Spre neuitare

Cu profund respect ne înclinăm în fața generației ce a păstrat vie flacăra credinței creștine în temnițele ateo-bolșevice. În lumina crucii, înveșmântați în tricolor, martirii și eroii generației fără de tinerețe s-au împotrivit slugilor comuniste ce slujeau regimul demonic adus pe meleagurile noastre de tancurile sovietice.

Prezentam fragmente din cartea NOI NU AM AVUT TINEREȚE – CRONICA REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE 1945 – 1989, ediția a II – a. ASOCIAȚIA FOȘTILOR DEȚINUȚI POLITICI DIN ROMÂNIA – FILIALA ALBA. Editura Altip, Alba Iulia, 2005.

Trăind în ținuturile din care au răsărit Horia și Avram Iancu, mulți au moștenit de la ei tăria de a lupta numai pentru a-și vedea neamul bucurându-se de drepturile lui firești și tara liberă, fără să pretindă recunoștință și recompense, fără să se gândească să se înzorzoneze cu decorații și diplome. ( … ) Am ținut apoi să spulberăm “caracterizarea” batjocoritoare făcută de Hrusciov în timpul evenimentelor din Ungaria anului 1956, care afirma că “mămăliga românească nu explodează ca gulașul unguresc”. De fapt se știe că în acel timp, în munții României se purtau de multă vreme, lupte armate între trupele de securitate și “haiducii” anticomuniști înrolați voluntar în “Armata Națională Română”.
Aceste lupte, cu tot tragismul lor, au mai continuat încă doi ani, până în 1958, prin grupurile de rezistența din Munții Făgăraș (comandate de Ion Gavrilă Ogoranu și frații Arnăuțoiu), din Munții Apuseni (sub comanda avocatului Leon Șușman și a căpitanului Diamandi), din Munții Dobrogei, Bucovinei și Olteniei și din alte locuri.

A explodat însă și mămăliga românească prin marile demonstrații studențești de la Timișoara, Cluj, București și Iași, reprimate sălbatic, iar mămăliga românească a hrănit timp de zece ani pe cei ce duceau lupta armată împotriva regimului comunist, singura rezistență armată din întreg “lagărul socialist”, patronat de sovietici în Estul Europei.
Armata Națională de Rezistență a fost recunoscută și de democrațiile occidentale, care în mai multe rânduri au încercat, prin parașutarea de români din diaspora, gata de sacrificiu, să-i întărească rândurile și să-i mărească eficiența. ( … ) Trebuie de asemenea să nu se uite că în județul Alba au început, înainte de alegerile din 1946, arestările de intimidare ale fruntașilor partidelor politice naționale și democrate (avocatul Aurel Zgâia, avocatul Traian Mârza, comerciantul Dumitru Șandru și mulți alții).

Tot securitatea din Alba Iulia, încă din anul 1948, a trecut la asasinarea oponenților, cum e cazul studentului în drept Sabin Solomon. Elevii de liceu din Alba Iulia, în entuziasmul lor juvenil, organizându-se, au format chiar un guvern anticomunist. Organizația lor a fost aspru reprimată, prin condamnarea a peste 35 de tineri, cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani, la ani grei de temniță (între 6 și 25 de ani, lotul Munteanu). Studențimea ținutului a contribuit cu efective importante de luptători și opozanți, unii chiar cu arma. Mulți au căzut în lupte sau au fost asasinați după arestare (Alexandrina Pop, Ștefan Popa și alții).

( … ) Trecutul religios, cultural și național al Bălgradului ortodox a fost pus sub obroc. A fost sacrificată și sortită înăbușirii și flacăra de cultură și conștiință națională care ardea în Blajul greco-catolic. Lui Avram Iancu i s-au căutat pete și păcate, ca să fie marginalizat și uitat. Sala Unirii celei Mari de la 1918 a fost prefăcută în sală de dans. Ținutul Albei, cu unitatea sa istorică și culturală, a fost împărțit în patru “regiuni administrative” și a ajuns un ținut de margine, fără nici o importanță, lăsat să se zbată într-o slabă dezvoltare economică.

Regimul comunist a ridicat închisoarea din Aiud la rangul de “gropar” al intelectualității românești. Aici au pierit, aruncați în gropi comune, floarea Armatei Române, mari comandanți de oști din cele două războaie mondiale, preoți cu mult har, profesori universitari renumiți, medici, avocați, gânditori, studenți și elevi, precum și mulți țărani și muncitori. În domiciliile obligatorii din Bărăgan au fost “strămutați”, fără nici o judecată, familiile celor arestați, în special a celor ce au luptat în munți, sau au susținut prin ajutoare această luptă. ( … )

