Lacrima cerului românesc


Aurel Vlaicu se năştea pe 19 noiembrie 1882, în judeţul Hunedoara, în comuna Binținți, care astăzi îi poartă numele. Viitorul inventator și pionier al aviației române și mondiale absolvă clasele primare la şcoala din localitatea natală, continuă studiile gimnaziale la Orăştie în cadrul Colegiului Reformat al Liceului Calvin (care din 1919 a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”), pentru a-şi completa studiile preuniversitare la Liceul German din Sibiu, unde susţine şi bacalaureatul în 1902.
Formarea sa profesională a avansat în acel moment, Aurel Vlaicu alegând să studieze ingineria la Universitatea din Budapesta și apoi la prestigioasa Ludwig-Maximilians-Universitet din Munchen, în Germania, unde îşi obţine diploma de inginer câţiva ani mai târziu, în 1907.

1908 îl găseşte angajat ca inginer la uzina de automobile Opel din Rüsselsheim, însă firea sa curioasă, întreprinzătoare, nu îi permite să accepte destinul unui simplu muncitor. Astfel, în toamna aceluiași an, Aurel Vlaicu se întoarce în ţară şi începe să pună în practică planurile de realizare a unui aparat de zbor, care devine realitate în 1909. Pe 17 iunie 1910, pe Câmpul Cotrocenilor, inginerul Aurel Vlaicu decolează la bordul primului avion conceput, construit şi pilotat în România: „Vlaicu I”, realizat cu sprijinul Casei Regale şi al Armatei Române la atelierele de la Arsenalul Armatei. Primul nostru „avion naţional”, care se înălţase la doar 3-4 metri pe o distanţǎ de 50 de metri, plasa România imediat după Statele Unite şi Franţa în categoria restrânsă încă a statelor pe teritoriul cărora s-a zburat cu un aparat original, construit şi pilotat de un cetăţean al ţării respective.
Brevetul l-a înregistrat sub denumirea „Mașină de zburat cu corp în formă de săgeată”, iar un an mai târziu construia deja un al doilea avion, celebrul „Vlaicu II”, cu care a primit confirmarea internaţionalǎ în 1912, când a câștigat nu mai puţin de cinci premii (1 premiu I şi 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria.
În 1913, Aurel Vlaicu punea deja în lucru prototipul “Vlaicu III”, care avea să fie primul avion din lume cu fuselaj metalic. Construcţia aparatului avea să fie finalizată, însă, de către doi dintre colaboratorii sai – C. Silişteanu şi G. Magnani – căci la 13 septembrie 1913, tânărul inginer se prăbuşeşte în apropiere de Câmpina la bordul aparatului Vlaicu II din motive încă neelucidate.
Chiar dacă viaţa sa a fost curmatǎ brusc, Vlaicu a lăsat în urmǎ contribuţii de necontestat în domeniul aviaţiei, fiind amintit astăzi drept un pionier în acest domeniu, dar şi un inginer şi inventator de excepţie. Printre invenţiile sale se numǎrǎ realizarea unei aripi cu profil variabil în zbor, în funcţie de unghiul de zbor şi viteza aparatului, stabilitatea ridicată a avionului şi înclinarea la viraje fără eleroane, trenul de aterizare uşor – printre primele din lume cu roţi independente, forma aerodinamică şi construcţia aproape totală din aluminiu a fuzelajului avionului A. Vlaicu III
http://www2.rosa.ro/index.php/ro/rosa/istoric/784-aurel-vlaicu

În amintirea marelui geniu al tehnicii, prezentăm evocările a trei iluştri contemporani cu Aurel Vlaicu. Memorabilele scrieri sunt extrase din “Albumul Vlaicu”, Orastie 1920

