CONTRA PROPAGANDEI MAGHIARE

Tisza Baphomet și odraslele sale

Reproducem capitolul trei al cărţii: “Contra propagandei maghiare”, scrisă de Vasile Coman. Cartea a apărut în anul 1983, Germania – Freiburg.

TESTAMENTUL POLITIC LĂSAT URMAŞILOR UNGURI ÎN CAZUL PRĂBUŞIRII REGATULUI MAGHIAR

Primul război mondial era pe sfârşite, zilele până la prăbuşirea imperiului austro-ungar erau numărate. Aceasta o ştiau şi politicienii unguri, cei mai înverşunaţi duşmani ai libertăţilor naţionalităţilor din imperiu. Dar ei, conducătorii unguri, nu se puteau împăca cu apariţia zorilor libertăţii popoarelor. Şi se opinteau din răsputeri să oprească în loc roata istoriei. Iată declaraţiile a doi magnaţi unguri care aveau situaţii înalte în politica maghiară la sfârşitul războiului: Primul, şeful opoziţiei, contele Juliu Andrassy. Cităm:
Principiile pe care “înţelegerea” le pune la baza păcii trebuie să ne intereseze în deosebi pe noi maghiarii. Ce-ar mai rămâne din statul nostru milenar, dacă acest program s-ar realiza?  Ungaria ar deveni un corp fără formă, care n-ar putea exista ca stat, căci am avea la nord, la sud, şi la est, frontiere desfigurate în care nu ne-am putea menţine. Este oare vreun maghiar, care după publicarea acestor condiţii de pace, să nu se declare gata de luptă cu tot trupul şi din tot sufletul pentru existenţa patriei şi, prin aceasta, pentru existenţa lui însuşi? Când vrămaşii noştri spun că vor să dezmembreze un corp viu, o naţiune existentă de o mie de ani şi că nu vor să vorbească de pace înainte ca acest plan să fie realizat, care trebuie să fie răspunsul nostru? Nu vorbe ci fapte, baionete şi tunuri (3).

Al doilea, Tisza, este şi mai categoric în cuvântarea sa, ca şef al guvernului, rostită în parlamentul din Budapesta la 24 Ianuarie 1917. El cheamă la “datorie” şi “răzbunare” nu numai pe contemporanii săi maghiari, ci şi pe toti urmaşii, să nu se odihnească până nu vor restabili integral statul ungar al lui Ştefan şi între altele zice:
Sunt convins că poporul maghiar n-a degenarat într-atâta încât să accepte o atare situaţie şi dacă – Dumnezeu să ne ferească – o atare nenorocire ne va ajunge, sunt sigur că maghiarii nu vor înceta de a lupta, de a conspira, de a-şi angaja toate forţele spre a distruge noua stare de lucruri (4).