Am stăruit mai mult pe latura suferințelor, chinurilor, schingiuirilor și exterminării la care au fost supuși cei ce au trecut prin anchetele, închisorile și lagărele Gulagului comunist, nu ca să iscăm compătimire, nici să lăudăm, ci să facem cunoscută barbaria regimului comunist, pentru ca urmașii să știe adevărata față a ideologiei marxiste, ca să nu mai cadă în mrejele ei nimicitoare de caractere, de principii, de tradiții și de credințe, pornite să uniformizeze, printr-un colectivism macabru, năzuințele oamenilor spre progres moral, social, cultural, economic și politic. ( … )
Lupta noastră împotriva comunismului nu a început spontan, nu a izbucnit ca un vulcan și nu s-a purtat fără să i se cunoască urmările pentru țară, pentru societate, pentru noi înșine. Am avut și exemplul înaintașilor noștri, al României, care a fost prima țară din lume care a luptat cu arma în mână împotriva bolșevismului ( … )

Dacă virtutea luptei am moștenit-o, cu asumarea ei ne-a deprins istoria românească, care ne-a învățat că cele mai multe rele vin din răsărit, că și atunci când vin din apus ne sunt aduse de confruntările politice, economice sau militare dintre răsărit și apus. Belele din răsărit se știu; năvălirea barbarilor, ciuntiri teritoriale, ocupări ale pământului Țărilor Românești. Istoria ne-a mai dezvăluit că în apărarea adevărului și drepturilor noastre să nu așteptăm ajutor de la alții, să nu nesocotim urmările și să ne avântăm și singuri în luptă. Aceasta, deoarece, de la Aurelian încoace, apusul ne-a părăsit mereu când am fost la strâmtoare; și nu numai când am fost la strâmtoare, ci și atunci când, prin munca și lupta noastră, am fost scuturi de apărare ale “acelui apus”, cum zice Eminescu. Această părăsire a noastră, această nepăsare față de nevoile noastre, această lăsare a nostră în ghearele năvălitorilor porniți să distrugă civilizația creștină, apusul a plătit-o, uneori, destul de scump. ( … )
Mircea Eliade ne amintește două fapte cu urmări catastrofale pentru apus, din cauza nesocotirii nevoilor nostre: Ștefan cel Mare, nu numai că nu a fost ajutat, ci împotriva lui, uneori s-au aliat neamuri creștine cu turcii, acesta fiind nevoit să se ridice singur, ca un zid, împotriva necredincioșilor și a înaintării lor spre apus. Ca, numai după 20 de ani de la moartea lui – Europa rămânând fără scutul românesc – turcii să cucerească Budapesta prin lupta de la Mohaci (1526). Pe Mihai Viteazul nu numai că nu l-au ajutat, dar i-au tăiat capul, ca la 80 de ani după această mârșăvie, turcii să ajungă sub zidurile Vienei. Iar salvarea ei și a Europei s-a datorat unui domnitor român, Cantacuzin, care, deși era vasal turcilor, a întârziat să-și alăture oștirea lor, întârziind și atacul, lăsând astfel răgaz polonezilor să vină în ajutorul austriecilor.

Cum am fost părăsiți după al doilea război mondial (la Teheran, la Yalta, la Moscova și Potsdam și chiar la Conferința de Pace de la Paris din 1946) știm toți, suferind și trăind urmările. ( … ) Trebuie să se știe că lupta armată împotriva bolșevismului s-a purtat pe întreg teritoriul României, nefiind localizată numai în anumite ținuturi. A fost însă mai dârză, mai puternică și mai îndelungată în munți, fiindcă munții au fost totdeauna ocrotitorii românilor în vremuri de bejenie. Multora li se va părea această luptă armată o nebunie; unii vor zice că este o copilărie. Cum și-au închipuit “o mâna de exaltați” că vor putea stăvili revărsarea puhoiului mongoloid sovietic peste România și mai departe peste Europa? Cum au crezut niște “flăcăiandri bezmetici” că vor putea, cu puștile lor ruginite, învinge armata de securiști, bine echipată și instruită, trimisă împotriva lor? Cum au îndrăznit atâtea mănunchiuri de simțire creștinească și românească să spună, cu arma în mână, minciunii că-i minciună, tiraniei că-i tiranie, trădării că-i trădare și celor fără de Dumnezeu că nu-s nici măcar oameni, ci slugi diavolești ale celei mai malefice ideologii și puteri pământești ivită vreodată în lume?

(… ) Au acceptat, totuși, lupta pentru a ține trează conștiința națională, pentru a întreține nădejdea în mântuirea neamului, credeau că tot trebuie să vină odată și libertatea care să ne găsească pregătiți pentru a rușina, cum scrie în Biblie, pe cele ce se cred tari, prin cele slabe, pentru a dovedi celor îngâmfați că “mămăliga românească” poate și să explodeze și să lupte până la jertfa supremă, atunci când ființa națională este în primejdie, când credința strămoșească este batjocorită și când persoana umană, cea făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este terfelită, înrobită și golită de personalitate, fiind coborâtă la treapta de unealtă docilă, manevrată prin frică și teroare, prin raționalizarea nevoilor biologice (i s-a impus și câte calorii are voie să asimileze zilnic) și prin îngustarea orizontului spiritual, dictându-i-se ce trebuie să creadă, ce are voie să citească, obligând-o să-și ascundă gândurile, să-și standardizeze trebuințele, să-și îngroape idealurile.