The Syndicate – Olavo de Carvalho

The Syndicate

Fragment din “The USA and The New World Order”. Dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin.

Nu este o coincidenţă faptul că oponentul meu face apel în special la credibilitatea mass-mediei în cauză, jucându-se cu puterea magnetică a locurilor comune consacrate – „lumea unipolară”, „agresivitatea americană”, „imperialismul”, „anarhia pieţei libere”, „individualismul” etc. – fără să observe două detalii.

1. Aceste toposuri sunt puse în circulaţie de aceeaşi mass-media care aparţine elitei globaliste occidentale, şi, folosindu-le ca bază pentru eforturile sale persuasive, prof.
Dughin îl acceptă drept judecător suprem al realităţii tocmai pe duşmanul pe care îl etichetează ca fiind originea răului şi părintele minciunii.

2. În momentul în care îşi sprijină antiamericanismul pe cel al mass-mediei globaliste,
el militează implicit, însă cu vehemenţa explozivă a contradicţiilor reprimate, împotriva argumentării sale explicite în care globalismul înseamnă americanism, în care obiectivul elitei globale este să sporească puterea şi gloria SUA.

Nu spun, desigur, că prof. Dughin ar fi necinstit. Dar se dedică în mod cinstit unui tip de luptă care, prin definiţie şi de când lumea şi pământul, întruchipează necinstea prin excelenţă. În acest sens, nu e de mirare că încearcă să manipuleze însăşi situaţia dezbaterii pentru a o forţa să fie în favoarea sa în marea confruntare, aşa cum o concepe el.
Pentru asta, trebuie în primul şi în primul rând să falsifice poziţia adversarului său, făcându-mă pe mine purtătorul de cuvânt şi adeptul globalismului occidental contra căruia, totuşi, eu am scris pagini întregi în mass-media braziliană, într-atât, încât am fost acuzat că aş fi un „teoretician al conspiraţiei”, o etichetă denigrantă standardizată pe care elita globalistă o foloseşte cel mai frecvent pentru a-i intimida pe cei care îndrăznesc să o investigheze.
Nefiind mulţumit cu atât, mă acuză de ostilitate faţă de compatrioţii mei, insinuând că, pentru că locuiesc în SUA şi am scris unele lucruri în favoarea conservatorismului
american, sunt un fel de trădător de ţară.
Să vedem modul în care realizează acest tour de force:

“America Latină, în special Brazilia, prezintă unele diferenţe sociale şi culturale în raport cu societăţile şi culturile europene sau nord-americane. În cazul prof. Carvalho, faptul că trăieşte în SUA joacă un rol important. Nu mă refer la localizarea sa geografică, ci la identificarea sa culturală. Iar acest lucru poate fi confirmat de textele prof. Carvalho pe care am avut ocazia să le citesc.
Sunt o mărturie a aderării sale la tradiţia nord-americană şi a distanţării de principalele caracteristici ale atitudinii culturale braziliene critice faţă de Statele Unite.
Aflându-se, din punct de vedere politic, „la dreapta”, bănuiesc că prof. Carvalho blamează „stângismul” latin şi brazilian. Simpatia mea, în cazul acesta, este de partea Americii Latine. Fiind un critic al SUA şi al civilizaţiei occidentale ca întreg, găsesc
caracteristici eurasiatice în societăţile Americii Centrale şi de Sud.
Într-un fel, eu sunt mai probrazilian decât prof. Carvalho, „brazilianul pur” care prezintă anumite aspecte (conservatoare) ale SUA şi ale Occidentului în ansamblul său”.

