PARENTALIA – Vasile Pârvan – Memoriale, 1923

ÎNCHINARE ÎMPĂRATULUI TRAIAN LA XVIII VEACURI DELA MOARTE

XXVI SEPTEMVRIE MCMXIX

Sunt Parentalia.
Cei vii pomenesc pe cei morți. E o datorie, pe care muritorii şi-au statornicit-o, dintru însuş începutul gândului despre moarte: liniştea de piatră, în care cădeà dintr’odată viaţa, erà asà de grozavă, încât minţii înspăimântate a muritorilor moartea nu-i puteà fi decât un somn greu. Iar în visele nesfârşitului somn , nu se puteà, ca celor trecuţi dincolo, să nu le vie dorul după cei lăsaţi şi după cele părăsite dincoace. De i-ar fi uitat cei de aici neajutându-i pe aceia în marele întunerec de sub pământ, ei ar fi suferit acolo si sufletul lor chinuit s’ar fi umplut de mânie. Iar mânia morţilor puteà fi blestem şi pieire tuturor faptelor celor vii.
Pomenirea celor morti de curând mai deşteaptă încă jale. Iar întristarea e muzica din care apoi înfloreşte şi gândul celor mulți. — Morţii de demult nu mai dau nici dor, nici durere, celor de azi. Pomenirea lor e numai un gând palid. Şi gândului acestuia, al recei amintiri, îi trebuie tot sângele viu al amintitorului, spre a învià întru viaţa deplină.
Sunt aniversări ale morţilor.
Cei vii caută să împărtăşească pe cei morți cu bucuria ori cu întristarea contemporană. E încercarea de preamărire a celor pe veci adormiţi, pentru a face, prin asemănarea lor cu noi, lauda ori hula celor de azi.
Să pomenim pe întemeietori.
De optspre zece sute de ori s’au uscat florile crescute pe mormintele lor. De optsprezece sute de ori s’au ridicat din nou prin zăpada subtire a primăverii alte flori, proaspete.
Sunt Parentalia.
Oamenii noui, înflorind în marea lumina a vieţii, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noui, ca florile nouă din
pulberea florilor vechi.
În pomenirea morţilor e conştiinţa despre viaţa fără sfârşit în cele obşteşti ale ei, e mângâierea blândă a amintirii, care, şi după mii de ani, învălue cucernic palidele umbre ale celor cosiți, fară reîntoarcere, în fiecare generaţie. Şi viaţa trecută, legată, continuu viu, de viaţa prezentă, birueşte moartea … în care s’a scufundat … ca un călător în ceaţă.
Ci noi, cei singurateci, murim.
Şi cu noi mor toate ale noastre. Moare durerea. Moare trupul omenesc: începutul întregei frumuseţi a lumii acesteia. Moare gandul şi amintirea. Şi moare şi marmora în care am coborât sufletul nostru: rănile ei nu sângeră, ele nu o ucid, ci tocmai prin ele ea trăeste încă mai arzător în cele mai mărunte frânturi ale trupului ei mutilat. Dar moare şi marmora, de rănile vremii. Moare şi sufletul ei, de neînţelegerea oamenilor. Şi nu e nimic atins de mâna ori de buzele noastre, ca să nu moară. Dar cu ochii tăi mari, adânci şi blânzi, dumnezeească Clio, zână a devenirii gândului, tu priveşti crearea prin om a àltei lumi, alta decât cea aspră, cea crudă, cea muritoare, ce ne-au făcut-o zeii. Cu cântec epic tu glorifici, cu cântec liric tu mângâi, pe copilul tău, cu suflet din cer şi trup din pământ, omul, şi tu blândo, tu buno, povesteşti … cé a fost viaţa oamenilor.
Tu, Clio, culegi de pe morminte florile uscate şi ni le faci iară vii, înflorind proaspete, ca cicoarea pe lanuri, în roua dimineţii. Tu, Clio, încălzeşti cu focul tău trupurile de demult
adormiţilor şi îi faci iară vii, trăind din nou puternic în lumea lor şi năvălind plini de viaţă în lumea noastră: cu sângele încă lunecând pe armùrile lor, cu patima încă aprinsă în privirile lor, cu visul încă palpitând în făptura mâinilor lor. Şi între noi oamenii, cei plăpânzi, cei trecători, nemurirea coboară ca raza din cer. Bogaţi de nesfârşitul tuturor luminilor aprinse de cei ce dintru început şi fără de sfârşit au creat lumina, noi copii unei clipe — totuş vecinice: în renaşterea ei perpetuă din cele ce au fost, în nesfârşirea ei de iubire spre cele ce vor fi — strălucim de lumina întreagă a sufletului omenesc întreg, delà cel dintâiu care a trăit, până la cel din urmă care va trai, unul.
Ci de n’ai fi tu, Clio, ca râmele în noroiu, asà ne-am târî în întunerecul unei singure vieţi, cu dimineaţă şi seară, cu zi şi cu noapte.
Tu singură ne faci bogaţi, tu singură ne ridici peste noi, tu singură ne înveciniceşti, — Clio, mărire ţie.

