoaşterea umilă, cucernică a adevărului inexorabil că lumea este o minune divină pe care o poţi cerceta şi trebuie s’o cercetezi, şi de care te poţi bucura în voia inimei, dar de al cărei “rost ultim”, “adevărat” niciodată nu vei da, pentru că este şi rămâne o taină a lui Dumnezeu. Nu căuta să explici tu, în mod “ştiinţific”, probleme ce nu sunt probleme, ci adevăruri religioase, dumnezeeşti şi omeneşti” (p. 197).
Această atitudine este conformă cu firea poporului român: — “Şi poporul român ştie foarte bine că nu te poţi bizui în orice raţionalism, căci “gândul omului e iad, şi un adânc fără vad”. Ce adâncă filozofie într’un singur proverb! El singur, interpretat ştiinţificeşte, dărâmă toată literatura raţionalistă-socialistă făcându-o praf şi cenuşă” (p. 216)
.

Dar atitudinea religioasă nu este rezultată din obscurantism şi ignoranţă. Metodele ştiinţelor exacte şi rezultatele cercetărilor în aceste domenii îi sunt familiare ; şarjele sale se îndreaptă necruţătoare împotriva grandomaniei şi a minciunii ştiinţifice, chiar când acestea îmbracă haina strălucitoare a erudiţiei. În lupta cu adversarii religiei, concentrată îndeosebi în eseul “Ştiinţa şi credinţa”, Aurel C. Popovici vădeşte o putere de dialectician de o rară vigoare. Vorbind despre erudiţia pretenţioasă care neagă ceea ce nu înţelege, spune:

“Şi asemenea meseriaşi simplişti, — cari mai ales în Franţa şi în Germania sunt mulţi, — se umflă în pene, se cred oameni de “ştiinţă”, judecă cerul şi pământul, cerând lui Dumnezeu “explicaţii” dacă mai există, şi o întâlnire pe teren … Şi pentru că Dumnezeu e mare şi bun şi nu se supără de toate prostiile celor ce zbiară la cer, meşteşugarul “savant”, călare şi trufaş pe microscopul său, denunţă pe Dumnezeu ca despot şi duşman al “suveranităţii” raţiunii umane … Şi-l combate şi-l desfiinţează. Filozofie de calfe cari se ocupă cu zoologie” (p. 240). ( … )

Cu o logică de fier distruge prejudecăţi cari strălucesc ca aurul fals şi zăpăcesc massele, ca de exemplu în articolul: “Sau libertate sau egalitate”, în care arată cu claritate că egalitarismul democraţiei marxiste exclude libertatea. N’au confirmat evidenţa acestui adevăr evenimentele din Rusia comunistă?!
Democraţia marxistă prinsă în cleştele logicei sale trosneşte din toate încheieturile, iar când îi dă drumul numai zdrenţe se alege din ea.
După ce, în primele două părţi ale colecţiei de eseuri intitulată “Naţionalism sau democraţie”, a supus unei critice biciuitoare democraţia marxistă şi ateismul ştiinţist al epocei “moderne”, în partea a treia arată “caracterul fundamental al naţionalităţii”.
( … ) Considerând naţiunea ca o nobleţe, el vrea în mod logic să distingă pe purtătorii de gândire, pe conducătorii, pe acei ce s’au sacrificat pentru naţiune.

“Naţionalitatea e o nobilime” … “ordinea naţională . . . putinţa unui popor de a se ridica la rangul de naţiune este bazată pe inegalitate. Iar inegalitatea, zice cu drept cuvânt şi Ammon [ Otto Ammon, Die Gesellschaftsordnung und ihre natürlichen Grundlagen ] nu este ceva ce ar putea fi desfiinţat căci ea este însăşi firea neamului omenesc, e nedespărţită de el ca naşterea şi moartea”. (p. 320).

Poate fi numită reacţionară gândirea lui Aurel C. Popovici, care reclamă ca privilegii eterne şi naturale ale clasei conducătoare: talentul, caracterul, patriotismul?