Acest paragraf este de o incoerenţă magistrală. Dacă ceea ce contează nu e „localizarea mea geografică”, ci „identificarea mea culturală”, faptul că trăiesc în SUA sau în Zambia nu ar trebui să conteze câtuşi de puţin.
Iar dacă prof. Dughin menţionează locul meu de reşedinţă, afirmând în acelaşi timp că nu despre asta e vorba, atunci la ce bun această menţiune?
Este doar un excipient pentru insinuarea otrăvită care urmează: fiindcă este la fel de antiamerican ca stânga braziliană, el ar fi mult mai „probrazilian” decât mine, ca şi cum stângismul care se întâlneşte acum în Brazilia ar fi cea mai pură expresia a culturii patriotice, şi nu implantul de import care este de fapt.
Când califică stângismul brazilian drept „eurasiatic”, prof. Dughin demons trează de fapt că nu cunoaşte practic deloc situaţia braziliană. Oricine a urmărit marile schimbări din politica economică, juridică şi culturală din Brazilia ultimilor douăzeci de ani ştie că toate acestea au venit de-a gata de la centralele globaliste – ONU, OMS, UNESCO, Bilderberg, Rockefeller, Fundaţia Ford, George Soros etc. În politica economică, ultimele guverne braziliene nu au făcut altceva decât să urmeze cu fidelitate instrucţiunile Băncii Mondiale. În domeniul sănătăţii, toate reformele adoptate au fost recomandările specifice ale OMS. Principiile „corecte politic”, impuse de guvern întregii societăţi braziliene, au fost impuse acelui guvern, la rândul său, de către ONU şi fundaţiile milionare. Şi nici nu e nevoie să menţionez bucuria obscenă cu care guvernul Lula a cedat chiar părţi din teritoriul brazilian administraţiei internaţionale împotriva voinţei exprese a populaţiei locale.
Toate acestea sunt arhicunoscute în Brazilia, dar se pare că ştirile nu au ajuns în Rusia.
Faptul că servilismul acesta abject vine însoţit de demonstraţii ipocrite de antiamericanism e dovada cea mai clară că poţi fi împotriva SUA şi în favoarea elitei globaliste în acelaşi timp. Cum ar fi putut fi altfel, dacă deja de mai bine de jumătate de secol antiamericanismul mondial e amplu finanţat de aceeaşi elită?

Nu mă codesc să spun că în ultimele decenii naţionalismul brazilian, de nobilă tradiţie, s-a degradat într-un antiamericanism ipocrit folosit pentru a masca sacrificarea suveranităţii nţionale în favoarea exigenţelor globalismului. În acest sens, prof. Dughin se află de partea unei Brazilii din papier mâché, în vreme ce eu, cu modestele instrumente de care dispun, mă angajez să apăr patria adevărată de duşmanii în carne şi oase.
Dacă, pe de-o parte, el susţine că nu are nici o importanţă locul în care trăiesc, şi în acelaşi timp îl scoate în evidenţă pentru a insinua că aş fi un proamerican antibrazilian,
nu am altceva de declarat decât că însăşi contradicţia din discursul său în această privinţă dă la iveală jocul de-a v-aţi ascunselea tipic etichetării demagogice.
Trebuie să-i amintesc prof. Dughin că însuşi fondatorul naţional-bolşevismului, Eduard Limonov, a locuit în SUA mai mult decât mine; în plus, a scris şi un roman care se petrece în SUA. De ce în cazul lui nu se aplică acelaşi criteriu de „identificare culturală” folosit pentru mine? După ce confundă poziţia socială cu crezul ideologic, prof. Dughin o confundă pe cea din urmă cu reşedinţa geografică, căreia, în acelaşi timp şi în mod paradoxal, îi neagă cu totul importanţa.

Ar fi bine să se hotărască în ce mod are de gând să-mi distrugă reputaţia: făcând apel la două insinuări contradictorii, el demonstrează doar ezitarea caracteristică bârfitorilor timizi, care vorbesc de rău şi în acelaşi timp jură că nu au spus nimic.
Nu iau nimic din toate acestea ca pe o ofensă – nu cunosc suflet mai rezistent la ofense decât al meu –, ci consider doar că problema pe care o discutăm e şi aşa destul de complicată în sine, fără alte eschive sau ocolişuri care nu fac decât să-i contrarieze pe cititori.
De asemenea, nu are nici un sens să mă descrie ca apărător al „Occidentului în ansamblul său”, când eu caut să evidenţiez tocmai divizarea acestui Occident şi, în interiorul ei, fiind de partea celor care nu deţin în acest moment puterea statului nici în SUA, nici în Europa. Dacă ar zice că apăr jumătate din Occident de cealaltă jumătate, şi că pe cea din urmă o acuz de complicitate cu eurasiatismul, prof. Dughin ar fi mai aproape de adevăr.