Plevna, Montpellier, Aspern – Ion Grămadă


Din trei cânturi se compune epopeea cea mai nouă a neamului românesc, căci trei sunt locurile unde Românii s’au impus străinătăţii: la Plevna, la Montpellier şi pe câmpiile delà Aspern.
La Plevna dând, probe de o uimitoare vitejie şi de o supremă bravură, aruncându-se îndărătnici şi furtunoşi, de câte patru ori pe zi, la atacul aceleiaş redute; în Montpellier, la întrecerea tuturor poeţilor de viţă latină, când coroana de lauri a căzut pe fruntea lui Alecsandri, poetul rege; iar la Aspern, când şoimul nostru, Vlaicu, în faţa lumii străine şi alături de adversari redutabili, a ieşit biruitor la două concursuri de aviaţie.
Dacă biruinţele delà Plevna şi Montpellier au fost în primul rând ale fraţilor din regat, la Aspern, cea mai curată şi mai nemijlocită bucurie, a fost a „înstrăinatului Ardeal“.
Pe câmpiile de luptă delà Aspern, unde în 1809 steaua lui Napoleon a început să se eclipseze, unde soldaţii români au căzut fulgeraţi de moarte, luptând împotriva lui, sub pajurele duple pentru împărat, steaua noastră a început să se ridice, să strălucească într’o lumină orbitoare în faţa reprezentanţilor tuturor neamurilor din lume, în faţa miilor de spectatori uimiţi, extaziaţi, nebuni.
Şi în aceste momente neuitate, toţi ai noştri, morţi în acea cumplită învălmăşală de oşti şi de neamuri pe câmpiile de glorie delà Aspern, toţi cei adormiţi de vecie sub brazde de pământ, se treziră din somnul lor cel lung, şi de sub crucile de mult putrezite, îşi ridică capetele, ascultând: pe de-asupra morţilor ca şi pe deasupra viilor, se plimba, rotindu-se în largi zboruri, Vlaicu, plutia triumfător geniul neamului românesc întinerit şi setos de noui învingeri, ca un alt Prometeu, care a rupt cătuşele ce-l ţineau ţintuit de pământ, ca să se înalţe în ceruri după focul cel sfânt.
Pe aripele paserii lui măestre, Vlaicu a ridicat cu sine întreg neamul nostru, „ca să-l scoată pe alt tărâm“, a înălţat speranţele noastre, purtându-le pe deasupra palatelor cu turnuri de aramă şi cântând din înălţimi, în faţa familiei împărăteşti, epopeea suferinţelor noastre, cu un glas de dreaptă şi legitimă mustrare.