“Dacă democraţia nu recunoaşte că cei mai buni fii ai ţării, cari întrunesc în mod real asemenea calităţi, trebuie să aibă privilegii in conducerea ei: dacă ea nu se închină, cu cucernicie, în faţa acestei Sfinte Treimi politice; dacă nu-i înalţă ei un templu care s’o ferească de blasfemia invidiei, a răutăţii şi a neputinţei vanitoase şi de asalturile şi de invaziunea lor; dacă democraţia nu-i construieşte o severă ierarhie care s’o apere ca un corp de gardă; dacă această ierarhie puternică nu e deschisă, ca meritul să poată intra, de oriunde ar veni, şi ca nedemnitatea să poată fi eliminată, oricât de sus s’ar găsi; dacă, zic, “democraţia” nu va organiza, în mod serios, asemenea moderne ziduri de apărare, punţi de trecere şi de ieşire în şi din a ei proprie distincţiune sau aristocraţie, modernă, civilizată, — “democraţia” e condamnată la moarte; la o moarte urâtă, scandaloasă: la înnec într’o mocirlă de pofte şi de sânge”(p. 335).

Dacă aceste poveţe pot servi drept memento pentru zilele noastre, iată alte rânduri scrise ca pentru ziua de azi:

“Eu unul zic: interesul nostru general cere să facem tot posibilul ca unitatea morală dintre toţi Românii să devină din ce în ce mai strânsă, mai reală şi mai covârşitoare, ca şi acei Români ce nu sunt încă Români, cum am vrea noi să fie, să poată deveni.
Dar şi în această străduinţă ca în toate adevărul trebuie să ne călăuzească, nu fantazia, nu exagerările. Căci o unitate morală nu se obţine nici prin rodomontade şi insulte, nici prin şovinism ridicol. Ea se obţine prin pilde înălţătoare, prin dreptate şi adevăr, prin pilde ce merită să fie imitate. Nu ştii de ce rassă originară eşti? Ai vreo nedumerire? Caută să fii de rassa oamenilor cu caracter întreg, muncitori şi cu dragoste şi credinţă către ţară, către neam şi vei face parte din Românii cei mai adevăraţi …
Căci nu prin declamaţii populare, ieftine şi înşelătoare, se întăreşte trupul şi se înalţă mintea şi sufletul unui popor, ci prin studierea serioasă a situaţiunii, prin fapte înţelepte, prin exemple de hărnicie, de ordine şi corectitudine. Apoi respectul pentru aceste bunuri morale tocmai de sus trebuie să pornească. Ele nici odată n’au pornit şi nu pot porni de jos” (p. 340).

Gândirea politică a lui Aurel C. Popovici nu se subordonează nici unei concepţii de partid. Ea scrutează legile eterne ale evoluţiei societăţilor omeneşti, ale naţionalităţilor, şi subordonează toate ideologiile reprezentate de partide acestor legi.

“Sub regim de ordonată libertate, oamenii de valoare se ridică prin meritul lor şi formează o clasă. Statul trebuie s’o recunoască. În regim de libertate, poporul devine naţionalitate. Statul trebuie s’o ocrotească de democraţia cosmopolită. În regim de libertate inegalitatea creşte. Statul n’are cădere a o nivela. Numai religiunea are această putere. Toate acestea ne dovedesc până la evidenţă, că libertatea e un principiu aristocratic, cu desăvârşire aristocratic, şi deci în antiteză ireductibilă cu democraţia, al cărei principiu fundamental e egalitarismul. Un liberal care se face democrat, sau nu ştiuse ce e liberalismul, sau îl trădează de dragul plebii demagogilor. Vorba e că tocmai libertatea adevărtată produce caractere nobile. Democraţia egalitară produce caractere plebeie. Alegeţi!” (p. 302).
“Nici în practică, dar nici măcar în doctrină, un suflet liberal nu poate fi democrat, dacă este ceea ce trebuie să fie: adevărat patriot şi liberal după trebuinţele reale ale neamului său, nu după mofturile doctrinelor abstracte. Orice democraţie este esenţialmente egalitară. Iar liberalismul este negaţiunea cea mai categorică a egalităţii deduse din abstracţii, din teorii, din fantezii. Liberalismul adevărat, cum era d. p. cel englezesc, nu porneşte din visuri ci din practica vieţii. El imită pilda desvoltării în natură, nu cea din sere artificiale. ( … ) Liberalismul adevărat s’a născut din lupte bărbăteşti contra robiei. Nu a “emanat” din invidii şi cârteli de babe plângătoare ce conduc demagogiile egalitare, socialiste. În robia cezaristă sau demagogică toţi sunt egali — sub greutatea lanţurilor, sub imperiul egalitar al foamei, al mizeriei generale, al tragerii pe sfoară” (p. 298).