The Syndicate

Dacă prof. Dughin falsifică până şi identitatea adversarului său în această dezbatere, cu câtă ardoare o va face în legătură cu a sa bête noire, globalismul occidental, pe care caută să-l confunde în mod deliberat cu puterea naţională americană? Elita globalistă nu e doar o vagă clasă socială de capitalişti şi bancheri. Este o entitate organizată, cu o existenţă continuă de mai bine de un secol, care se reuneşte periodic pentru a asigura unitatea planurilor sale şi continuitatea execuţiei lor, cu minuţiozitatea şi rigoarea ştiinţifică cu care un inginer controlează transpunerea proiectului său într-o clădire. Expresia „elita globală” pe care am folosit-o nu oferă o idee exactă despre natura acestei entităţi.
Mult mai bun e numele sugerat în titlul cărţii lui Nicholas Hagger, The Syndicate.

The Syndicate [ Sindicatul ] este organizaţia marilor capitalişti şi bancheri internaţionali angajaţi să instaureze o dictatură mondială socialistă [vom vedea imediat de ce socialistă]. Sunt atâtea documente şi studii care descriu în amănunt originea sa, istoria sa, constituţia şi modus operandi, încât nu e permisă nici o scuză pentru necunoaşterea materiei, mai ales în cazul persoanelor care au pretenţia să emită păreri pe această temă. Nu, aceasta nu e o insinuare la adresa prof. Dughin. El este perfect informat în acest sens, iar dacă greşeşte atunci când formulează concluzii nu o face din ignoranţă, ci pentru că temperamentul războinic în esenţă al abordării sale îl determină să împartă panorama în două jumătăţi simetric opuse, falsificând întregul tablou şi îndepărtând aproape complet toţi factorii care contestă această simplificare maniheistă.
Bibliografia despre Sindicat este foarte abundenta încât orice tentativă de sumarizare, de rezumat, aici ar fi zadarnică. Tot ce se poate face este să indicăm câteva titluri esențiale citate de-a lungul acestei expuneri, și să evidențiez câteva puncte care sunt indispensabile pentru înțelegerea acestei dezbateri.

1. Sindicatul s-a format acum mai bine de o sută de ani, la iniţiativa familiei Rothschild, o familie multipolară, cu ramificaţii în Anglia, Franţa şi Germania, încă din secolul al XVIII-lea, cel puţin.

2. Sindicatul reuneşte câteva sute de familii miliardare pentru îndeplinirea planurilor globale care asigură continuitatea expansiunii puterii lor asupra întregii lumi. Aceste planuri sunt pe termen foarte lung, depăşind durata de viaţă a membrilor individuali ai organizaţiei şi chiar pe cea a existenţei istorice a multor state şi naţiuni implicate în proces.

3. Sindicatul este o organizaţie dinastică, a cărei continuitate de acţiune e asigurată de succesiunea de la părinţi la copii timp de mai multe generaţii. Vom vedea mai departe că acest tip de continuitate este factorul care distinge între adevăraţii subiecţi, agenţi ai
procesului istoric, şi formaţiunile aparente, venerabile în măsura în care există, care se agită la suprafaţa epocilor ca nişte umbre chinezeşti proiectate pe perete.

4. Sindicatul acţionează printr-o multitudine de organizaţii subsidiare răspândite în întreaga lume, ca de exemplu Grupul Bilderberg sau Consiliul pentru Relaţii Externe, dar nu are el însuşi o identitate juridică. Aceasta e o condiţie esenţială pentru activitatea sa în lume, permiţându-i să comande nenumărate procese politice, economice, culturale şi militare, fără a putea să fie tras vreodată la răspundere în mod direct pentru rezultate
[ sau pentru incorectitudinea mijloacelor ], fie în faţa tribunalelor, fie în faţa opiniei publice. Întrucât are agenţi foarte fideli răspândiţi prin varii guverne – şi la conducerea unora dintre ele –, ajunge în dezbaterea publică responsabilitatea pentru deciziile şi acţiunile Sindicatului, de aceea statele şi naţiunile folosite drept instrumentele sale devin şi ele, automat şi fără nici o greutate, ţapii săi ispăşitori.
Aceasta este explicaţia pentru care atâtea decizii politice vădit contrare intereselor şi chiar supravieţuirii naţiunilor implicate au fost apoi atribuite, paradoxal, ambiţiilor naţionaliste şi imperialiste bazate pe „interesul naţional”. Exemplele istorice sunt multe, dar, ca să rămânem în prezent, e de ajuns să observăm că preşedintele Obama, celebru servitor al Sindicatului, a cheltuit în aproximativ o săptămână 500 de milioane de dolari într-o acţiune de război menită să predea guvernul Libiei facţiunilor politice declarate antiamericane, putând fi astfel acuzat de impunerea tiranică a puterii americane exact în momentul în care slăbeşte de fapt această putere şi o pune în slujba duşmanilor săi, devenind ţinta furiei „antiimperialiste” a acestora din urmă chiar prin ajutorul acordat părinteşte pentru a demola forţa şi prestigiul SUA. Acelaşi lucru l-a făcut şi preşedintele Lyndon Johnson când a trimis soldaţii americani la război în timp ce-i lega de mâini să nu-l poată câştiga cu nici un chip, devenind astfel, pentru mass-media de stânga, agresorul suprem imperialist, când de fapt era cel mai bun prieten secret al viet cong-ilor.
O nenorocire la fel de mare a provocat şi preşedintele Clinton când, furnizând ajutor Columbiei pentru a combate comerţul de droguri, a pus condiţia ca „organizaţiile politice” implicate în traficul de narcotice să nu sufere nici o modificare:
traficul de narcotice nu a scăzut, doar că acum controlul asupra lor s-a transferat de la organizaţiile apolitice la Forţele Armate Revoluţionare Columbiene [ FARC ] care, îmbogăţite şi scăpate de concurenţă, au reuşit să finanţeze crearea Forumului din São Paulo şi transformarea Americii Latine aproape în întregime într-o fortăreaţă a antiamericanismului militant.
Oferindu-i-se de două ori ocazia, stânga latino-americană a putut astfel să profite de o creştere a puterii, şi a protestat, fals indignată, împotriva „intervenţiei imperialiste”, căreia îi era extrem de îndatorată. Exemplele ar putea continua la infinit.