Tisza a lăsat moştenire poporului maghiar un formidabil testament politic din care se poate vedea ura şi dispreţul lui. El îndeamnă pe urmaşi să întrebuinţeze toate mijloacele oricât de imorale ar fie le, numai să-şi atingă ţelul final şi anume recucerirea teritoriilor pierdute.
Alţi politicieni unguri, doar cu un an înainte (1917) ameninţau cu distrugerea pe toţi care vor îndrăzni să se atingă de graniţele Ungariei milenare.
Dar ceea ce este de neînţeles, este cu câtă uşurinţă trec de la cea mai agresivă şi mai şovină comportare, chiar când sunt pe marginea prăpastiei, la umilinţă în faţa sclavilor de ieri.
Şi asta se poate constata din cele ce urmează.
Astfel, o echipă maghiară, desfăşura la Paris o activitate febrilă căutând să convingă Conferinţa Păcii prin falsuri, minciuni, corupţie, că Transilvania nu trebuie cedată unui popor înapoiat, necivilizat, şovin – român – care nu merită să stăpânească alte popoare mult superioare lui. Broşurile, pamfletele, memorandum-urile, articolele de ziar, semnate de oameni politici unguri, inundau redacţiile ziarelor, Cancelariile, birourile miniştrilor, parlamentarilor, ba chiar şi ale Consistoriilor protestante, Episcopiile Catolice, şi Comunităţile evreieşti. Această activitate care nu cunoştea margini, dusă de unguri mai ales prin mijlocirea agenţilor lor din ţările neutre, sau de “inamicii” lor din ţările aliate, mai mult sau mai puţin interesaţi, îndreptată împotriva noastră, a românilor, nu rămâne fără efect (5).
O a doua echipă maghiară de politicieni a adoptat o altă atitudine, exact contrară celei dintâi, alegând calea tratativelor, cu duhul blândeţii, renunţând pentru moment la mândria naţională specific maghiară, mergând până la umilire în faţa valahilor trataţi înainte cum ştim. Pentru a ne impresiona şi a stoarce avantaje au recurs la cele mai senzaţionale compromisuri. Astfel au căutat contact cu politicienii români. (Nu am să mă ocup de contactele prin intermediari care sunt lungi şi neinteresante, ci am să trec direct la întâlniri).
Delagaţia maghiară care a venit la “Canossa românească”, era compusă din:
– Contele Juliu Andrassy fost prim-ministru al Ungariei,
– Principele Ludovic de Windischgraetz, care era înrudit cu familia de Habsburg,
– Waszony Wilos fost ministru, ungur de dată recentă.
Sufletul şi principalul diplomat român care a luat contact şi a dus trative cu diplomaţii unguri, a fost N.P Comnen, fost ministru de externe al României, care relatează:
Auzind el, reprezentantul valahilor detestaţi – ministrul Pâcleanu – că avea să fie solicitat de cele trei personalităţi ale vieţii publice maghiare să-i ajute să salveze Ungaria prin trimiterea armatelor române să ocupe Budapesta, bunul patriot român nu-şi putu ascunde emoţia. Cu ochii plini de lacrimi se sculă de la biroul său, veni spre mine, mă îmbrăţişă prelung şi aducându-şi aminte cuvintele lui Simeon, nu-mi putu spune decât: “Şi acum liberează Doamne pe robul Tău …” (6).

Pentru a înţelege rostul demersurilor delegaţiei ungurilor şi atitudinea noastră, se cuvine să reamintim împrejurările internaţionale din acele momente. Tot Comnen spune:
După prăbuşirea monarhiei habsburgice (Austro-Ungaria) clasa conducătoare maghiară încerca să salveze ceeace spera să mai poată salva din aglomeratul de naţiuni asupra cărora îşi exercitase hegemonia … (7)

Ea acţiona pe trei fronturi: – primul căuta să convingă pe aliaţi că nu merită să stăpânim Transilvania; pentru a-i convinge  întrebuinţau cele mai murdare şi josnice metode: minciuni, falsuri istorice, insulte, daruri, femei şi alte metode de corupţie care, din păcate, au avut rezultatul că au pus în pericol interesele neamului nostru;
– al doilea front, compus de ungurii din Ungaria propriu zisă din perioada lui Bela Kuhn. Aceştia trimiteau rapoarte false la Paris, prezentându-ne ca imperialişti hrăpăreţi de teritorii. Al treilea front era al cerşetorilor de la poarta românilor, care erau mai periculoşi decât cei din primele fronturi.
Şi astfel avu loc prima întâlnire cu delegaţia ungurilor la data de 10 Iulie 1919 la orele 10 la hotelul Schweizerhof din Lucerna, unde ne aşteptau principele Windischgraetz, fostul ministru Waszony şi consilierul Moldovany (fostul prim-ministru Juliu Andrassy lipsea fiind reţinut în pat de o gripă).
Trec peste formulele de politeţe schimbate şi mă rezum la esenţial:
Waszony ne făcu o lungă expunere a situaţiei politice din ţara sa.
După cum ştiţi, incepu el, poporul nostru nici nu vrea să audă de stăpânirea lui lui Bela Kuhn, care a izbutit să pună mâna pe putere numai datorită gestului dement al contelui Karoly. Dacă a reuşit să se menţină până acum, aceasta se datoreşte asigurărilor date ofiţerilor maghiari patrioţi şi anume că el are însărcinare nu numai din partea lui Karoly şi a partidelor democratice care participaseră la guvernul acestuia, dar şi din partea aliaţilor (dacă nu au fost chiar îndemnuri directe au fost măcar îndemnuri indirecte) de a goni rând pe rând, din teritoriile ocupate de români, sârbi şi cehi, trupele acestora şi a reface Ungaria în hotarele ei istorice (8)

