Cu considerație pentru Iuliu Maniu, cu desconsiderație pentru delatori

Respect Iuliu Maniu

Cu respect pentru ilustrul patriot român Iuliu Maniu și în vădită opoziție față de delatorii săi, publicăm fragmente dintr-o carte ce are menirea de a-l aduce în conștiința publică
neatins de zoaiele cu care slugile securității încearcă să-l mânjească pe marele om de stat.

Multe articole denigratoare au ca sursă o carte scrisă de dl. Alex Mihai Stoenescu, turnător dovedit. Marionetele securistoide nu au dreptul moral ca să-și dea cu părerea despre Iuliu Maniu. Totuși o fac, pentru că nu pot accepta ca cineva să strălucească în timp ei se zbat în mlaștina securisto-comunistă cu damf postdecembrist. Ignorând contextul acelor vremuri, dl. Stoenescu, ca un veritabil plasmodiu zămislit din fumul și umbrele securității se leagă de anumite declarații ale lui Iuliu Maniu făcute în parlamentul unguresc în anul 1906.
Se preface că nu știe faptul că marele patriot [ alături de alții, de pildă Alexandru Vaida-Voevod ] era în permanentă legătură cu Bucureștiul și că declarațiile sale aveau menirea de a slăbi presiunile ungurești asupra Partidului Național Român [ Partida Națională ].
În acest articol
https://larics.ro/memoria-lui-iuliu-maniu-profanata-de-ultimul-pluton-vadimist/
e demontată povestea precum că Maniu era agent al britanicilor.
Articolul reprezintă un bun răspuns și pentru dl.Stoenescu pentru că și el insinuează aceeași poveste.
Nici dimensiunea religioasă nu a fost ignorată. Prin intermediul unui citat atribuit controversatului patriarh Miron Cristea, turnătorul dl. Stoenescu încearcă răscolirea unor greșite orgolii și inducerea zâzaniei între românii ortodocși și cei greco-catolici.
Așa ceva nu e de acceptat! O așa trăsnaie poate funcționa doar în cazul ignoranților care nu au depus minimul efort de a se informa asupra faptului că ortodocșii și greco-catolicii români s-au sprijinit, au luptat și au respins împreună samavolniciile austro-ungare din Transilvania, Banat și Bucovina, culminând în 1918 când împreună au clădit România Mare.

Publicând file din dosarul de turnător al dl. Stoenescu nădăjduim că acesta o să fie decorat de președintele János Áder cu “Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei” așa cum s-a întâmplat în cazul lui Lucian Boia, alt istoric turnător.

fila 1

fila 2

fila 3

fila 4

 

 

 

 

 

fila 5

fila 6

fila 7

fila 8

__________________________________

“am fost totdeauna de părerea că între poporul român
şi poporul maghiar nu poate să existe transacţiune:
ori noi, ori ei”.
Iuliu Maniu

 

IULIU MANIU – Sever Stoica
[ Institutul de Arte Grafice, Cluj 1932 ]