[ Şi nu este vorba doar de exemple punctuale. Distrugerea puterii, a economiei şi a suveranităţii SUA prin intermediul măsurilor care apoi vor fi atribuite unei motivaţii exact opuse şi imputate „voracităţii imperialiste a yankeilor” a fost strategia generală a Sindicatului în relaţiile cu guvernul american încă de acum multe decenii. Să vedem de exemplu succesiunea acordurilor monetare globale încheiate de la Acordul de la Bretton Woods (1944). Toate sunt explicate ca atacuri într-un proces de dominare a economiei mondiale pusă la cale de SUA. Este o interpretare, nimic mai mult, doar o interpretare care a fost repetată de atâtea ori, încât acoperă şi face invizibil un fapt brut, şi anume că, atunci când au început aceste acorduri, SUA erau cel mai mare creditor din lume; acum sunt cel mai mare datornic, în pragul falimentului. Dacă e adevărat că „după roadele lor îi veţi cunoaşte“, adevărul evident este că puterea Sindicatului şi cea a Statelor Unite nu cresc în proporţie directă, ci inversă ]

Acesta este modul de acţiune caracteristic Sindicatului: să folosească guvernele pe post de instrumente în cadrul unor planuri care prejudiciază naţiunile lor, iar apoi să le acuze de abuz naţionalist şi imperialist.

5. Sindicatul este o entitate predominant supranaţională, formată din familii de diferite naţionalităţi, independentă şi suverană faţă de orice interes naţional posibil şi imaginabil. O analiză rapidă a listei acestor familii este suficientă pentru a o dovedi fără urmă de îndoială. A presupune că membrii familiilor Onassis, Dupont, Agnelli, Schiff, Warburg,
Rothschild, principele Bernhard şi regina Beatrix a Olandei, regele Juan Carlos al Spaniei, regele Harald V al Norvegiei sunt cu toţii patrioţi americani, dornici să preamărească puterea şi gloria Statelor Unite ale Americii, ar fi o ipoteză atât de neroadă, atât de puerilă, încât nici nu merită să o luăm în discuţie.
Identificarea puterii globaliste cu interesul naţional american – cum se întâmpla mai demult cu Imperiul Britanic sau diferite colonialisme – este doar camuflajul obişnuit cu care această entitate omniprezentă îşi asigură ei însăşi avantajele şi confortul unei relative invizibilităţi, folosind mâna altcuiva pentru a bate şi a fura, pentru a nu-şi arde degetele în focul care se întinde în lumea întreagă [ şi bazându-se, pentru asta, pe colaborarea servilă a mass-mediei internaţionale, care aparţine membrilor aceluiaşi Sindicat ].