Din cele relatate de Waszony mai sus se poate vedea uşor că ungurii, indiferent de concepţiile politice şi sociale, în problema Transilvaniei erau şi sunt, şi vor fi, de-o solidaritate impresionantă, demnă de admirat. Şi multe altele au fost motivele invocate de Waszony să convingă pe delagaţii romani N.P Comnen şi prof. Ghe. Pop, ca să le sărim ungurilor în ajutor.
Printul Windischgraetz:
În nici un caz nu ar trebui să părăsim malurile Tisei, supunându-ne ordinelor Consiliului Suprem. Trupele voastre ar trebui să treacă Tisa şi să ocupe Budapesta. Numai cu concursul dumneavoastră putem să ne salvăm ţara şi să se restabilească pacea şi ordinea în inima Europei.
Acestea au fost ultimele cuvinte cu care îşi încheie prinţul scurta, dar substanţiala expunere (9).

Spun drept – spune Comnen – că la toate mă aşteptam, dar ca să aud, pe un mare senior ungur, înrudit cu familia imperială, că să ocupăm Budapesta … la aceasta nu mă aşteptam (10).

La a doua întâlnire a fost prezent şi contele Juliu Andrassy. Concret ungurii ne solicitau următoarele:
1. România să dea concursul său “guvernului” de la Seghedin.
2. România să încurajeze gărzile albe.
3. Trupele române să treacă Tisa, să ocupe Budapesta, să gonească pe pe Bela Kuhn şi să înlocuiască regimul bolşevic cu un guvern naţional format în jurul “nucleului” de la  Seghedin.
Cu acest prilej se poate constata uşurinţa cu care prinţul Windischgraetz şi maghiarul de dată recentă Waszony ne îndemnau să ocupăm Budapesta; şi în lupta ce se petrecea în sufletul bătrânului om de stat Andrassy care cu inima îndoită şi cu vocea tremurândă de emoţie, trebuia să admită şi el, că numai noi, dispreţuiţii de altă dată (această dată este în anul 1917; nu trecuseră decât doi ani de la acea declaraţie războinică făcută de domnul conte Andrassy în coloanele ziarului “Maghiar Hirlap” din Budapesta din 13-21 Ianuarie 1917, tuturor acelora care ar fi îndrăznit să se atingă de graniţele regatului maghiar)  eram în stare să-i salvăm ţara, în vreme ce însă ceilalţi doi foşti miniştri făceau apel la noi cu inima uşoară, fără rezerve. Fostul prim-ministru îşi ascundea durerea şi căuta pe cât putea să formuleze unele condiţiuni prealabile care să ofere un minimum de garanţii poporului său. Astfel el propunea ca condiţiile “colaborării” cu noi să fie făcute de acord cu patrioţii de la Seghedin, asigurându-ne că poporul maghiar va rămane recunoscător poporului care îl va ajuta să scape de la ananghie. El mai lăsa să se înţeleagă, spune Comnen, că unii dintre prietenii săi se gândiseră să facă apel (ca acel pe care el şi colegii săi, Windischgraetz şi Waszony ni-l făcuse nouă) sârbilor, cu care aveau mai puţine litigii decât cu noi, dar că după o matură chibzuinţă au optat pentru colaborarea cu noi.
Acum fii tare române şi ascultă:
Noi românii aveam o mentalitate occidentală, avem un trecut istoric şi politic mai vechi şi o cultură superioară, ce le ofereau mai multe garanţii (11)