Martirul nostru – Vasile Goldiş

Reculeşi de sub impresiunea grozavă a ştirei zguduitoare, ne dăm seamă de perderea ireparabilă, ce a suferit neamul nostru prin moartea de martir al primului aviator român. În ceasul acesta de adâncă contemplațiune, n’am dori să atingem cât de puţin susceptibilitatea merituoşilor bărbaţi români, cari încă înainte de Vlaicu şi apoi alături de dânsul, s’au pus în serviciul ideei măreţe a celei mai grele şi înălţătoare probleme, care este cucerirea văzduhului prin geniul omenesc.
Îi iubim pe toţi aceştia şi îi admirăm şi le aducem adânc simţita noastră mulţămită, pentru că în concurenţa omenimei civilizate, au înrolat şi naţiunea română, dovedindu-i prin aceasta îndreptăţirea ei la recunoştinţa valorii sale culturale.
Dar Aurel Vlaicu se deosebeşte de toţi aviatorii români, el nu a fost numai pilotul îndrăsneţ, care a dovedit, lumei curajul dispreţuitor de moarte al rassei noastre, ci Aurel Vlaicu a fost inventatorul, care a desvălit lumei geniul neîntrecut inerent acestui neam, care are menirea să meargă în fruntea civilizaţiei umane alături de celelalte neamuri,
ce-şi au zemislirea din nobila gintă latină.
Şi Aurel Vlaicu a fost al nostru, a fost fiul oropsitului popor românesc, care de veacuri zace lănţuit în cea mai îngrozitoare robie materială şi sufletească. Aurel Vlaicu a produs dovada strălucitoare, că zadarnice sunt păgânele încercări de încătuşare a sufletului românesc, căci distinsele calităţi ale acestui suflet, rup lanţurile şi topesc gheaţa, de care este acoperit, cerând cu forţă irezistibilă dreptul său de libertate. Aurel Vlaicu a fost eroul nostru naţional, alături de Mihai Viteazul, alături de Avram Iancu.
Aurel Vlaicu ne-a înălţat moralul, ne-a întărit conştiinţa naţională, cu magică putere a fortificat credinţa noastră în izbânda dreptului nostru la libertatea naţională
.
Instinctiv a simţit poporul nostru această chemare istorică a junelui modest, cu vecinicul zâmbet pe buze şi în cursul a doi ani de zile, tânărul acesta a devenit idolul masselor, întruparea nestinsului ei dor de a-şi sfărâma lanţurile şi a se înălţa spre culmile dătătoare de sănătate ale libertăţii. Cine a privit vr’odată în ochii scăldaţi de lacrimi a ţăranului din Binţinţi, acela a prins în suflet sămânţa nădejdii în biruinţa sfintei cauze, pentru care de veacuri se sbuciumă un neam întreg.
Am fost consternaţi, am fost zăpăciţi cu desăvârşire, când dat ne-a fost să cetim literele mute şi reci, cari ne aduceau ştirea înfiorătoare. Acum când trupul neînsufleţit al lui Aurel Vlaicu zace frânt pe catafalc în capela spitalului militar din Bucureşti, simţim adierea înviorătoare a unei dulci mângâieri.
Simţim suflul istoriei, care ne vesteşte apropierea învingerei definitive, căci martirul este puterea mântuitoare şi prin moarte pe moarte călcând, nădăjduim – Învierea!
Aducemu-ne aminte de vârsta Mântuitorului lumii în vremea pătimirii, şi vedem semnele providenţei în scurţimea vieţii martirului nostru, carele a trebuit să moară curat, neprihănit, neîntinat, îmbrăcat în haina castă a celui mai divin idealism, pentru ca pe veci să rămână în sufletele noastre chemarea lui spre înălţare la lumina libertăţii.
A murit încercând să treacă în zbor Carpaţii, şi prin moartea lui ne-a lăsat moştenire privirea aţintită spre culmile înalte cu pădurile de brazi.
În schimb pentru trupul lui Mihaiu Viteazul ce zace în ţărâna câmpiei delà Turda, am dat Ţării-Româneşti trupul lui Aurel Vlaicu. Arma română şi geniul român, împreunate sunt acum prin vibrarea pământului românesc ce trece delà un trup la altul.
Nu mai plângem. Aurel Vlaicu e martirul unei naţiuni şi martirii nu mor ca să fie plânşi, ci mor pentru învierea noastră.

Vlaicu – Octavian Goga (Paris, Septemvrie 1913)

Visul cel mai frumos îl plătim mai scump…
Aveà şi el un vis, care nu-l părăsia niciodată. De câteori ieşeam la plimbare afară din Sibiiu, cum se iveau în zare creştetele munţilor, Vlaicu părea schimbat. Vorbià mai puţin, îşi curma glumele şi rărea pasul. Era distrat. Îl lua în stăpânire un calm necunoscut şi fruntea, senină de obiceiu, i se învăluia într’o umbră de seriozitate. Deodată îl vedeam strângând buzele, clipind din gene şi uifându-se departe.
Se opria brusc şi mă prindea de braţ …
„Pe-acolo, vezi, s’ar putea trece Carpaţii… Mă tot gândesc, care ar fi mai bună:
Valea Oltului, Valea Prahovei ? … Tu ce zici ?…”
Rămâneam locului câte un ceas două şi el vorbià… Vorbià de visul lui, îşi judeca aparatul, îi cumpănia calităţile şi lipsurile, combina lungimea drumului, curentele atmosferice, înălţimea culmilor. Punea tot la cântar şi nu mai avea odihnă. În fundul ochilor vii, desluşeai o strălucire de patimă. El, care avea vorbe aşa de puţine, nici nu încercă să-şi lămurească ispita, dar din câte un cuvânt aruncat, din tăcerea bruscă, din privirea aceea îndărătnică, vedeai că pătrunde pe deplin simbolul întâiului zbor peste munţii cari ne rup în două …
Se înviora ca de un fior în tot trupul, când încheia vorba cu un gest de biruitor:
„Ce are să fie atunci, când oi zbura eu peste Carpaţi! …”