De ce Sindicatul doreşte socialism

Întreaga bibliografie existentă despre Sindicat atestă că obiectivul lui este instaurarea unei dictaturi socialiste globale. Dar celor care nu cunosc această bibliografie şi, în plus, sunt obişnuiţi să raţioneze pe baza semnificaţiilor uzuale ale cuvintelor, fără să ia în calcul tensiunea dialectică dintre ele şi obiectele reale pe care le desemnează, le este teribil de greu să înţeleagă de ce capitaliştii şi bancherii şi-ar dori socialismul.
La urma urmei, socialismul nu înseamnă proprietatea statului asupra mijloacelor de producţie? Capitalismul nu înseamnă proprietate privată? Pe baza acestui raţionament liniştitor, pe care un program de calculator l-ar realiza la fel de bine dacă ar fi alimentat cu definiţiile termenilor respectivi, persoanele în cauză neagă faptul că ar exista un Sindicat sau afirmă hotărât că acesta ar fi procapitalist, anticomunist, proamerican, antirus, antichinez şi antiislamic. Din acest punct de vedere, sunt gata să admită că împărţirea lumii, aşa cum o descrie prof. Dughin, este expresia pură a realităţii.
Cu toate acestea, tehnica filozofică milenară, care le este complet necunoscută acestor persoane, ne învaţă că definiţiile termenilor exprimă doar esenţe generale abstracte, posibilităţi logice, nu realităţi. Dintr-o definiţie nu se poate deduce niciodată că lucrul definit există. Pentru asta trebuie spartă coaja definiţiei şi analizate condiţiile care se impun pentru existenţa acelui lucru. Dacă respectivele condiţii nu se autocontrazic, excluzând in limine posibilitatea existenţei, chiar şi aşa existenţa respectivă nu este dovedită. Pentru a ajunge la acea dovadă, va fi nevoie să culegi din lumea experienţei date factuale care nu doar să o dovedească, ci să o şi confirme în deplină concordanţă cu esenţa definită, excluzând posibilitatea de a fi vorba de un lucru diferit, care să coincidă cu altul doar în aparenţă.
Oricine ar încerca să facă asta cu definiţia „socialismului” va ajunge la concluzii care, pentru o raţiune mecanică şi un cititor atent, vor părea şocante şi terifiante.

Să o luăm de la început: ce înseamnă „proprietatea mijloacelor de producţie”?
Nu înseamnă simpla posesiune, ci proprietate legală, recunoaşterea, de către autoritatea statală legitimă, a dreptului pe care proprietarul îl are de a dispune de proprietatea sa după bunul plac, fireşte, în limitele legii.
„Proprietate privată a mijloacelor de producţie” înseamnă că statul garantează acest drept unor cetăţeni particulari îndeajuns de bogaţi pentru a deţine o fabrică, o roprietate, o bancă – aşa-numiţii „burghezi”; „proprietatea statului asupra mijloacelor de producţie” înseamnă că garantează acel drept doar pentru el însuşi, exploatându-i pe burghezi.
Însă din punctul de vedere al marxismului, care a creat aceşti termeni şi interpretarea corespunzătoare, însăşi noţiunea de „proprietate legală” este o invenţie burgheză menită
să ascundă cruda şi brutala dominaţie de clasă. Întreaga lume a constituţiilor, legilor şi decretelor este, potrivit marxismului, o superstructură ideologică, lipsită de sens în sine
şi care se explică doar ca un accesoriu înşelător, folosit pentru a legitima exploatarea săracilor de către bogaţi. În spatele ideii de „proprietate legală” e nevoie deci să cercetăm şi să descoperim condiţiile de control real, practic – structura puterii, pe scurt.

Burghezul nu deţine controlul mijloa celor de producţie fiindcă are „dreptul legal” asupra lor, ci pentru că are la dispoziţie un întreg aparat de represiune, intimidare, marginalizare şi chiar lichidare fizică a celor care îi pun proprietatea în pericol, real sau ipotetic. Structura puterii – ordinea terorii – este realitatea din spatele camuflajului legal.
Asta înseamnă, din start, că trecerea controlului mijloacelor de producţie de la clasa burgheză la avangarda revoluţionară nu va putea niciodată, în nici o ipoteză, să fie un transfer legal de proprietate. Acest transfer ar presupune existenţa unei ordini legale care ar îndreptăţi-o, iar revoluţia socialistă nu poate distruge doar proprietatea privată: trebuie să nege şi să distrugă ordinea legală cu totul.
Mai mult: când înfiinţează noua ordine legală care o va înlocui, nu poate, precum burghezii, să pretindă că ea reprezintă o realitate în sine. Trebuie să admită sincer, ostentativ, că nu este vorba de o ordine legală, ci de puterea brută a forţei revoluţionare.
În socialism, nu există o ordine legală mai presus de puterea Partidului. Iar asta nu se întâmplă numai în realitate; socialiştii revoluţionari chiar se mândresc să proclame că aşa stau lucrurile.