Fragment de portret

Domnul Iuliu Maniu n’are nimic din vraja de culoare a curcubeului.( … ) N ’are nimic din însuşirile de scenă ale suveranului sufragiului universal. Nu este un răscolitor incendiar al masselor. Nu inflamează. Oratoria sa impecabilă, de o ţinută reţinută şi academică, n’are nimic avântat, nimic hipnotic, nimic din vâlvătaia verbului, care încleştează indignarea şi pumnii. Calm ca o suprafaţă verzuie a unui lac, marea agitată a unei întruniri publice cu gurile în explozie de strigăte nu-i învolburează sentimentele şi nu-i revarsă în suflet acel fluid magnetic, care fanatazizează şi înflăcărează verbul. Nu extaziază mulţimile.
Nu creează puncte de polarizare târând în câmpul magnetic al torentului popular, sufletele anonime cu obrazul zdrenţuit de suferinţe.
Popularitatea sa imensă ca o mare agitată de furtună, este un miracol pentru toate minţile rebele realităţilor, care reduc sufragiul masselor numai la aritmetica fecundă a prestigiditatorului: aruncaţi-vă leul votului vostru în urna pălăriei mele ca să vă scot din căptuşala guvernării doi lei de aur. Popularitatea sa sub cerul de grinzi al colibelor nu este o beţie a mirajului, ci strălucirea grea a unei onestităţi fără pată. ( … )
Cu simţul de anticipare al nărilor pe care-l au caii a presimţit totdeauna lupii primejdiei năvălind în miez alb de iarnă, turmentaţi de foame, asupra neamului românesc din Transilvania, constituit pradă de deznaţionalizare molohului strein, cu gura căscată peşteră. ( … )
Nu-şi evită adversarii ca să-i imobilizeze printr’un truc de vulpe a strategiei, într’o capcană a şireteniei abil împăienjenită. Îi priveşte în obraz şi ia lupta pieptiş, uzând de tactica relaxării voinţii adversarului. Domnul Iuliu Maniu îşi oboseşte în respiraţie gâfâită şi extenuată, protivnicii. Îi neurastenizează, îi exasperează. Când, însă, adversarul elastic încurcă firele tacticei sale în spirala şireteniei fără şira spinării, nimeni ca el nu cunoaşte drumurile de ocol ale labirintului. ( … ) Invectiva insultei nu i-a înveninat buzele în gureşă galceavă parlamentară. Atitudinea sa sobră şi verbul său academic reabilitează parlamentul alunecat la periferia bunului simţ. Nomazii hotărârilor îl socotesc indecis, pentru că nu s’a aventurat niciodată în zig-zagurile tribulaţiilor.
Căci fermitatea hotărârii nu echivalează cu facilitatea de a te decide pentru orice, în orice clipă şi în orice împrejurare, târşâit de capriciul versatil al sentimentelor, argint viu fără statornicie. ( … ) Structura sa intelectuală este, prin excelenţă, juridică.
Este juridică prin atavism. Căci el nu este numai strănepotul lui Simion Bărnuţiu, doctrinarul naţionalismului românesc, care în inima veacului trecut, a cioplit, pe Câmpia Libertăţii, tablele de izolare a neamului românesc, opunând un non possumus categoric ideei de anexare a Transilvaniei la Ungaria şi pietruind prin aceasta drumul spre Romania Mare, el este şi descendentul marelui Meheş, consilierul Curţii din Viena, care a redactat, la 1791, acel monument de revendicări naţionale, care este „Supplex libellus Valachorum” şi în care se expun, pentru prima oară, cu o luminoasă şi strânsă argumentare juridică, drepturile naţiunei române din Ardeal, şi el mai este fiul unui tată care a renunţat să studieze teologia, pentru a putea apăra drepturile poporului în faţa justiţiei maghiare opresive.

Domnul Iuliu Maniu se trage din nobilimea românească a Ardealului. Din cea mai pură şi autentică aristocraţie românească, care împotriva tuturor tentaţiilor şi tuturor obstacolelor în ascensiunea carierei, sfidând exemplele de lepădare de neam ca cea a conţilor Majláth, Mikó, Nákó, Kendeffy, Bethlen sau a baronilor Nopcea, Sina, Jósika, etc, a rămas fidelă naţiunei române, dând luptători de rassă, statornici în aceeaşi mare credinţă a neamului.