Visul ăsta l’a omorît … L’a omorât înainte de-a fi început să trăiască. Era doar abia în pragul vieţii, cu fierberea tulbure încă a celor treizeci de ani.
Nu i-a dai nici măcar răgazul să se desmetecească puţin, să privească în jur, să pătrundă cât de cât vârtejul în care a ajuns el, de-acolo din Binţinţi, de pe malul Murăşului. Abia se scuturase de praful odăiței de student, îl ardeau frigurile tinereții şi-i era departe încă ceasul cumpănirilor potolite. Aruncat din senin în mijlocul vâltorii, singur cu patima lui, el se simția stângaci, sfios, desarmat. La tot colțul îl aştepta o surpriză, o licărire proaspătă de lumină, un fior necunoscut …
Aşa a fost fulgerat Vlaicu la începutul drumului. A răsărit deodată din marea anonimă, şi-a rotit aripile deasupra noastră, ne-a silit să-l căutăm tot mai sus, în înaltul cerului, şi-a căzut într’o clipită, cu trupul zdrobit de propriul făt … — Eterna poveste a tuturora, cari vin cu o prorocie pe pământ …
Aşa cum s’a desfăşurat însă, tragedia lui are o înaltă semnificare simbolică. E un val de lumină, care a izbucnit din regiunile vaste ale geniului nostru popular, a uimit o clipă lumea şi s’a întors iară acasă, ca o solie ce şi-a împlinit datoria. O flacără, care joacă noaptea în largul câmpului, ca să ştie satul că acolo în pământ zace îngropată o comoară.
Aşa a strălucit Vlaicu, aşa s’a dus. Opera lui spune tuturora, că în lumea de unde a venit el, sub acoperişele căsuțelor albe delà țară, trăeşte şi se zbate, lovit de mizerii, chinuit de boli şi de jandarmii ungari, minunatul suflet creator al ţăranului român. Aeroplanul, care a despicat văzduhul la Aspern, alături de cele mai avansate invenţii ale civilizaţiei umane, a indicat încă odată culmile la cari se poate ridica acest suflet, risipit de veacuri pe cărările înguste ale vieţii primitive. A fost o nouă dovadă pe seama tuturora, cari întârzie încă să înţeleagă unde trebue căutat rostul nostru; o nouă dovadă că trebue descătuşat cât mai grabnic acest uriaş înlănţuit, care îşi poate cuceri un loc de cinste în întrecerea universală.