În plus, în contextul burghez, proprietatea implică o oarecare responsabilitate legală. Proprietarul capitalist răspunde în faţa autorităţii statului pentru întrebuinţarea greşită a proprietăţii sale – dacă nu faţă de proletari, cel puţin faţă de alţi burghezi. Dar în faţa cui ar trebui să dea socoteală o autoritate care este mai presus de propria ordine legală? Guvernul revoluţionar nu poate fi un „proprietar” în sensul în care erau burghezii. Aceştia erau proprietari pentru ordinea legală, garantaţi de ea şi răspunzători în faţa ei. Guvernul socialist nu e un proprietar: e un mijloc de control absolut, independent şi mai presus de orice ordine legală.
Acum multe zeci de ani, cele mai capabile minţi din câmpul socialist au înţeles că era o situaţie care le punea în faţa unei alegeri inevitabile: ori înfiinţau chiar atunci o dictatură implacabilă, totalitară, sângeroasă, de care n-aveau să se elibereze niciodată, sfârşind prin a-i trimite la închisoare sau în faţa plutonului de execuţie chiar pe revoluţionari, cum de fapt s-a şi întâmplat în toate locurile în care s-a optat pentru această alternativă
[ opţiune care însemna, în plus, crearea unei clase dominante, mai puternică decât fusese vreodată burghezia ]; ori, dimpotrivă, socialismul trebuia implantat treptat şi fără vărsare de sânge, folosind ca instrument propriul aparat juridico-politic al societăţii burgheze şi păstrând, pe cât posibil, cota minimă de drepturi şi responsabilităţi legale necesară pentru a proteja, dacă nu populaţia în general, cel puţin propria elită revoluţionară.

Care dintre cele două căi a fost aleasă? Amândouă, cu o singură diferenţă teritorială: în zonele în care era posibilă preluarea puterii prin violenţă, dictatura era unica modalitate admisibilă; în celelalte ţări, trebuia promovată ascensiunea treptată a controlului statului asupra economiei, fără a transforma statul în proprietarul legal direct al mijloacelor de producţie, ceea ce îl supunea unor responsabilităţi juridice şi unor taxe care ar fi putut întârzia şi împiedica însuşi drumul către socialism.
Trebuie însă remarcat că în nici unul din cazuri nu este vorba de „proprietatea statului asupra mijloacelor de produc ţie”. În dictatura socialistă exista controlul brutal, direct,
nesupus responsabilităţilor legale ale unui proprietar. Însuşi Karl Marx îl denumise „capitalismul crud” – ceva mult mai crud şi arbitrar decât ceea ce mai târziu avea să primească eticheta de „capitalism sălbatic”. În celelalte ţări, în care era aplicată strategia „pacifică”, statul se eschiva de la responsabilităţile directe ale unui proprietar, în timp ce îi supunea pe proprietarii legali prin intermediul controalelor fiscale, de muncă, sanitare, tehnice etc. în aşa măsură, încât capitaliştii deveneau simpli administratori în serviciul
statului, împovăraţi, totodată, de responsabilităţile legale de la care statul se sustrăgea. Karl Marx prevăzuse şi această posibilitate, spunând că trecerea proprietăţii din mâinile
burgheziei în patrimoniul statului trebuia să fie lentă şi treptată, realizându-se prin instrumente indirecte, precum impozitul progresiv pe chirie.
În ciuda câtorva conflicte sporadice, cele două strategii au funcţionat întotdeauna în sens convergent. Colaborarea a fost atât de strânsă, încât Societatea Fabiană, reprezentarea
maximă a „căii paşnice către socialism” în Occident, primea instrucţiuni direct de la guvernul sovietic, în timp ce acesta implementa fără milă în Rusia naţionalizarea militarizată a mijloacelor de producţie. Cu timpul, totuşi, adepţii strategiei radicale s-au văzut nevoiţi să accepte faptul că creşterea şi perfecţionarea aparatului de stat modern de control social şi economic – inspirat de altfel de socialism – făcea ca preluarea puterii pe
cale insurecţională să fie neviabilă. Din acel moment rămâneau posibile doar „revoluţiile de la vârf” – revoluţiile conduse chiar de stat pe cale administrativă, legală, fiscală şi poliţienească. ( … )