* * *

Ruginiau codrii. Ca nişte paseri obosite coborau legănat către pământ frunzele aprinse de cea de pe urmă sărutare a soarelui de toamnă. Prin satele Daciei mergeau zvonuri de răsbunări romane. Negustorii din Miazăzi se făceau tot mai rari. Şi cei cari mai îndrăzneau să se afunde în adâncimile Daciei păduroase, priveau sfioşi împrejur, vindeau repede şi plecau pe furiş. Ostatecii şi fugarii romani, slujitori regelui dac, lucrau cu zor la întărituri, închideau văile către Dunăre, ridicau burguri, dregeau cetăţile, construiau maşini de asalt, turnau arme. Femeile erau posomorâte. Bărbaţii erau tăcuţi. Erà linişte aspră în toţi şi poruncile Regelui erau grabnic şi cu prisos împlinite. Când începură a cădeà fulgii, ştià fiecare că în primăvară va puteà muri. Flăcăii, cari cu cincisprezece ani înainte, dăduseră Domnului ţării dace, întâia lui biruinţă pe pământ roman, erau acum bărbaţi în putere. Copiii lor se ridicau acum şi ei, gata de pus la arme. Cincisprezece ani soarta răsboiului iubise pe Daci. Din pădurile Suebice ale Dunarii de Sus, până în munţii Parthici, cari facă umbră apelor Tigrului, numele regelui puternic, nobil din viţă de nobili, rege din viţă de regi, Decebal erà pomenit cu cinste şi închinare. Soli daci mergeau în Apus şi în depărtatul Răsărit, la regii neamurilor germanice, sarmatice, scitice, armenice, parthice, ducând sfat de luptă, de împotrivire dârză, de atac necurmat, împotriva stăpânitorilor delà Miazăzi.
Din timpuri uitate de amintirea muritorilor trăiau Dacii pe pământul acesta, îmbrăţişat de cele trei ape, cu marea cetate zidită de zei în mijlocul ţării: cu munţi de patru părţi.
Ei nu erau o biată naţie rătăcitoare, ca vecinii Germani ori Sarmaţi. Ei nu erau o naţie barbară, ca nenumăraţii locuitori ai Nordului mlăştinos, sărac şi friguros. Ei erau statornici, orânduiți, luminați, în străvechi legături cu civilizația elenă, — cu cea mai avântată credință idealistă în nemurire, pe care au gândit-o oamenii, — cu tradiție milenară în cele ale vieții de societate ori de Stat, — cu nume glorios în lupta de libertate faţă de toţi cei puternici din jur, — cu incomparabila epopee de unitate naţională biruitoare a regelui erou Burebista, îndărătul lor.
Trecutul strălucit, de aproape două veacuri înainte, luminà acum şi calea regelui Decebal. Nu puterea, ci unirea, lipsise întotdeauna marelui neam dacic. Ca principii macedoneni, geloși de libertatea lor locală, principii daci ai multelor ţări dace dintre cele trei râuri îşi aşteptau pe Philippos şi pe Alexandros al lor, care cu mână de fier să-i ţie uniți întru marea luptă a aceleeași patrii. Și Decebal erà acum ca Filip. Ci soarta n’a vrut să-i urmeze lui Alexandru.