Studiile de drept le-a urmat la Cluj, Budapesta şi Viena, aruncându-se, în 1891, la vârsta de 19 ani, în vâltoarea luptelor politice ce angaja toate fibrele pasiunii studenţilor universitari români, pândiţi de ghilotina deznaţionalizării. În această perioadă, viaţa politică din Ardeal se aprinsese şi se învigorase pe urma impulsiunilor puternice venite din rândurile agitate ale tineretului. Toată protestarea surdă a Ardealului părea angrenată în exploziile avântului generos al tineretului universitar.
Generaţia lui Iuliu Maniu îşi afirmia, zi cu zi, însuşirile şi caracteristicile. Era o generaţie politică. Fluidul entusiasmului generos se comunicase şi la Bucureşti şi Iaşi, înfierbântand tâmplele cetăţilor universitare. Scriitorul Ioan Slavici, transplantat din Ardeal la Bucureşti, dobândeşte o influenţă dominatorie asupra studenţilor din Regatul Român ce pornesc o mişcare de agitaţie a problemei româneşti din Transilvania.
Din această mişcare impetuoasă s’a zămislit celebrul „Memoriu” , — redactat după materialul pus la îndemâna tineretului academic de către Ioan Slavici, — în care
se denunţa în faţa conştiinţei civilizate a Europei, regimul de medievală asuprire a naţionalităţilor din Ungaria.
„Memoriul” [ Strigătul de durere al Românilor ardeleni a găsit un ecou puternic mai ales în Franţa generoasă, unde doi tineri au desfăşurat o răsunătoare agitaţie pe tema Românilor robiţi din Ungaria: Stroe Brătiamu, fiul lui Dimitrie Brătianu, fratele lui Ion. C. Brătianu, şi V. Capşa. Un serviciu nepreţuit a adus cauzei româneşti din Transilvania tânărul neastâmpărat şi generos, Stroe Brătianu, care a publicat în ziarele din Paris nenumărate articole ce au stârnit vâlvă prin argumentarea şi documentarea lor bogată
şi serioasă. A colaborat intens la „Revue des Revues” sub pseudonimul Oreste.
A câştigat pentru cauza românească pe propagandista filomaghiară Madame Juliette
Adamot. Spre mâhnirea Ardelenilor, acest tânăr însufleţit de cele mai nobile idealuri, moare la vârsta de 22 ani ] publicat în limbile română, germană, franceză şi engleză, a recoltat un succes îmbelşugat în Italia, Germania, Franţa, Austria şi în rândurile tineretului universitar sârb, croat şi ceh. Acţiunea publicistică a tineretului academic român a produs o reacţiune violentă în rândurile studenţimei maghiare din Ungaria, care s’a precipitat să răspundă printr’un contramemoriu, redactat de renegatul român
Grigoriu Moldovan: „Românii din Ungaria şi naţiunea maghiară” [ A magyarországi románok és a magyar nemzet ].
Răspunsul apărut, la Budapesta, în Iunie 1891, în limbile maghiară, germană şi franceză s’a pierdut ca un strigăt în pustiu.
La acest „Răspuns” al ungurilor, Românii au replicat prin acel faimos act de acuzare, care a fost „Replica” Scrisă de bănăţeanul Aurel C. Popoviciu cu o metodă de documentare architectonică, opera aceasta de înmănunchiere a „gravaminelor” neamului românesc din Transilvania, n’a fost lipsită de concursul harnic al tânărului student, Iuliu Maniu, care a colaborat la strângerea materialului de documentare.
În această atmosferă de resurecţiune naţională se inaugurează, la 24 Ianuarie 1891, la Bucureşti, sub auspiciile lui Grigorie T. Brătianu15 „Liga pentru unitatea culturală a tuturor Românilor”. ( … )
În acest vârtej al frământărilor naţionale, când în toate unghiurile româneşti înmuguriseră mişcările de redeşteptare naţională, Iuliu Maniu participă, la 1892, la congresul studenţesc din Roman, simţind în toate fibrele sale, fiorii graniţelor.
Aici, pe pământul sfânt al Vechiului Regat, Iuliu Maniu prestează în secret jurământul de a lupta cu sacrificiul vieţii chiar, pentru drepturile neamului românesc.
Întors în Ardeal, mintea sa e sbuciumată de visul unităţii naţionale a tuturor Românilor,
pe care şi părintele său, Ioan Maniu îl mângâiase în serile de reverie şi pe care l-a tălmăcit într’o scrisoare din 1860 către Simeon Bămuţiu: Domn şi ţară românească.