Pare un paradox ciudat, dar e aşa. Aurel Vlaicu, care şi-a nemurit numele cu o invenţie de domeniul celei mai înaintate probleme a culturii moderne, a fost şi a rămas până în ceasul din urmă, o întrupare tipică a ţăranului român, a ţăranului ardelean!
Prea era dintr’o bucată, prea se încercuise în gândurile lui, prea deaproape îi era înrudirea cu spiritul inventiv al poporului nostru, ca să se poată desface de moştenirea de acasă. El a umblat la şcoală, a trecut, a făcut studii politechnice în Germania, a învăţat ungureşte şi nemţeşte, a ascultat concerte şi teatru, dar cultura străină n’a fost în stare să-i spulbere îndemnurile lumii patriarhale, de care nu s’a deslipit niciodată. Vlaicu a rămas ţăran …
Absorbit de un gând care-i străbatea toată fiinţa, el nu putea privi decât înainte spre ţintă. N’avea nici răgazul, nici trebuinţa să se uite în laturi. Erau atât de angajate toate rezorturile simţirii lui, de dorinţa care-1 muncia, că alte chemări ale vieţii, nu-i puteau pătrunde izolarea. Nu i-a cerut culturii decât atâta, cât îi trebuia pentru planurile lui.
Alte tentaţii nu l’au putut robi. A învăţat deci matematica superioară, chimia şi fizica, dar s’a scuturat de toate celelalte, ca de-un balast. Cu spiritul lui de selecţiune, cu intuiţia admirabilă ce-o avea din copilărie, el căuta cele mai simple formule pentru teoriile ştiinţifice, cari îl preocupau, apelând mai mult la puterea de imaginaţie, la bunul simţ al minţii ţărăneşti şi mai ales la îndemânarea mânii, care nu greşia niciodată. Muncia cu patimă, unind devotamentul sălbatic al geniului, cu stăruinţa ţărănească.
De aceea Vlaicu a fost toată vieaţa lui un izolat, cum rar se întâlnesc. În vremea când făuria şuruburile lui migăloase, vieaţa, fireşte, cu toate valurile ei, curgea alături de dânsul. El nu-i vedea aspectele multicolore, încrucişarea de pasiuni, cari se agitau în umbră. Nu cunoştea reţeaua de convenţii şi îndatoriri, care îndruma pe trecătorii din jurul lui. Nici nu putea s’o vadă; doar până în clipa când s’au închis pe veci ochii aceia strălucitori, ei au fost aţintiţi numai spre cer …

Dacă vreai să-l înţelegi, trebuia să-l vezi în atelier. Acolo era la el acasă. În mijlocul maşinilor, în murmurul monştrilor de oţel, se strecură silueta lui zveltă în bluză albastră de uvrier, şi o vedeai răsărind sprinten la toate colţurile. Cerceta mersul roţilor, atingea cângile în căderea lor ritmică, împărţia ordine. Pupilele nestâmpărate îi străluciau ca doi licurici şi toată figura lui primea o lumină nouă.
Simţiai parcă plutind împrejur ceva din voinţa creatoare, un văl diafan împletit din lumini şi umbre, ceva din misterul geniului în luptă cu materia. Când apăsa un resort şi se opriau toate alergările, el mai rămânea o clipă cu privirea înfiptă în pădurea de sârme. Zâmbia apoi şi se apropia de maşină. Îi netezia grumazul de metal cu intimitate, îi spunea glume şi-i vorbia ca unei fiinţe vii …
Într’un târziu se întorcea spre noi şi continuă râzând: Am visat-o azi noapte, pe asta mică. Făcea prostii, se suia pe părete drept în sus … Acum se poartă bine …
Şi-apoi, încrețând fruntea uşor: „Maşina e mai de omenie ca omul. Maşina nu minte. Ascultă şi primeşte porunca. Eu în oameni m’am înşelat, în maşini niciodată …”
Bietul Vlaicu, ce desminţire grozavă i-a gătit soarta …