* * *

Din munţii marelui nostru burg se îmbrăţişează cu privirea în zilele senine întreaga câmpie înconjurătoare, către Tisa, Dunăre, Pont şi Nistru. Precum omul de mare nu se linişteşte până nu pune zăgaz de pământ rătăcirii sale pe ape, întemeind porturi şi staţii
şi aşezări, de jur împrejurul împărăţiei sale de valuri, şi anexând mării tot ce îi formează hotarul ei uscat, — tot asà campeanul și omul stepei, nu s’a liniștit până nu a dat hotar de pământ înalt, de pământ stâncos, mării sale de ierburi și de holde.
Aşà au bătut milenii valurile scite, sarmate, slave, cetatea noastră pe Nistru şi stropi de sânge barbar au căzut în pământul nostru, rodind după firea lui, la marginea înaltă, de Răsărit, a Patriei. Aşa au bătut milenii valurile iazyge, germane, maghiare, cetatea noastră dinspre Tisa şi stropi de sânge barbar au pătat pajiştile noastre, rodind după firea lui, la marginea joasă de Apus, — ba pătrunzând prin portile Munţilor, până chiar în mijlocul burgului, Patriei noastre.
Dar pe razele privirilor noastre, care pătrundeau din creştetele munţilor până dincolo de apele străjuitoare, a mers şi dorul nostru după pământ străin. Şi încotrò erà straja mai tare, într’acolo s’a dus şi dorul nostru mai năvalnic. De când se pomeneşte neam dacic şi neam român, râul nostru părinte, Danuviul, a văzut când ieşeà din valea pannonica pe ambele lui maluri acelaș neam, — pe-al nostru.
Dar ce am voit noi, au voit şi cei din Miazăzi. Apele nu-s granițe, ci drumuri. Şi pentru stăpânirea drumurilor, cu străjuire pe ambele lor părți, s’au luptat întotdeauna statele şi
popoarele. Asà cum toată valea unui râu se umple cu o singură nație, asà stăpânirea unui râu cată să fie deplină pe toată valea lui sub acelaş stăpânitor.
Regele Burebista a stăpânit şi dreapta fluviului. Regele Decebal a căutat să statorniceasca din nou această stăpânire. Era dreptul lor. Caci, delà valea Moravei şi până la malul callatian al Pontului prieten, dave-le dace se ţineau lanţ.
Icoana răspândirii naţiunii noastre pe pământul strămoşesc, se arata şi în această parte a fi fost aceeaş cu cea dacică acum două mii de ani.
Dar pe malul de Miazăzi al Dunării erà acum alt stăpânitor decât în vremea lui Burebista. Lui Decebal îi steteà în față Roma. Şi Roma nu învățase încă a ascultà de nimeni. Pentru brâul de argint al Dunării lupta aveà a fi tot așà de cumplită, tot așà fără cruțare, ca aceea pentru brâul de aur al Rinului.