Este pentru prima şi ultima dată când un mare politician ungur ne eliberează nouă, românilor, un astfel de certificat, cum a făcut atunci, la strâmtoare, devoratorul de români Juliu Andrassy.
În ceea ce priveşte promisiunea făcută, că poporul maghiar va fi recunoscător poporului român care îl va ajuta să salveze Ungaria, se va vedea în continuarea acestor pagini cât de bine a fost respectată. Promisiunile de prietenie şi bună colaborare abundau din partea ungurilor fără rezerve, fiindcă ei ştiau că ele nu valorează nici cât o ceapă degerată.Ungurii când făceau acele propuneri de colaborare cu românii scontau pe faptul că românii, orgolioşi, vor cădea repede în cursa întinsă de ei în interesul numai al lor.
Să ascultăm mai departe pe domnul N.P Comnen, sufletul acelor tratative cu ungurii:
Câţiva ani mai târziu (când ungurii nu mai aveau nevoie de ajutorul valahilor) uitând propunerile şi făgăduinţele făcute României, în zilele de pomină din Iulie si August 1919, prinţul Windischgraetz împreună cu compatrioţii săi Andrassy si Waszony au încercat să tăgăduiască participarea lor la acţiunea ce am relatat în paginile de faţă. Prinţul însă uită că în arhivele Legaţiunii române de la Berna se găseşte cererea de audienţă ce purta semnătura sa şi a contelui Andrassy, şi ca atare la Berna cât şi la Ministerul de Externe român există rapoartele ministrului Pâcleanu şi ale mele care dovedeau participarea sa la acţiunea în chestiune.

Dar ceva mai grav, el (Windischgraetz) uită că în aceeaşi epocă, acordase biroului românesc de presă din Berna un interviu, publicat în cele mai importante ziare din lume. Având o adevărată valoare istorică îl reproduc aici integral în traducere:

Aş fi voit desigur să mor pentru a păstra Ungariei, Transilvania. Aş fi preferat să văd de asemenea trupele maghiare intrând în Budapesta pentru a goni pe bloşevici. Acest lucru, din păcate şi nenorocire, nu a fost posibil. Aşa fiind mărturisesc în mod franc că sunt mai bucuros să văd pe români la Budapesta decât pe Bela Kuhn şi pe complicii săi care mi-au ruinat ţara din punct de vedere politic, cât şi economic. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât şi lumii întregi. Relaţiunile viitoare între popoarele noastre depind mai ales de atitudinea României faţă de ungurii din Transilvania şi de rolul pe care guvernul român va şti să-l joace în situaţia actuală.
România poate contribui enorm la ridicarea ţării mele şi ţara mea va şti, la momentul cuvenit să-şi reamintească de serviciile pe care le va fi adus (acel moment cuvenit a sosit în anul 1940 când sub aceeaşi garanţie care ne cerşea mila şi ajutorul în 1919, după Diktatul de la Viena din 1940  ne-au măcelarit; aşa ştiu ungurii să-şi onoreze poliţele). Suntem numeroşi oamenii politici în Ungaria care ştiu că trebuie să lucreze cu România, încercând, cât de putinţă, să uităm trecutul şi să ne vindecăm rănile încă sângerânde. Cât despre politica internă a ţarii mele, am o certitudine absolută că Ungaria este datoare să facă apel la elementele naţionale sincer democratice şi că orice întoarcere spre trecut, sau orice şovăire pot fi fatale renaşterii sale (12).

Comnen în continuare:
Aceste preţioase declaraţiuni, după cum se vede, confirmă pe cele de la Lucerna făcute profesorului Pop şi mie şi pe cele de la Berna făcute ministrului Pâcleanu. Originalul acestui inteviu, iscălit de Windischgraetz şi adresat mie – cu mâna lui – la camera 443 ce ocupam atunci în hotelul Bellevue din Berna, îl posed şi acum (13).
Dealtminteri, când solicitantul de altă dată de la Lucerna şi Berna – Windischgraetz – atins de un straniu lapsus memoriae părea că nu-şi mai reamintea acţiunea din anul 1919, profesorul Ghe. Pop se grăbi să-i reamintească publicând două excelente articole în “Adevărul” din 27 Iunie 1922 şi în “Universul” din 29 Iunie 1929. N-am auzit să fi răspuns la articolele documentate ale fostului meu colaborator (ce sa-i faci, acesta este renumitul cavalerism maghiar).