Scos din atelier şi pus în largul vieţii, el, care cunoştea toate legile mecanicei, rămânea buimăcit şi pierdea busola. Avea parcă ceva din stângăcia paserilor cu aripile tăiate. Privea mirat împrejur, căută un sprijin. Se simţea strein. Vedea în faţa lui o lume nonă, cu care el n’a avut a face niciodată. Se poticnea la tot pasul. Auzea lozinci neînţelese, vedea patimi nepătrunse, feţe luminate de dorinţi neştiute.
Tot ce mişună împrejur, întreg caleidoscopul pestriţ de pe Calea Victoriei, i se părea un bâlciu bizar, plin de ciudăţenii şi şiretlicuri. Mergea înainte târât de o undă, distrat, încurcat în socoteli, prinzând câte o frântură de frază aruncată, zâmbind tuturor cari îl trăgeau de mânecă.
În dibuirea asta prin haos, da greş de multeori, nesocotea o mulţime de prejudecăţi, schimba oamenii, nu potrivea vorbele. Toate câte vedea în drum, îşi amestecau conturele şi se grămădeau într’un val inform, schimbat la tot pasul de capriciul clipei …
Sara când venea la restaurant, mişcă din umeri …
— M’am întâlnit cu Popescu … Zice că nu-i bună firma Gnom, e mai bună Anzani … Ce prostie… i-am spus …
— Ce?
— I-am spus: dumneata eşti liberal cam tachist …
Aşa vorbia uneori … Cei din jur rămâneau încurcaţi, când auzeau ce spune. Îi vedeai strângând din umeri, zâmbind şi dumirindu-se, că omul ăsta habar n’are ce vorbeşte.
Ei nu-şi dau seama, că pentru Vlaicu, cuvintele, acest fluid elastic, nu aveau nici o semnificare deosebită.
Obişnuit să-şi toarne gândurile într’o formă materială, în metal sau în lemn, vorba lui venea ca un joc capricios, pornită câteodată numai de dragul sunetului …
Eu, — spunea de-atâteaori, — nu ştiu să vorbesc. Nici n’am mai mult de patru sute de cuvinte. Le învârtesc aşa … Când au venit delà Marconi să mă întrebe de aeroplan, eu
le-am spus: eu nu pot vorbi. Chemaţi pe Lupu, să vorbească el. Mie să-mi daţi o tablă şi o cretă şi când isprăveşte el, arăt eu …
Cu toate acestea, tovărăşia pe care o căuta mai mult, era a scriitorilor. Între ei se vedea mai iubit, mai înţeles. Îl şi fermeca melodia frazei când venea limpede, cu proiecţiuni de lumină. Atunci asculta cu buzele strânse şi nu-i scăpa nimic. Tăcea şi la urmă pleca fruntea covârşit de admiraţie: Cum ştiţi voi spune tot ce vreți …
De multe ori se întâmpla, când eram împreună cu Chendi şi losif, — unii dintre cei mai buni din puţinii lui prietini, — se întâmplă de unul arunca vorba:
De ce stai pe gânduri, Vlaicule ? Vorbeşte şi tu! …
Vlaicu clipea din gene. Avea un zimbet de copil biruit.
— Eu nu pot ca voi …
Şi-apoi, după câteva clipe de tăcere, scoţând din buzunarul vestei un şurub, ni l’a pus pe masă:
— Iaca, o silabă din gândurile mele… ( … )

În mijlocul prietinilor, Vlaicu se dezgheţa uşor. Îl părăsea şi sfiala şi privirea tulbure de pe Calea Victoriei. Vorba lui curgea limpede, presărată cu glume şi cu frânturi de înţelepciune delà ţară. Vesel, comunicativ, naiv ca un copil, spunea tot ce avea pe inimă.
Aveai în faţa ta chipul simpatic al ţăranului nostru. Păstra în suflet neatinsă toată comoara din bătrâni. Când arunca bereta de aviator şi părăsea problemele tehnice, nu mai era decât băiatul fruntaşului Dumitru Vlaicu din Binţinţi.
Vorbea valea Murăşului prin rostul lui.
De-acolo veneau cântecele pe cari le cânta din gură sau din vioară, de-acolo veneau poveştile, principiile de vieaţă, superstiţiile, dragostea lui de sunete şi colori. Un ceas petrecut laolaltă, îmi vrăja toată simplitatea curată a vieţii noastre patriarhale. Părea că în treacăt o mână nevăzută ridicase vălul de pe un colţ înverzit din pământul Ardealului …
Niciodată în îndrumările intime ale sufletului, nu l’a părăsit firea lui de sătean drept, limpede la minte, cuviincios şi măsurat în faptele lui. Mi-aduc aminte, odată, după ascenziunea delà Sibiiu. Vizitam împreună şcoala de industrie ţărănească de-acolo.
Era o groază de lume, toată robită de îndrăzneala lui Vlaicu.
Zburase pe un vânt puternic, primejduindu-şi vieaţa ca de-atâtea ori. Fiecare îi cerea un cuvânt, o glumă, o lămurire. El, însă, intimidat de admiraţia aceasta spontană, cerca să zâmbească, să atragă atenţia în altă parte. Rătăcit se uita împrejur. Era jenat şi ar fi dorit un colţ de linişte. Deodată mă simt că mă strânge de braţ şi mi s’apleacă la ureche şoptind:
— Uite, ce m’am gândit. Văd acolo nişte stofă de odăjdii. Spune, te rog, să facă un rând pe cheltuiala mea, să le trimită în sat la noi pentru biserică. Iaca adresa …
Aşa s’a întâmplat. Odăjdiile dăruite de Vlaicu au plecat peste câteva zile.
Până acolo sus, în albastrul văzduhului, unde plutea el cu aripi meştere, până acolo a putut să-i strălucească crucea umilă de pe bisericuţa din Binţinţi …