* * *

Ard trupurile, ca nişte ruguri, de văpaia sufletelor tari cari le încing. Se mistue vlaga pământească a naţiilor, de jertfa de sânge, neîntrerupt cerută, pentru continua biruință, de neînduratul lor suflet luptător. Dar precum flăcăul ce prinde cu braț vânjos arma care cade din mâna unchiaşului slăbit de ani, asà popoarele tinere, cu suflete de copii, cucerite de marele suflet al naţiunii perpetuu biruitoare, prind la rândul lor arma, spre a apărà cu sângele lor tânăr, cu puterea lor proaspătă, marele gând, care e acum şi al lor.
Când, de pe urma nevolniciei ultimului Flaviu, acvilele italice se dară biruite spre Miazăzi, lăsând toată Dunărea șoimului dacic, când Italia slăbită se închină Daciei năvalnice, Spania romană luă asupra ei lupta pentru onoarea, pentru puterea și biruința Patriei mame. Pentru brâul de argint al Dunării luptà acum un spaniol, cu fire tânără, cu credinţă proaspătă, cu speranţă nepusă la încercare; luptà, ca în vremile bătrâne, ale alcătuirii Italiei — când tăria romană se oțelià mai mult prin înfrângeri decât prin biruinţe — cu voinţa hotărâtă de a împlini cele fixate de Roma eternă, fie chiar şi după un secol de lupte şi un ocean de sânge.
Cel ce purta acum armele Romei erà un om liniștit, măsurat, cuminte, modest. Erà doar numai prin tatăl lui dintre cei ce în Senatul Romei hotărau soarta lumii. Bunicul său, poate, nici nu vorbise bine limba romană. El era un soldat, ca şi tatăl său; soldat ajuns general şi atâta tot. Și, fost general, fost guvernator de Provincie, ajuns Împărat, el rămânea încă tot omul din popor, răbdător la muncă, întârziind bucuros la plăcerile trupului, cu nesfârşit respect pentru străluciţii senatori ai Romei, pentru splendoarea Romei, pentru arta cuvântului la Roma. Provincia lui, pe care o guvernase conştiincios şi energie, se mărise acum cât tot Imperiul. Dar sufletul celui ce guvernà era tot cel vechiu, al guvernatorului provincial, al neitalicului, al “neromanului”, care se sfià de Roma şi era adânc tulburat — până la vanitate — când ea i se inchinà: a o dispreţui încă nu puteà, a o stăpâni încă nu-şi simțià îndrăzneala. Şi cât a trăit, n’a putut învăţa acest meșteșug. Senatul Romei a avut două decenii, când a putut crede că mai înseamnă ceva în marile prefaceri ale lumii.
Noi muritorii suntem mari, nu pentru găsirea unui gând într’o zi de noroc, ci pentru urmărirea într’o mie de zile, şi cu, şi fără noroc, a gândului unic, care stă la temelia oricărei vieți creatoare. Şi sufletul nostru se multiplică prin fiecare gând de-o zi pe care-l prindem în sborul lui spre neant şi îl fixăm, ca pe o piatră de monument, în opera noastră unică, în gândul nostru unic. Ci fiecare din noi, într’o singură zi, cu un singur gând, e mai slab, mai sărac, mai neputincios în cele eterne ale vieţii, decât plugarul simplu, decât cărătorilor de poveri în porturi, a căror viaţă e clădită pe legătura dintre toàte zilele vieții lor într’o singură datorie, a muncii. Marea noutate, marea creare, e iubirea aceasta continuă, neobosită, pentru gândul unic. El culege gândurile fiecărei zile, le ciopleşte după nevoia marei opere în care le închide, şi, prinzându-le acolo cu însăş viaţa, cu însăş iubirea noastră, el crează o viaţă nouă, biruitoare a timpului, din viaţa noastră cea veche şi roasă de timp.
Aşa era mare, simplul, cumintele, modestul, neînvăţatul spaniol, care era acum împărat al Romei. În viaţa unei singure zile cel de pe urmă senator din Roma ar fi fost — poate — mai înţelept, mai strălucitor, mai vrednic de purpură, decât dânsul. Şi de aceea, pentru fapta unei zile, Ulpius Traianus, împăratul, ruga pe învăţatul, pe strălucitul Licinius Sura, senatorul, să-i scrie cuvintele de solemnă prezentare: zadarnicele discursuri sclipitoare, care învălue în înșelare mintea ușuratică a muritorilor. — Dar pentru fapta celor o mie de zile, pentru întărirea întru alte secole a marei împărăţii care se clătina, strălucitul Licinius Sura sfătuise în ceasul cel greu pe blândul şi slabul Cocceius Nerva, senatorul travestit în împărat, sa arunce pe umerii simplului, modestului, neînvăţatului Ulpius Traianus, provincialul, hlamida de fier şi foc a unei împărăţii, pentru statornicirea căreia numai jertfa fără sfârşit a victimelor umane încoronate cu laurii biruinţei şi jertfa necurmată a victimelor miserabile sfasiate de lanţurile robiei, erau faptă îndestulătoare.