În următorul capitol voi vorbi despre misiunea mea la Budapesta în timpul ocupaţiei române şi despre noile tentative maghiare de apropiere de români, mergând chiar până la o “uniune personală” sub sceptrul Regelui Ferdinand (14).
Precizez că cereri de ajutor către România din partea ungurilor ca să le salveze ţara (adică să scoată românii castanele maghiare din foc) au mai făcut şi alţii:
– Contele Nicolay Bamfy
– Stefan Bethlen
– Paul Bethlen şi mulţi alţii.
După numărul mare de unguri care au îmbraţişat ideea să apeleze la români să le salveze ţara, se poate vedea clar că a fost o acţiune bine chibzuită şi coordonată. Până si nucleul de la Seghedin condus de amiralul Horty Miklos încerca o apropiere.
Solicitările repetate ale ungurilor făcute românilor în scopul arătat mai sus, poate că ar fi fost acceptate de oamenii politici şi diplomaţii din vechiul regat, fapt ce reiese din insistenţele repetate ale lui N.P Comnen, făcute lui Iuliu Maniu, de a se întâlni cu delegaţii unguri. Însă acţiunea a fost oprită. Iuliu Maniu tărăgănează mereu întâlnirea cu delegaţii unguri sub diferite pretexte, până ce spune clar domnului Comnen că nu vrea să se întâlnească cu domnii unguri.
Insistenţele ungurilor cu “uniunea personală” a trezit până la urmă bănuielile lui Comnen. Să-l ascultăm din nou pe acesta:
Ce rost are această nouă idee de “uniune personală”  a Ungariei cu noi? Este ea o cursă care ni se întinde pentru a ne compromite complet în fata democraţiilor apusene, arătând cât de puţin deziteresată a fost campania (în Ungaria împotriva lui Bela Kuhn şi a clicii sale) şi cât de exagerate erau aspiraţiile noastre?
Încercai să mă lămuresc:
Aţi făcut o aluzie la posibilitatea unei uniuni personale între ţările noastre.
E o idee nouă.
– Cum aţi concepe dumneavoastră realizarea ei?
– Oh, foarte simplu, răspunde el (Waszony, ungurul de dată recentă care domina pe toţi, chiar şi pe contele Andrassy, fiind cel mai energic şi mai îndrazneţ). În mijlocul oceanului slav ce ne înconjoară, singure, ţările noastre nu sunt slave, căci de Austria nu se mai poate vorbi, într-o zi sau alta ea va fi destinată să fie absorbită într-o Germanie mare (această frază s-a dovedit a fi profetică). Aşa fiind nouă nu ne rămâne decât să ne legăm în mod trainic de dumneavoastră. Dinastia noastră, prin greşelile ei seculare, nu mai are sorţi de a domni peste un sfert  din ceea ce a fost Ungaria, fărâmiţată, repet, prin greşelile ei.
Dinastia dumneavoastră, mai tânără, mai sveltă, cu concepţiuni democratice, ignorate de Habsburgi, şi cu legături puternice în apus, a jucat cartea cea mai bună şi poporul o iubeşte. O uniune personală ar înlesni convalescenţa noastră şi uşura coordonarea intereselor comune. Ea ne-ar ajuta să uităm trecutul şi să acceptăm mai usor amputările ce ne ameninţă (15).