În războiul ideologic din timpurile noastre, principiul rasist ocupă o poziţie centrală. Unii l-au ridicat la rangul de dogmă mistică. Concepţia rasistă este o creaţie a detestatului secol al XlX-lea cu ştiinţificismul său, pe care-l repudiază şi acei ce au profitat pe urma lui. Enunţat de Francezul Gobineau principiul rasist a fost elaborat în laboratoarele germane şi transformat în armă de luptă cu două tăişuri. Într’adevăr odată ce te proclami rasă superioară cu privilegii de popor stăpân faţă de celelalte popoare sclave, unde se opresc aceste pretinse drepturi ale supraomului? În teorie ele tind la subordonarea şi robirea tuturor celorlalţi intereselor tale, în practică la crearea şi justificarea unei mistice războinice. ( … ) Aurel C. Popovici având simţul proporţiilor şi al nuanţelor în cea mai înaltă măsură, nu cade în exagerări compromiţătoare şi în misticism zoologic.

“După a mea convingere, repet, noţiunea rassă e din cale afară vagă. Ea nu se deosebeşte, în fond, întru nimic, de abstracţia omenirii … Factorul adevărat al întregei culturi omeneşti este naţionalitatea” (p. 358).

Realitatea obiectivă a neamului românesc este pentru Aurel C. Popovici ţărănimea:

“Adesea mi-am pus întrebarea: de ce oare ţărănimea românească din Moldova şi Banat, din Maramureş şi din Argeş, din Ardeal, din Muntenia şi din Bucovina e aceeaşi, afară de mici nuanţe neînsemnătoare? Şi de ce clasa cultă românească din aceste deosebite ţări, se deosebeşte aşa de mult? De ce mai ales în această clasă cultă se găsesc atâtea tipuri spălăcite, fără nici un relief, fără nici o rezistenţă? Eu cred că între cauzele acestea, căci sunt mai multe, mai ales două ar fi foarte uşor de pus în lumină: una e promiscuitatea etnică delà oraşe, cealaltă ţine de diversitatea influenţei culturale în timpul copilăriei”.
( … )

Aceste spicuiri din opera lui Aurel C. Popovici nu sunt în măsură să-i reconstituiască concepţia despre viaţă, despre lume, despre rosturile neamului nostru în această lume. Ele pot doar îndemna la o actualizare a acestei gândiri salutare şi necesare azi mai mult decât atunci când ea s’a închegat. Luând atitudine personală faţă de toate fenomenele
vieţii, el a studiat cultura şi civilizaţia omenească în lumina intereselor neamului său.
A arătat primejdia ce rezultă pentru evoluţia neamului românesc din acceptarea pasivă
a unor forme de civilizaţie străină. El însuşi nu s’a lăsat copleşit şi alterat, în fiinţa sa autentică de Român, de balastul unei civilizaţii cărturăreşti prin care adesea vor să
strălucească cei vanitoşi şi egoişti. Mintea lui trează, inima lui curată au trăit în continuă vibraţie cu nevoile neamului său. ( … ) Protestul său se ridică vehement împotriva lui Rousseau, a lui Marx, Haeckel e tutti quanti. El a combătut primejdia cu biciul de foc al vervei sale atunci când ideologia marxistă pusese stăpânire pe mulţi dintre cei buni şi generoşi, transformându-i în fanatici. ( … )

Trebuie să deosebim activitatea lui Aurel C. Popovici, doctrinar naţionalist şi îndrumător al culturii şi al vieţii, româneşti, de activitatea ce a desfăşurat pentru apărarea elementului românesc din teritoriile de sub stăpânire străine. Sunt două fronturi de luptă ale aceluiaşi război pentru conservarea neamului românesc. Ţinta finală către care vâslea spiritul înaripat al lui Aurel C. Popovici a fost adunarea Românilor într’un stat.
Etapele acestui drum erau fixate pe un plan mai îndepărtat decât acela care s’a realizat printr’o conjunctură istorică pe care nici o minte omenească n’o putea prevedea. ( … )
Aurel C. Popovici este un nedreptăţit uitat şi de aceia, cari trăiesc prin gândul lui sădit în sufletele lor. Meritul ce-l are la dărâmarea situaţiei politice antebelice din Europa centrală va trebui restabilit odată cum cere dreptatea. ( … )
Prin Opera sa Aurel C. Popovici a contribuit la dărâmarea zidurilor închisorii habsburgice. În privinţa aceasta el stă în fruntea luptătorilor pentru libertate ai naţiunilor
din Austro-Ungaria. Să nu pierdem din vedere că principiul naţional a fost sugerat lui Wilson de către T. G Masaryk, camaradul de luptă al lui Aurel C. Popovici şi conaţionalul lui Pallacky, istoricul ceh la care găsim în germene concepţia statului federativ austro-ungar.