De aici au decurs inevitabil două consecinţe:

1. Socialismul nu mai era un „regim”, o „stare a lucrurilor”, ci devenea un „proces”.
Nu exista un „stat socialist” care trebuia făurit o dată pentru totdeauna, ci doar un
„stat socializant”, condamnat să tindă spre socialism fără să-l ajungă vreodată, ca într-o asimptotă. Toate statele socialiste care au existat vreodată au fost astfel, iar cele care vor mai exista vor fi astfel pentru totdeauna. Definiţia socialismului ca proprietate a statului asupra mijloacelor de producţie se autocontrazice şi orice tentativă de a pune în practică o asemenea teorie va genera contradicţii concrete de nerezolvat.
Concluzia? Ceea ce se obţine până la urmă este destul de diferit faţă de ce era definit iniţial. Aceasta este dialectica fatală a relaţiilor dintre gândire şi realitate. Dragii gânditori mecanici pe care i-am menţionat la început nu o vor putea înţelege niciodată.

2. Pe măsură ce controalele statului creşteau în număr şi complexitate, micile întreprinderi nu aveau resurse financiare pentru a le respecta şi dădeau faliment sau erau vândute unor întreprinderi mai mari – de fiecare dată mai mari.
Rezultatul: „socialismul” a devenit simpla alianţă dintre guvern şi marele capital,
într-un proces de centralizare a puterii economice care îi favorizează pe ambii parteneri şi nu riscă niciodată să sfârşească prin naţionalizarea completă a mijloacelor de producţie.
Marii beneficiari ai acestei situaţii sunt, pe de-o parte, elitele intelectuale şi politice de stânga; pe de alta, cei pe care i-am intitulat „metacapitalişti” – capitalişti care s-au îmbogăţit atât de mult în regimul libertăţii economice, încât nu mai pot accepta fluctuaţiile pieţei:

Dacă sistemul medieval a durat zece secole, absolutismul nu a durat mai mult de trei.
Şi mai puţin de atât va dura regatul burgheziei liberale. Un secol de libertate economică şi politică a fost de ajuns pentru ca unii capitalişti să devină formidabil de bogaţi, încât nu mai vor să se supună voinţei pieţei care i-a îmbogăţit. Vor să o controleze, iar pentru asta au trei instrumente: dominarea statului, pentru implementarea politicilor etatiste necesare eternizării oligopolului; stimularea mişcărilor socialiste şi comuniste care favorizează invariabil creşterea puterii de stat; înregimentarea unei armate de intelectuali care pregătesc opinia publică pentru a-şi lua adio de la libertăţile burgheze şi a intra de bunăvoie într-o lume a represiunilor omniprezente şi obsedante [ extinzându-se până la ultimele amănunte ale vieţii private şi ale limbajului cotidian ], prezentată ca un paradis decorat şi cu abundenţa capitalismului, şi cu cea a „justiţiei sociale” a comunismului.
În această lume nouă, liber ta tea economică indispensabilă funcţionării sistemului este păstrată strict cât e nevoie pentru a putea subvenţiona dispa riţia libertăţii în domeniul politic, social, moral, educa ţional, cultural şi religios.
Metacapitaliştii schimbă astfel însăşi baza puterii lor. Nu se mai sprijină pe bogăţie ca atare, ci pe controlul procesului politico-social. Control care, eliberându-i de expunerea aventuroasă la fluctuaţiile pieţei, face din ei o putere dinastică durabilă, o neoaristocraţie capabilă să traverseze teafără variaţiile averii şi succesiunea generaţiilor, adăpostită în fortăreaţa statului şi a organismelor internaţionale.
Deja nu mai sunt megacapitalişti: sunt metacapitalişti – clasa care a trecut dincolo de capitalism şi l-a transformat în singurul socialism care a existat sau va exista vreodată: socialismul marilor stăpâni şi al inginerilor sociali aflaţi în serviciul lui.
[ Olavo de Carvalho, „História de quinze séculos“, Jornal da Tarde (São Paulo), 17 iunie 2004 ]