Fire de artist,Vlaicu a fost un temperament pasionat. Tot ce făcea, pornea din convingerea şi devotamentul unui suflet cu alvia adâncă. Munca lui era determinată de-o necesitate organică şi n’avea nici o legătură cu micile trebuinţi ale vieţii de toate zilele.
Niciodată nu s’a gândit la o slujbă, la o leafă. Nu cunoştea nici banul, nici mijloacele unui traiu bun. Mergea înainte stăpânit de nevroză, cu mintea chinuită de neastâmpărul creaţiunii. Impulsurile lui veneau dm adâncimi mari, de dincolo de limitele raţiunii. Veşnic frământat de-un gând nou, nu cunoştea odihna. Deprins în timpul din urmă cu călătoriile aeriane, îl chema tot mai des dorul să se avânte în spaţiu.
Îi trebuia lărgime de orizont, viteză vertiginoasă, distanţă. Când n’avea aeroplanul, se urca în automobil şi se îmbăta de ritmul roţilor sprintene. În zadar îi spuneau doctorii să se lase de pilotaj, să facă o cură la Căciulata şi să se păzească cu defectul lui de inimă … Nu-i băgă în seamă …
Odată căzuse bolnav de rinichi şi zăcea de vreo două luni şi jumătate. Palid, slab, cu buzele arse de friguri, stă între perini. Cu capul întors spre fereastră căută din ochi un petec de cer albastru:
— Ce moarte stupidă ar fi să mor în pat! …

M’a prins preajma amintirilor, mă năvălesc fot mai multe aduceri aminte. Ce prietin bun s’a dus … Vlaicu punea în prietinie aceeaş patimă, ca în toate ale lui. Tovarăş devotat în bine şi rău, cu spiritul lui de camaraderie, cu dragostea caldă şi sufletul deschis, păstra îndemnurile fraţilor de cruce din umbra satelor ardeleneşti. Ştiu de pildă, cum el, care aducea toate jertfele, i-a dat unui bun amic nenorocit, vreo două mii de franci din sărăcia lui. Din stolul de gânduri răzleţe, icoana răsare tot mai luminoasă.
Îl văd la Budapesta, sunt doi ani de-atunci. Era în toiul frământărilor recente, când un val din prodigioasa noastră fantazie populară, mă scosese „trădător“, încurcat cu miniştri unguri …
Într’o dimineaţă mi se deschide uşa şi intră Vlaicu. Serios, cu faţa îngrijită, vine la pat şi-mi strânge mâna. Mă frec la ochi buimăcit:
— Tu ce cauţi pe-aici?
El tace câteva secunde şi-apoi, cu glas hotărât: Am venit şi eu … Să-ţi dau ajutor.
Bietul Vlaicu. Nu ştia nimic din mizeriile noastre. Nu cunoştea oamenii, era străin de toate certele, habar n’avea cine-i Kristóffy cu pricina, nu-şi da seama în ce chip şi când s’a răscolit comedia asta. El vedea numai primejdia unui prietin, primejdie care în mintea lui lua proporţii fantastice. Inima îi spunea că nu-i de sfat, că trebue să sară într’ajutor.
Îl văd ca acum. Era întunecat. Amărăciunea mea îl făcea să sufere. În fundul ochilor avea străfulgerul de ură şi n’am să uit niciodată cum, într’un moment de supremă surescitare, a sărit în picioare cu glasul îngheţat de-o protestare sălbatică:
— Eu fac ce zici tu!
M’am uitat la el şi nu mi-am putut suprima un zâmbet: blajinul zburător strângea în mâni un revolver …