În acelaş an, la 1892, începe pelerinajul Memorandului la Viena, rodind acel calvar al marelui proces, care a dominat conştiinţa naţională, ridicând-o la culmi nebănuite.
Studenţimea română a fost în primele linii ale manifestaţiilor, al căror ecou s’a prelungit câţiva ani înainte. La ele participă activ şi Iuliu Maniu, ales preşedinte al societăţii academice „Petru Maior”.
Nu se mulţumeşte, însă, numai cu manifestaţiile sgomotoase, ci concepe un manifest incendiar de solidarizare cu memorandiştii condamnaţi, care-l pune pentru prima oară
în conflict făţiş cu „statul naţional unitar maghiar”. ( … )

Domnul Iuliu Maniu s’a reliefat în toate împrejurările ca un tânăr cu ochirea limpede a evenimentelor politice şi în 1897, la etatea de 24 ani, a fost ales în comitetul naţional român. În sânul comitetului şi în interiorul organizaţiei partidului naţional român s’a remarcat prin fineţea tactului de a netezi asperităţile salvând, ori de câte ori împrejurările
cereau, armonia şi unitatea partidului.
În acest răstimp, ziarul „Tribuna” , oficiosul partidului naţional român, începuse sub influenţa nefastă a lui Sturdza, şeful partidului liberal, să pună diapazon pe nota intransigentă a gazetei, cochetând cu orientările politice moderate şi făcând capitulări vizibile în contul revendicărilor integrale ale neamului românesc.
Doctorul Ioan Raţiu, preşedintele partidului naţional român, care nu era un om cu însuşiri excepţionale, dar un mare caracter, îngrijorat de dulcegăriile politice ale ziarului „Tribuna” , hotărăşte reorganizarea oficiosului partidului naţional român. Domnul Iuliu Maniu, care a câştigat încrederea preşedintelui partidului naţional român, prin fermitatea caracterului său, a fost însărcinat cu reorganizarea ziarului şi readucerea lui la matcă.
Domnul Iuliu Maniu s’a achitat, cu strălucire, de această misiune.

Abandonarea pasivităţii

La 21 Septemvrie 1865, fruntaşii români adunaţi la Blaj, sub preşedinţia mitropolitului Şuluţiu, declară că participarea Românilor la alegerile şi la dieta din Cluj primejdueşte drepturile naţionale ale poporului românesc sancţionate de împărat şi hotărăsc, în consecinţă, pasivitatea faţă de dieta delà Cluj. Totuşi, sub impulsiunea lui Şaguna, spiritul rector al Landtag-ului delà Sibiu, Românii participă la alegeri. La dieta din Cluj, cum era şi firesc, politica lui Şaguna, suferă înfrângere. Dieta hotărăşte ca parlamentul delà Budapesta să stabilească ordinea juridică a convieţuirii popoarelor din Transilvania.
Se iscă din nou un curent pasivist împotriva participării reprezentanţilor poporului român în camera delà Budapesta. Totuşi, Românii, participă la alegeri. ( … )
La Budapesta, Românii, au pierdut în chip firesc lupta şi de aceea în 1869 activismul bate în retragere şi se proclamă pasivitatea faţă de parlamentul de pe malurile albastre ale Dunării. Tactica rezistenţei pasive a prins prea târziu rădăcini ca să fi putut da roade pline. Ea ar fi putut fi fecundă doar în 1865, când activismul şagunian s’a afirmat triumfal.
Dacă greşala lui Şaguna, care a avut un surplus de încredere faţă de Burgul delà Viena şi care n’a intuit că prin dizolvarea Landtag-ului delà Sibiu şi convocarea dietei delà Cluj pentru a se pronunţa în chestiunea unirii Transilvaniei cu Ungaria, casa habsburgică a ancorat în portul Budapestei, dacă această greşală se poate înţelege, căci mitropolitul a recoltat succese prin politica sa habsburgică, se vădeşte cât de primejdioasa poate fi uneori pentru o naţie autoritatea şi prestigiul unui conducător necontestat, care împotriva instinctului clar al colectivităţii, impune politica viziunii lui proprii. ( … )