În ziua de 27 August 1916 (14 August st. v), exact 24 ani din ziua arestării lui Aurel C. Popovici la Predeal, România declară război Austro-Ungariei, motivându-şi această hotărîre istorică cu dreptul la viaţă liberă a Românilor de pretutindeni. Din momentul în care ţara a intrat în război, Aurel C. Popovici şi-a încordat toată fiinţa pentru a-şi servi neamul în ceasurile destinului tragic. ( … ) Stabilit în Elveţia el duce o propagandă de lămurire a opiniei publice apusene asupra dreptăţii cauzei poporului său. În acelaşi timp pregăteşte o nouă operă, care avea să devie o nouă armă de luptă împotriva ungurilor la congresul de pace. Această lucrare este: La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie, Lausanne-Paris 1918, tipărită după moartea lui Aurel C. Popovici, prin truda şi sbuciumul devotat al soţiei sale. La question roumaine redactată în anii 1916—17, după intrarea României în război se alcătueşte din părţi din replica scrisă în 1892 şi din capitole scrise după 1916. Argumentele din 1892 au folosit şi pentru apărarea drepturilor noastre la congresul păcii din 1919.
Răsună în această carte vigoarea luptătorului din 1892, care a aruncat în lupta împotriva ungurilor arma ştiinţei şi a dreptăţii neamului său. Dar mai puternice vibrează acum accentele de afirmare a acestei dreptăţi acum când neamul întreg a pornit la moarte pentru biruinţa ei, când ţara liberă intrată în războiul de întregire fusese supusă tragicei încercări a înfrângerii. Cartea aceasta este scrisă cu sângele eroului pribeag, care nu se lasă înfrânt. Luptă cu toate mijloacele, strâmtorat de sărăcie şi obosit de boala, căreia nu vrea să i se supună organismul său robust. Coarda eforturilor şi a suferinţelor a fost însă întinsă peste măsură, până ce a plesnit, mai mult sub lovitura ce i-o dădu înfrângerea armatelor române în 1917, decât a unei boli ce putea fi înfruntată. A murit fără mângâierea, care a venit pentru noi toţi câţi am supravieţuit acelei îngenunchieri tragice. Destinul lui este destinul soldatului căzut pe câmpul de luptă cu ochii spre cerul albastru şi luminos al idealului pentru care a căzut.

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Europa, nationalism, primul razboi mondial, Romania și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la In Memoriam – Aurel Constantin Popovici

  1. Transilvania zice:

    Ce nu inteleg majoritatea romanilor este ca dusmanii nu ostenesc niciodata. Ei lucreaza neincetat la saparea mormantului nostru colectiv, ajutati de tradatorii neamului.
    Nu se va putea in veci de veci sa fim linistiti si sa ne vedem de treburile noastre atata timp cat de jur imprejurul nostru exista natii care ravnesc nu doar la pamantul nostru stramosesc, ci si la stergerea noastra dintre cei vii.

  2. Transilvania zice:

    Rescrierea istoriei este metoda principala pe care calaii poporului roman au folosit-o pentru a-l distruge, maghiarizarea si rusificarea fiind unelte aspre. Denaturarea rezistentei victimelor face parte din propaganda fara sfarsit a imperiilor.
    Pana in zilele noastre ura si prostia isi dau mana pentru a ingropa natia romana.
    De pilda propunerea lui Aurel Popovici de a federaliza Austro-Ungaria pe criterii etnice, si a carui intentie era de a da si romanilor o voce, a fost transformata de unii in cosmopolitism.
    „Statele Unite ale Austriei Mari – un pas inspre Uniunea Europeana ?”

    Dă clic pentru a accesa 12isac.pdf


    Altii mint ca romanii erau doar 6% din Imperiul Austro-Ungar si ca ungurii erau 19% – fapt dezmintit de insasi harta pe care o folosesc:
    https://brilliantmaps.com/united-states-austria/
    https://en.wikipedia.org/wiki/Ethnic_and_religious_composition_of_Austria-Hungary

  3. mihailandrei zice:

    Excelenta interventia ta.

  4. Pingback: In Memoriam – Aurel Constantin Popovici. – Veghe Patriei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.