„Socialismul socializant”, menit să ocupe pentru totdeauna locul unui imposibil „socialism socializat”, poate fi infernul majorităţii întreprinzătorilor, dar este paradisul marilor capitalişti – dinastiile miliardare care alcătuiesc Sindicatul.
Asiguraţi pentru totdeauna de birocraţia statului împotriva libertăţii pieţei şi de neviabilitatea intrinsecă a socialismului împotriva naţionalizării definitive a mijloacelor de producţie, sunt ajutaţi în ambele sensuri şi de un aliat fidel: tehnologia, care, pe de-o parte, perfecţionează instrumentele de control social până la punctul în care se poate determina inclusiv conduita privată a cetăţenilor, fără ca aceştia să îşi dea măcar seama că sunt manipulaţi, şi, pe de altă parte, inspiră îndeajuns de multă creativitate pieţei
libere încât aceasta să poată creşte în continuare sub cel mai opresiv control de stat.

Astfel, e lesne de înţeles de ce megaaverile Sindicatului au stimulat subvenţionarea socialismului şi slăbirea stângii la scară universală, în mod obsesiv şi sistematic, încă din
anii ‘40, cel puţin. Fără nici o îndoială, construirea parcului industrial sovietic, precum şi a forţei sale militare, s-a datorat în bună măsură banilor americani [ proveniţi de la membri Sindicatului ], trimişi fără speranţa de a-i mai primi înapoi. Cei care ar avea vreo îndoială cu privire la acest lucru pot consulta cele trei volume ale studiului clasic semnat de economistul britanic Antony Sutton: Western Technology and Soviet Technological Development – Hoover Institution Press, Stanford University, 1968–1973,
precum şi cărţile sale National Suicide: Military Aid to the Soviet Union – Arlington House, New Rochelle, N.Y., 1974; Wall Street and the Bolshevik Revolution – Buccaneer Books, New York, 1999, şi The Best Enemy Money Can Buy – Liberty House, Billings, Mont., 1986.

Cartea lui René A. Wormser, Foundations: Their Power and Influence – Covenant House Books, Sevierville, Tenn., 1993, relatează lucrările Comisiei Reese din Congresul American, care încă din anii ‘50 a scos la iveală colaborarea activă a marilor fundaţii miliardare cu mişcările comuniste şi antiamericane din toată lumea.
Faptul că descoperirile Comisiei nu au antrenat nici o măsură, fie punitivă, fie destinată opririi fluxului de bani pentru acţiuni subversive, este dovada cea mai evidentă a puterii Sindicatului de a manipula resurse americane împotriva celor mai clare interese naţionale ale SUA.

În sfârşit, înflorirea industrială a Chinei începând cu anii ‘90 şi transfigurarea ei din mahala continentală în cel mai puternic duşman potenţial al SUA ar fi greu de imaginat fără investiţiile SUA şi fără autodistrugerea planificată a parcului industrial american.

E adevărat că, după reformele de liberalizare economica ale lui Elţin, Rusia au intrat într-o decădere accelerată, de pe urma căreia unii capitalişti americani au beneficiat.
Însă la ce se aşteptau liderii ruşi după dispariţia regimului comunist? Să fie premiaţi cu un fantastic progres economic? Ar fi fost normal, în schimb, ca naţiunea să fie pusă la muncă grea, cu salarii mici, pentru a plăti indemnizaţii familiilor celor 60 de milioane de victime ale comunismului, aşa cum au făcut germanii cu victimele nazismului.
Cine a împiedicat acest lucru? Sindicatul.

Citiţi în Jugement à Moscou, de Vladimir Bukovski: marea mass-media şi organismele internaţionale – două braţe ale Sindicatului – au opus atât de multă rezistenţă investigaţiilor judiciare asupra delictelor sovietice, încât dintre toate ţările ieşite din comunism numai una, Cambodgia, a reuşit să instaureze un tribunal pentru judecarea crimelor regimului comunist, şi, chiar şi aşa, cu o întârziere formidabilă, graţie boicotului promovat de ONU împotriva iniţiativei. Ruşii, cei mai mari responsabili pentru apariţia comunismului, au fost trataţi în ultimele zeci de ani cu o generozitate scandaloasă, şi încă protestează că, după dispariţia regimului asasin, nu au câştigat câţi bani voiau, nu au primit pentru crimele lor înspăimântătoare premiul pe care îl aşteptau din partea Occidentului.
http://debateolavodugin.blogspot.com/
______________________________________

Trei proiecte de putere globală în dispută – Olavo de Carvalho