Cu cât se scurgeau, însă, anii pe alvia vremii, cu atât tactica pasivismului scădea din importanţa sa iniţială şi tindea a deveni o greşală politică. În cursul consultărilor electorale, poporul românesc rămânea orfan şi era luat în arendă de către renegaţi rătăciţi, cari pactizau cu Budapesta. În primul an al acestui veac, au început să mijească
ideile de abandonare a rezistenţei pasive. Generaţia nouă, în frunte cu Aurel Vlad,
Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voevod deveni purtătorul de cuvânt al acestui nou curent. ( … ) Ideea pasivităţii se dovedea pe zi ce trece nu numai sterilă în consecinţi politice, dar şi primejdioasă. Alegătorii români,după cum au prevăzut tinerii, au participat la alegeri, şi în camera maghiară au pătruns, încadraţi în partide maghiare, câţiva trădători tipici ai poporului românesc: Pachomiu Avramescu, Teodor Basil, Ioan Ciocan, Iosif Papp, Petre Mihályi, Gheorghe Szerb, Nicolae Şerban, Petre Vuia şi Gh. Szombati.
Partidul naţional român neavând fiinţă legală, căci fusese dizolvat de guvernul maghiar, după procesul memorandului, izolarea lui de massele poporului românesc trebuia preîntâmpinată. ( … ) Domnul Iuliu Maniu, strănepotul lui Simeon Bărnuţiu, nu putea fi partizanul acestui curent, care sub unghiul oportunităţilor efemere putea flutura argumente palpabile, dar sub specie aeternitatis, viola patrimoniul de gândire politică a neamului românesc din Ardeal ce îmbrăţişa de pe vârful de piramidă al eternităţii, orizontul larg al viitorului nostru. Adânc convins de rodnicia activismului, parlamentarismul nu era pentru domnul Iuliu Maniu un scop, ci un mijloc de a afirma cu
încăpăţânarea picăturilor ce sfredelesc stânca, marile revendicări ale neamului românesc.

„Viaţa parlamentară, — scria d. Iuliu Maniu, — şi lupta electorală sunt mijloacele cele mai potrivite pentru a trezi oamenii noştri, a trezi lumea streină şi a dovedi tuturor că încrederea ce punem în forţa politică a poporului român nu va fi desminţită de decepţiuni, căci poporul românesc este cel mai puţin vinovat de starea politică în care se află. Sum adânc pătruns de misiunea mare a neamului românesc. Am nestrămutată încredere în forţele de care dispune pentru împlinirea acestei misiuni şi simt îndatorirea pe care o are fiecare Român de a contribui neîntrerupt la întărirea și desvoltarea în toate direcţiile a acestor forţe. îndatorire, a cărei nebăgare în seamă înseamnă de-a dreptul „TRĂDARE DE NEAM”
[ „Prefaţa d-lui Iuliu Maniu la „Discursuri parlamentare”, Blaj 1906 ]

Activismul n’a putut fi dus, însă, la izbandă, deoarece autoritatea doctorului Ioan Raţiu , care domina comitetul partidului naţional român, se menţinea fermă pe poziţie.
El moare, însă, la 4 Decemvrie 1904, la Sibiu. ( … )

Debutul parlamentar

Deşi alegerile s’au desfăşurat în sărbătoarea bâtelor alcoolizate şi în iordanul ouălor clocite, un număr impunător de deputaţi români a izbutit să pătrundă în incinta parlamentului maghiar. De rândul acesta, a străbătut în parlament şi d. Iuliu Maniu, ales în Vinţul de jos, jud. Alba. A debutat la 25 Maiu 1906, răspunzând discursului programatic al primului ministru Wekerle. ( … ) Cuvântarea d-lui Iuliu Maniu a stârnit talazurile urei şi ale respectului. Se anunţa omul dintr’o bucată. Fără pasiune, fără căldură, fără lirism. Omul care cu rece şi academică frondă a svârlit cele mai usturătoare adevăruri în obrazul guvernelor maghiare.
Omul despre care baronul Kaas a declarat că regretă că nu este ungur. Omul despre care „Pesti Hirlap” a scris că ar trebui spânzurat în piaţa publică. Omul care şi-a cumpănit cu farmaceutică meticulozitate, cuvântul. Omul pentru care cuvântul nu era o podoabă, o floare sau un artificiu de foc bengal, ci acţiune. ( … )
Instinctul naţional sta, însă, la pândă şi nu era colibă românească care să nu fi simţit care va fi atitudinea noastră, când răscrucea istoriei ne va îmbia drumul pe care aveam să mergem. Nimeni nu rostea rugăciunea tăinuită a visului său, dar tot Transilvăneanul purta în suflet harta rotundă a României Mari. ( … )

