Sus inima Români!

În ajunul adunării delà Alba-Iulia – preot Alexandru Ciura
(Cotidianul Unirea, Blaj 1918)

Alexandru Ciura https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ciura#/media/Fi%C8%99ier:Alexandru_Ciura.jpg

În ziua cea de judecată,
Când faţă’a cer cu Domnul sfânt.
Latina gintă va fi ‘ntrebată.
Ce ai făcut pe-acest pământ?

Ea va răspunde sus şi tare …

Ce va răspunde?
Ce va răspunde Latina gintă — Neamul Românesc din Ardeal şi Ţara ungurească — în clipa istorică înălţătoare, când cătuşele sclaviei de veacuri s’au sfărâmat la picioarele ei?
Cum va îndrăzni să-şi ridice glasul după atâtea umilințe; cum va încercă să-şi întindă brațele spre Libertatea mântuitoare, când ele poartă încă urmele lanțurilor urgisite, ce
i-au pătruns până la măduva oaselor?
Cum va răspunde, când paloşul stăpânilor de ieri, mai fulgeră încă de-asupra capetelor noastre, şi călăii mai au destule ştreanguri, ca să ni le atârne de gât?

Ea va răspunde totuş!
Ea va răspunde sus şi tare: Slavă Ţie Dumnezeule Atotputernic; şi mărire Ţie Geniu al Neamului Românesc, că ne-ai învrednicit să ajungem, — după atâtea veacuri de amar — ceasul sfânt al libertăţii!
Pornit-am sub pavăza biruitoare a Acvilei Romane, pe plaiurile Danubiului ca să rămânem, mai apoi, sclavi în propria noastră ţară.
Veacuri au trecut, şi când Sentinela Romană ne-a adus vestea dureroasă, că Roma nu mai este, ne-am plecat şi noi capul în ţărână şi am plâns cu amar …
Eram rupţi acum de sânul şi braţul ocrotitor al Romei; eram o neînsemnată epavă, un rest din o grandioasă corabie naufragiată, asvârlit la mal.

Am răbdat şi am tăcut.
Am robotit în glia străinului, pe care am stropit-o cu sudoarea și lacrimile noastre.
Am fost cal de ham, și din vreme în vreme, când păharul era plin cu vârf, — ca o amintire ștearsă a obârșiei nostre — puneam mâna pe coase și pe topoară și isbeam la mir, pe asupritori.
Dar tot noi eram apoi cei călcaţi în picioare, cei frânți în roată, cei spânzurați, la încrucișarea drumurilor.
A venit mai apoi — după veacuri de suferințe — cumplitul măcel al răsboiului.
Am fost trimiși, ca vitele la abator. Ne-am dus, cu gândul că tot ni se va face și nouă, dreptate, după atâtea jertfe! Am sângerat pe toate fronturile, sute de mii — și nu știm pentru cine; nu știm pentru ce.
Știm însă, ca cei rămași acasă, au fost târâți în temniți, au fost pălmuiți, scuipați și bătuți până la sânge.
Știm, că ni s’au închis atâtea școli cu forța;
că s’a alcătuit un drept de alegere cu excluderea noastră;
că ni s’a luat dreptul să cumpărăm, măcar cu banii noștri, un jugăr de pământ, pentru care suferiam și muriam;
că s’a proiectat o nouă arondare a comitatelor, cu scopul fățis, ca drepturile noastre să nu poată ieși la iveală, nici în proporția de până acum;
ca sute de mii de dorobanți — sânge din sângele nostru — au murit moarte de eroi pe coastele Carpaților, ca să ne scape de sclavie.
Le știm pe toate!

Am răbdat și am tăcut.
De acum nu mai răbdăm!
O spunem pe șleau, și dacă va fi lipsă, vom pecetlui-o cu sângele nostru:
Dorim desrobirea nostră de sub jugul austro-ungar;
Dorim unirea tuturor Românilor;

TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!

Proclamaţia generalului Traian Moșoiu

General Traian Moșoiu https://jurnalspiritual.eu/wp-content/uploads/2019/03/9-28.jpg

Armata română, de sub comanda generarului Moşoiu, a împărţit pe teritoriul ocupat următoarea proclamaţie.

Români!
De când Gelu a murit moartea de erou pe ţărmul Căpuşului, în lupta cu barbarii cuceritori, mândrul Ardeal a ajuns în grea robie. De atunci au trecut o mie de ani şi Ardealul numai odată şi-a putut rupe lanţurile. Cel mai scump vis al viselor noastre de mărire, Mihai Vodă Viteazul, — sa stins ucis de ne mâni mişeleşti şi cu el sa risipit şi mărirea noastră. Veacurile de amară robie ce au urmat v’au frânt puterile, dar neînvinse rămas-au sufletele voastre!
Şi clipa aşteptată de noi toţi — pe care o profeţiră vizionarii neamului şi o sfinţiră cu sânge mucenicii sute şi mii — iată că este sosită! Lanţurile sau rupt pentru totdeauna.
Armata română păşeşte cu dragoste şi încredere pe pământul Ardealului.
Dorobanţii vin pe pământul robit, — a cărui mărire a fost stinsă de nemernica stăpânire străină — având în jurul frunţii aureola Marelui Voivod.
La praznicul dat nouă de Dumnezeu iată, că se grăbesc toţi ceice au binevestit şi sfinţit cu viaţa acest vis, umbrele legendare ale lui Horia, Cloşca şi Crişan şi craiul munţilor Iancu — ca împreună cu voi cei uniţi pentru totdeauna cu Ţara mamă, să se bucure în ziua marei sărbători.
Români! Cuvântul mândru al libertăţii l-am scris pe flamurile noastre.
Maiestatea Sa Regele Ferdinand, cel mai mare între regi, — a ordonat să trecem graniţele nedrepte, care ne-au despărţit o mie de ani şi uitând trecutul de umilinţe vă întindem frăţească dreaptă, ca să întărim legătura pe care nimenea nu o va mai putea rupe vreodată.

Comandantul armatei a patra
Gen. MOȘOIU                                                                                        vice-col. STĂNESCU

                                                                                                                    șeful statului major