Între Comnen şi Maniu a avut loc o lungă discuţie în legătură cu propunerile delegaţiei ungureşti. Comnen căuta cu insistenţă să-l convingă pe Maniu de avantajele pe care le-am putea obţine dacă am ajunge la o înţelegere cu ungurii în problema revendicărilor noastre. Maniu răspunde:
Din cauza politicii de rezistenţă a domnului Brătianu am devenit odioşi la Paris, ungurii fiind priviţi din ce în ce cu mai multă simpatie, punându-se în pericol tot ceea ce de bine de rău se obţinuse până acum; de această situaţie, cine profită, sunt ungurii, bulgarii, ucrainienii şi ruşii care ne prezintă ca fiind nişte imperialişti care nu ne mai mulţumim cu Transilvania, Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea … dorim să anexăm întreaga Ungarie, Ţinutul Vidinului, ba chiar şi părţile moldoveneşti de dincolo de Nistru. Aşa fiind, continuă Maniu, m-am întrebat: este oare prudent prin conciliabilul ce eu, Preşedintele Consiliului Dirigent, l-aş avea cu magnaţii unguri, să dau impresia că nutresc şi eu planuri imperialiste?
Comnen: Răspunsei că înţeleg rezervele sale, însă îmi permit să remarc mai întâi, că nu era vorba de o întâlnire cu “magnaţii unguri” ci cu reprezentanţii majorităţii partidelor politice … (şi multe alte argumente).
Maniu: Ce spui dumneata e judicios; nimic nu va împiedica pe aliaţi – în starea de spirit de astăzi – să dea mai mult crezare celor ce ne acuză de imperialism decât nouă. Dumneata ştii, căci vii de acolo, ca nici generalul Bandholz, nici maiorul Romanelli nu ne sunt sunt prieteni; ba chiar şi francezii ne drămuiesc încrederea şi prietenia; ori, toţi aceştia sunt câştigaţi de unguri. Dar când s-ar auzi că se vorbeşte de o uniune personală, nu am da apă la moara adversarilor noştrii? O asemenea uniune, dragule – răspunse Maniu cu vioiciune – pentru noi este absolut inacceptabilă.
Ea ar însemna dictatura ungurilor asupra noastră. Dacă ungurii ajunseseră să îngenuncheze Austria şi să-i impună voinţa lor, ne putem închipui ce s-ar întampla cu noi, care nu avem nici instituţiile nici tradiţiile seculare, nici aparatul de stat pe care-l avea Austria. Noi cei din Ardeal cunoaştem mai bine pe unguri decât dumneavoastră şi ştim sa ne ferim de ei. De aceea, la această propunere, eu – şi sunt sigur că aceasta ar fi părerea întregului Ardeal, a Banatului şi Bucovinei cand s-ar pune chestiunea – nu aş primi sub nici un cuvânt această sugestie.
Dar, răspunsei eu, ţinând seama de rezultatele Ausgleich-ului de la 1867 şi de experianţa dumneavoastră nu s-ar putea stabili un acord amănunţit care tocmai să ne pună la adapostul riscurilor de care vă temeţi?
Orice precaţiune am lua, ar fi de prisos. Noi cunoaştem pe unguri, sunt mari maeştri ca să răstălmăcească textele în favoarea lor. Repet din nou: o asemenea propunere este absolut inacceptabilă (16).

Mai târziu Comnen s-a întâlnit cu Maniu în Camera Deputaţilor. El relatează:
Maniu: Nu îmi pare rău ca nu m-am întâlnit cu domnii de la Budapesta. Sugestiile lor au venit prea târziu. Acele propuneri erau prea vagi.
Domnii unguri nu s-au gândit să ne facă propuneri substanţiale decât când rămânerea noastră în Ungaria nu mai era decât o chestiune de câteva zile. Un acord ca cel la care te gândeai şi dumneata nu se putea încheia în doua-trei zile. Sunt sigur că nici ei nu s-ar fi compromis să semneze, fără a avea o împuternicire serioasă, vreun act mai important. Nici eu, fără să fi avut – după discuţiuni – o împuternicire de la Consiliul Dirigent şi de la Bucureşti. Ungurii dacă erau sinceri – ceea ce eu mă cam îndoiesc – se puteau deştepta mai devreme. Şi apoi orice înţelegere semnată cu ungurii ne-ar pune în cap nu numai Consiliul Suprem, dar şi sârbii şi cehoslovacii. Azi avem de la Paris ştiri bune. Loyd George şi Clemanceau s-au îmbunat şi luptă să ne salveze nu numai hotarele cu ungurii, dar şi o parte din Torontal, Basarabia şi Dobrogea. Se pare că speranţele sunt bune (17).