„Acţiunea inaugurată de guvern nu a avut drept scop desvoltarea economică a săcuilor, ci a fost considerată ca un instrument în mâinile guvernului maghiar pentru ca poporul maghiar să fie fortificat faţă de poporul român şi întărindu-l, după cum s’a spus, eventual şi pe preţul pauperizării economice a poporului românesc, poporul săcuiesc să fie bastionul, cetatea de apărare a maghiarismului în Transilvania”.
[ Din discursul asupra colonizării maghiarilor printre Români, rostit în camera maghiară, la 22 Iulie 1906 ]

Ca o euritmie între idee şi acţiune, gând şi faptă, d. Iuliu Maniu, ca advocat, a întrebuinţat firmă advocaţială românească. Pentru acest fapt de nemaipomenită cutezanţă pe vremea maghiară, baroul advocaţilor din Cluj l-a deferit comisiunii disciplinare, care l-a pedepsit cu „mustrare”. ( … ) Totuşi, d. Iuliu Maniu n’a tras consecinţele acestei condemnaţiuni, căci la şedinţele congregaţiei judeţene delà Alba-Iulia îşi ţinea cuvântările în temeiul art. 3 din legea naţionalităţii din 1868 în româneşte, în ciuda tuturor protestelor vehemente ale membrilor maghiari. ( … ) Dar conducătorul a primit şi sancţiunea activităţii sale parlamentare. În parlamentul următor n’a mai putut pătrunde.

Conducătorul şi războiul balcanic

Budapesta nu detesta nici o îndrăzneală pentru a putea traduce în realitate maghiarizarea naţionalităţilor. Situaţia maghiarimei era şi tragică. O naţie minoritară între naţionalităţi majoritare. Un stat poliglot ce încerca să fie un stat unitar naţional. Ultima dintre îndrăzneli era efortul de a unguriza pe Valahi, prin biserică: crearea bisericii greco-catolice maghiare delà Hajdudorog.
După câteva luni delà „Christi fides graeci ritus” , a izbucnit războiul balcanic.
România nu s’a amestecat decât în al doilea războiu.
Prin armata ei, dar mai ales prin diplomaţia ei strălucită, România izbuti să pacifice conflagraţiunea din Balcani, prin pacea delà Bucureşti. Vitejia fără egal a dorobanţului
român, inteligenţa diplomaţiei româneşti au sporit enorm prestigiul micei Românii. Sasonov, ministrul de externe al Rusiei, a exprimat mulţumirea adâncă a ţarului faţă
de rezultatele păcii delà Bucureşti, „care va mări într’o proporţie neasemănată prestigiul României şi al dinastiei”.
Pacea delà Bucureşti a mai vădit pentru oricine nu voia să înţeleagă încă un lucru, şi anume că alianţa României cu Tripla înţelegere era nefirească. Austro-Ungaria a invidiat succesul României şi a făptuit greşala de a-şi manifesta această pizmă.
Contele Berchtold, ministrul de externe al monarhiei austroungare, a declarat că pacea delà Bucureşti, rupând echilibrul în Balcani, nu va putea fi valabilă decât după ce va fi revizuită de către marile puteri. Cum marile puteri n’au avut motive să fie nemulţumite cu pacea delà Bucureşti, Austro-Ungaria a rămas izolată şi nu s’a ales nimic din revizuirea anunţată cu atâta emfază. Important este, însă, că pacea delà Bucureşti orientează România spre Antanta.
Marele naţionalist Nicu Filipescu, omul de o fermecătoare francheţă şi cuceritoare temeritate, a declarat în faţa lumii ceea ce alţii n’au avut curajul decât să şoptească între patru urechi:

“Monarhia austro-ungară, n’a avut în cursul războiului balcanic faţă de România atitudinea unui aliat loial. Succesul României se datorează faptului că n’a ascultat de Austro-Ungaria, ci a mers independent pe drumul aspiraţiunilor ei naţionale.
Dacă Ungaria nu va satisface revendicările Românilor din Ardeal, România se va orienta spre Antanta”.