Acum Vlaicu nu mai este. L-a fulgerat visul nostru al tuturor, în care s’au muiat şi aripile lui: să treacă munţii, să dărâme, în conştiinţa milioanelor, stavila care ne desparte!
Astfel capătă şi moartea lui un înţeles simbolic, o putere magică, care robeşte sufletele.
Vlaicu e primul sol al unui vis milenar, întâiul soldat căzut pe un câmp de bătaie, cel dintâi sânge vărsat pentru trecerea Carpaților! Ca un post de avantgardă al unei oştiri care aşteaptă ordinul de plecare, el moare prevestind izbânda! Moartea lui zgudue toate fibrele simțirii româneşti. Toți îl plâng, toţi aleargă să-l mai vadă, să-i arunce o floare pe mormânt. Prin inimi trece fiorul cu care se anunţă marile primeniri ale unui neam. Simţim cu toţii măreţia clipei: avem întâiul mort al unei idei, îi aşteptăm pe ceilalţi …
Moartea asta a răscumpărat nemurirea lui Vlaicu.
Pasărea lui nu şi-a oprit numai o clipă aripile, ea va pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, — o uriaşe pasăre albastră a credinţei româneşti! …
Ea arată drumul pe care se merge înainte.
Movila lui Vlaicu e întâiul popas al unei idei în drumul ei de triumf…

O după-amiază tristă de toamnă e acum.
Afară şuieră vântul şi pe fereastra deschisă văd, cum în razele de soare ale apusului obosit, tremură frunze galbene desprinse din castani. Frunze veştede, visuri spulberate, vieţi coborîte în ţărână …
Îmi trec prin minte toţi câţi s’au dus de curând, zburători cu aripile frânte… Iosif, Chendi, Vlaicu … Dorm acum cu toţii … E atât de chinuitoare clipa în care înţelegi, că dacă vrei să mai întâlneşti prietini, trebue să te duci în țintirim …
Întors cândva la Bucureşti, n’am să-i mai văd în gara de nord, aşteptându-mă cu glume şi cântece. Am să privesc împrejur zadarnic şi-o să stau uluit, când are să mă întrebe birjarul: Unde să vă duc?
— Du-mă la Bellu! …

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în eroi romani, istorie, nationalism, Romania, Transilvania, Valahia, vesnicie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Lacrima cerului românesc

  1. Transilvania zice:

    O amintire incetosata a indepartatei mele copilarii este o vizita la casa in care s-a nascut Vlaicu.
    Tatal meu, Dumnezeu sa-l ierte, care era foarte pasionat de aviatie si de tot ce era romanesc, ma luase cu el desi eram doar de-o schioapa, ca sa vad si eu locul unde s-au faurit atatea vise ale neamului. Tin minte o femeie batrana care era sora lui Vlaicu, si una mai tanara (parca nepoata) care ne-a aratat diverse lucruri prin casa si ne-a povestit despre el.
    Mult mai tarziu am inteles ce privilegiu a fost sa intalnesc pe cei care l-au cunoscut personal pe marele aviator si sa pasesc in acelasi spatiu in care s-a miscat si el. Este pacat ca acum nu se mai poate.
    https://alexandracristian.ro/2019/09/23/muzeul-si-casa-natala-aurel-vlaicu/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.