Că ungurii nu au sinceri nici un minut în timpul când făceau aceste propuneri, reiese şi din faptul că din momentul când se ştia că România este obligată de către aliaţi să  părăsească teritoriul Ungariei, domnii unguri nici nu au mai vrut să stea de vorbă cu noi. Am să reproduc mai jos câteva pasaje din lucrarea americanului Milton G. Lehrer “Ardealul pământ românesc” Bucureşti 1944:
Ocupaţia româneasca în Ungaria a prilejuit ungurilor cea mai furibundă acţiune de calomniere la adresa armatelor de ocupaţie, bazată pe o sfruntată denaturare a adevărului. Nu există acuzaţie care care să nu le fi fost adusă românilor, cu scopul de a îndepărta de la ei simpatiile lumii civilizate şi de a le capta pentru “nefericita Ungarie”.

Ungurii au dezlanţuit cu acel prilej întreaga artilerie grea a propagandei lor. Şi trebuie s-o recunoştem că sistemul propagandei deşănţate, sprijinit pe fapte imaginare greu de controlat la distanţe de mii de kilometrii, a creat ungurilor aureola de martiri. Ecoul acestei propagande  se mai aude în răstimpuri până şi azi. Li s-a adus românilor în primul rând acuzaţia de a fi înfometat capitala Ungariei, de a fi luat cu forţa tot tot ce le-a ieşit în cale, într-un cuvânt de a fi pustiit întreaga Ungarie.
Fidel principiului care ne-a călăuzit până acum, nu ne vom folosi de mărturia românească a generalului Mărdărescu (pentru elucidarea acestei chestiuni), comandantul armatelor române de ocupaţie din Budapesta, ci vom invoca mărturia obiectivă de o valoare necontestată a unui ziarist american, care se afla în timpul ocupaţiei românesti, în capitala  Ungariei. Din fericire pentru triumful adevărului, ziaristul american Charles Upson Clark, doctor în filosofie, a putut constata “de visu” ce a însemnat ocupaţia românilor pentru Ungaria. El a relatatat în chip amănunţit în lucrarea sa “Greater Roumania” publicată în New York în 1922, un tablou complet al vieţii capitalei ungare sub ocupaţie:
Având fericirea să fi văzut Budapesta sub controlul românilor în Octombrie 1919, voi povesti constatările pe care le-am făcut acolo, fără ca vreun interpret sau ghid oficial să mă fi împiedicat să aflu adevărul …
(Clark recunoaşte că, la plecarea sa din Budapesta, membrii marcanţi ai Comisiunii Americane la Conferinţa Păcii de la Paris i-au descris situaţia pe care o va găsi la Budapesta în culorile cele mai sumbre. Un important diplomat american îi spusese chiar – din auzite bineînteles – că românii nu au lăsat la Budapesta decât pavajul străzilor) Clark:
Trebuie să recunosc că am rămas înmărmurit de cele văzute: românii nu numai că nu au desfiinţat viaţa capitalei, dar au normalizat-o chiar … Românii merită mari laude, din punct de vedere a laturei constructive, pentru tot ceea ce au făcut la Budapesta.
Clark afirmă că alimentele capturate de la armata maghiară au fost puse la dispoziţia autorităţilor civile şi că patru trenuri alimentare din patru direcţii diferite au fost puse în circulaţie pentru hrana capitalei. Pieţele, afirmă Clark, înţestate de ţărani şi cumpărători cu standurile supaîncărcate de păsari făceau ca viaţa să fie mai ieftină ca la Bucureşti, unde de altfel – remarca este tot a ziaristului new-yorkez – prăvăliile erau cu mult mai puţin aprovizionate.