Românii ardeleni au întâmpinat gloria României cu un entuziasm fără seamăn. Bucuria era nestăpânită. Nimeni nu se mai gândea la temniţele din Seghedin. Era sărbătoare în toate sufletele. În colibe circula legenda că dorobanţul român a trecut frontiera bulgară în strigătele izbânditoare: „Jos Ungaria”.
În această ambianţă de resurecţiune naţională, în această frenezie a sentimentului de libertate naţională, conducătorul [Iuliu Maniu] care apucă numai la cotituri de mari evenimente, condeiul, a publicat în ziarul „Românul” [august 1913] delà Arad, sub titlul „Zile mari” , articolul de mai la vale:

„Însufleţirea şi promptitudinea uimitoare cu care a răspuns întreaga Ţară la ordinul de mobilizare al Marelui Ei Suveran, a dovedit în mod strălucit puterea de acţiune a
Ţării Româneşti, iar salvele de tunuri, care au vestit iscălirea păcii delà Bucureşti, au consacrat în mod sărbătoresc misiunea civilizatorică, şi înaltele calităţi culturale ale neamului românesc. Regatul român, prin atitudinea sa calmă, prin păşirea sa bărbătească şi prin cumpătul său conştient s’a prezentat înaintea întregei lumi culte ca o fiinţă armonică pe deplin pătrunsă de marea sa menire.
Oricât de favorabile ar fi fost întâmplătoarele coincidenţe singur aceste nu ar fi putut aduce abia în câteva zile rezultatele, cari au pus în uimire întreaga lume civilizată. Suveran înţelept, bărbaţi de stat erudiţi, generali energici, armată bine organizată şi un popor cu calităţi superioare pot da numai naştere unor asemenea prestaţiuni de o înaltă artă militară şi diplomatică. O legitimă mândrie cuprinde sufletele noastre văzând cum fraţii noştri liberi, în acest mod torc ei înşişi firul vremurilor istorice desrobitoare de neamuri. Simţim şi noi căldura zilelor de glorie şi ne cutremură şi pe noi fiorul sfânt al amintirii vremurilor şi oamenilor mari reînviaţi prin faptele demne ale celor de azi.
Cu deplină recunoştinţă faţă de vrednicia fraţilor noştri şi cu sinceră admiraţie pentru înţeleptul lor Suveran, depunem prinosul nostru de mulţumită celui ce conduce destinele popoarelor, că ne-a împărtăşit în şirul atâtor zile amare de fericirea să vedem vrednica mărire a celor de un sânge cu noi.
Priveliştea înălţătoare pe care ni-o dă întreaga înfăţişare a Regatului român face, însă, să simţim şi mai mult starea tristă în care ne aflăm noi Românii de sub stăpânirea coroanei sf. ștefan şi faptele mari ale fraţilor de acelaşi sânge, trezesc în noi şi mai mult credinţa că nu suntem născuţi numai pentru robie şi nu putem fi mulţumiţi cu soarta să rămânem pentru vecie instrumente oarbe, pentru o ţaară maşteră, în mâinile unui neam împilator.
A trecut un secol de când ideea sfântă a libertăţii şi-a făcut botezul ei de sânge şi noi şi azi gemem sub o amară sclăvie sufletească. Principiul naţional a doborât triumfător rând pe rând barierele ce stăteau în calea libertăţii naţionale, iar noi şi astăzi suntem iloţii politici ai unui sistem omorâtor de suflete.
Triumful ideii naţionale a adus cu sine că în vremurile mai nouă, lumea civilizată să nu cunoască decât câteva ţări oprimătoare de neamuri. Prusia în atitudinea sa faţă de Poloni, Rusia faţă de Români şi Poloni, Turcia şi Ungaria faţă de toate popoarele de neam străin serveau de pilde triste, rămase între noi din vremurile întunecoase ale intoleranţei medievale. Câtă vreme, însă, statul naţional al Prusei putea să mascheze măsurile sale oprimătoare prin un rău interpretat drept al ocupaţiunii războinice şi Rusia putea să amuţească învinuirile aduse formidabilei sale puteri abusive prin pătura absolutistică a măsurilor de ordin general, faţă de toţi supuşii săi, Turcia şi Ungaria, provocau fără întrerupere nu numai neliniştea şi protestele cetăţenilor săi oprimaţi, ci şi judecata condamnatoare a întregii lumi civilizate.
Diplomaţi şi savanţi deopotrivă aşteptau cu nerăbdare răspuns la întrebarea ce se pune de sine: care dintre aceste două opresiuni naţionale va fi pentru întâia dată zdrobită de conştiinţa activă a celor apăsaţi? Soarta şi vrednicia lor proprie a făcut ca răspunsul să-l dea popoarele creştine de sub domnia turcească, cari cu ajutorul fraţilor lor deja liberi, zdrobind pe oprimători au dat un nou avânt ideii naţionale, punând capăt pentru totdeauna cruzimilor păgâne sub cari gemeau.
Robia veacurilor nesfârşite n’a putut trece fără urme peste noi. Chiar greutatea acestor veacuri a făcut să fim, într’un grad mai mare ca alţii, simţitori pentru adierile răcoritoare ale curentelor de eliberare. Este firesc, deci, că nici evenimentele recente ale glorioasei lupte pentru emancipare n’au putut şi nu pot trece fără să sape urme adânci în sufletul nostru.
E clar, deci, că poporul românesc din Transilvania şi Ungaria nu va putea ţine multă vreme înăbuşit în pieptul său dorul libertăţii sale naţionale şi nu va putea suferi lung timp starea umilită, plină de nenorociri şi suferinţe, în care de atâta vreme se află.
Lipsit de viaţă autonomă naţională şi de drepturile sale politice, scos cu desărvârşire din viaţa publică de stat, împiedecat în desvoltarea sa naţională şi în îndeplinirea menirii sale, expus desnaţionalizării prin şcoli streine de sufletul şi de limba sa proprie, alungat cu limba sa cu tot din toate funcţiunile publice, desmoştenit prin coloniile străine presărate în toată întinderea ţinuturilor româneşti, şi pauperizat economiceşte prin o serie întreagă de măsuri luate în contra intereselor sale, vexat şi persecutat chiar în credinţa sa strămoşească, prin biserici înfiinţate cu tendinţe de maghiarizare, poporul românesc va trebui să pună în mişcare totul pentru eliberarea sa din această sclăvie.
Azi, este, mai tare ca oricând, pătruns poporul românesc de ideia înălţătoare a libertăţii naţionale şi azi mai mult ca oricând, trebuie să reclame, concentrându-şi toate forţele, întregimea drepturilor ce-i revin în baza trecutului său istoric şi în cea a vredniciei sale proprii. Nu numai spiritul vremurilor, ci şi interesele cele mai de căpetenie ale neamului românesc pretind, ca încălziţi de exemplul mare al popoarelor acum eliberate, să dăm curs liber unei puteri de manifestare a dorinţelor noastre de deplină libertate şi a energicelor noastre proteste contra acestei asupriri neumane, care ne sleieşte puterile şi avântul sufletesc.
Speranţa că lumea civilizată nu va suferi şi mai departe orgiile unui anacronism istoric, înstăpânit de maghiari prin dominaţiunea lor de rassă şi convingerea că puternica conştiinţă a milioanelor de Români însufleţită şi înviorată de pilda strălucită a fraţilor lor, va da viu răsunet glasului zilelor mari pe cari le trăim — sunt singur, — vor face ca înţelegând şoaptele tainice amuţite de suferinţele trecutului, să mergem cu bărbăţie şi fără întrerupere pe calea ce duce la înfăptuirea legitimelor noastre aspiraţiuni, consfinţite prin tradiţia atâtor veacuri grele”.

Orientarea Ardealului era, deci, clară. În acest timp, diplomaţia austro-ungară mai face o greşală. Contele Ottokar Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, subliniază în public călcaiul ahileic al Austro-Ungariei, declarând ziarului „Az Est” din Budapesta, că revendicările Românilor din Transilvania sunt îndreptăţite, iar nerealizarea înţelegerii între Români şi unguri este o chestiune la care nici nu e bine să te gândeşti.
În zarea monarhiei se ridicau perspective sumbre …