Teatrele funcţionau toate. În seara zilei de 23 Octombrie 1919 jurnalistul american a avut posibilitatea să aleagă între o piesă de Shakespeare “Othello”, “Flautul fermecat” a lui Mozart, “Hoţii” lui Schiller şi alte piese şi operete uşoare, fără a mai vorbi de filmele de cinematograf. Pentru un oraş care trăia sub “cizma umilitoare a unei armate balcanice” trebuie să recunoaştem că distracţiile nu lipseau!
Clark ne mai spune ca sub ocupaţia românească erau deschise la Budapesta expoziţii de artă şi ne informează deasemenea că până şi cursele de cai îşi reluaseră activitatea. Nici o ingerinţă de nici un fel nu s-a exercitat de români asupra libertăţilor cetăţeneşti din Ungaria. În timpul administraţiei române 150.000 de persoane s-au întrunit în mod liber în adunări publice, ceea ce confirmă în totul spusele generalului Mărdărescu:
trupele române nu s-au amestecat în nici un fel în viaţa launtrică a statului maghiar (18).

Cu tot comportamentul  mai mult decât corect al armatei române în Ungaria, mulţi ostaşi români nevinovaţi au fost asasinaţi mişeleşte pe la spate de catre bandele de ucigaşi şovini. Minciunile ungurilor au fost demascate de mulţi martori ori gazetari care au  cercetat în Ungaria comportamentul armatei române în timpul ocupaţiei. Cu toate acestea propaganda veninoasă a ungurilor nu a încetat, ci dimpotrivă s-a accentuat.
–––––––––––––––––––––––––––––––-

Note:
(3) Cf. Maghiar Hirlap, Budapesta, 12-13 Ianuarie 1917, din care am citat esenţialul.
(4) Cf. Maghiar Orszag gyülesi Tudosito, Budapesta, Ianuarie 1917.
(5) Cf. N.P Comnen, Prima expediţie comunistă în Ungaria, Madrid 1957, p. 16.
(6) Ibidem, p.37.
(7) Ibidem, p.21.
(8) Ibidem, p. 31.
(9) Ibidem, p. 33.
(10) Ibidem, p. 33.
(11) Ibidem, p. 35.
(12) În Le Temps, Le Journal des Debats, citat de de N.P Comnen, in op.cit, p. 43.
(13) Ibidem, loc. cit ..
(14) În revista Les Ecrits de Paris, Mai 1936, p. 33, patriotul maghiar Carol d’ Eslary, confirmă, aducând preciziuni, în această afirmaţie: “în vremea când trupele române ocupau încă Budapesta, Regele Ferdinand, însoţit de principele moştenitor, vizitând Ungaria, s-a oprit şi la castelul regal de la Gödöloe unde, în onoarea suveranului, fu organizat un banchet. Cu acest prilej Regele Ferdinand fu aclamat ca viitor suveran al Ungariei. La acel banchet lua parte şi Ştefan Szabo Nagyatad, membru al parlamentului între anii 1910-1918 şi ministrul cabinetului Karoly. Aces om politic se angajase atât de mult în acest proiect de uniune personală ungaro-român, încât în Octombrie 1921, cu prilejul de tentativă de restauraţie a lui Carol al IV-lea, el se refugie în mare grabă pe un vas de război francez, ancorat pe Dunăre. Broşura scrisă de Job Pal, editată cu autorizaţia cenzurii române, sub titlul “ Cine va fi rege al Ungariei?” rămâne o dovadă decisivă asupra acestei întregi agitaţii.
(15) N.P Comnen, op. cit. p.77.
(16) Ibidem, p. 98.
(17) Ibidem, p. 109.
(18) Charles Upson Clark, Greater Roumania, New York 1922, p. 256; reprodus in lucrarea lui Milton G. Lehrer: Ardealul pamant romanesc, Bucuresti 1944, p. 224-226.
________________________________________

Tropote de ponei în pustă
Şi azi ca ieri …
BIHORUL STRAJĂ LA HOTARE
TRATATUL DE LA TRIANON – un act reparatoriu
Cum se folosește Putin de Ungaria ca să distrugă Europa
Femeia ungară în slujba revizionismului
Din Buda(pesta) se revarsă ura
Din Ungaria „conservatoare”
Macaristanul se întoarce la origini
O valiză plină cu bani de la Mafia Solntsevo: are Putin un video kompromat (compromițător) cu liderul ungar?
Fermierii de bani: modul în care oligarhii și populistii mulg Uniunea Europeana de milioane
Viktor Orban – El Lider Maximo