* * *

Omul crede că pentru dânsul natura va înfranà legile ei, le va da un alt curs, le va duce pe drumul pe care ni s’a parut în slaba noastră experienţă că ar puteà fi, măcar accidental mânate. Caci aspectul material, palpabil, al întâmplărilor omeneşti acoperă sufletul faptelor, întocmai ca o mască hâdă un suflet de înger, şi ascunde ochilor noștri — nedeprinşi a vedeà pătrunzător — esența vieţii senine, indiferente, obiective şi unice, care pulsează, neschimbată de voinţa umana, după legile ei, cosmice.
Și marea înşelare târăste indivizi şi popoare în suferinţă şi moarte. Un om loveşte pe altul numai pentru a-şi mulțumi mânia, — dar iată, cel lovit moare şi agresorul îşi risipește propria viață fiind scos dintre oameni. Un popor e închis de altul prin răsboiu, spre a nu mai crește, — și iată, poporul închis se întinde pestre întreg pământ prin darurile geniului său de natură pacinică. Decebal luptă să facă un imperiu unitar thraco-dacic şi îşi găseşte moartea, distrugerea ţării şi pieirea întregei vieti politic-naţionale a poporului său. Traian distruge Dacia, spre a aveà liniște la hotarul Dunării de Jos și a păstrà Romanismul din Sudul râului, — şi în loc de liniște, care nù ţine, se naşte un nou popor, care va trăi chiar când întreg Romanismul oriental se va risipi în pulbere. Traian aduce colonisti nenumăraţi, spre a face o ţară romana, în limitele romane, — şi în loc crește o țară Dacă, numai de limba romană, dar în hotarele dacice şi cu sufletul dacic — aborigen — până în îndepărtaţii ei descendenți de astăzi. Se poate cu sila schimbà haina unui popor. I se poate impune de cuceritor limba, fără cunoaşterea căreia cuceritul nu-și poate nici cât de puțin ușurà robia lui. Cuceritorul dă poruncile în limba lui, iar cuceritul trebuie să le înțeleagă, să le împlinească, sau să moară. Se poate schimbà şi numele poporului cucerit, caci el nu mai e decât lucrul cuceritorului, — şi pe pământul cucerit nu mai dictează şi nu mai dă veste lumii despre cele ce sunt acolo, decât cuceritorul. Pentru lumea cea mare cuceritul a murit. Dar nu pentru legile eterne ale firii. Asà precum toate masacrele nu pot fi destul de depline spre a desființà rasa supusă, ci ea se îndoaie ca oţelul sub greutatea năvălitorului şi apoi, încet-încet, se îndreaptă iară, insinuându-se prin însăş carnea celor nou veniţi, tot asà cuceritorul, venit din țara lemnului şi a mlaştinelor friguroase, în veci nu va mai cladi în lemn şi nu se va mai îmbrăca în piei, în țara pietrei şi a soarelui blând şi senin. Şi casa lui şi masa lui şi podoaba lui şi , încet-încet, sufletul lui, se vor da după cele ale cuceritului şi cultura lui va fi potrivită după cultura cuceritului, întâiu mai slabă, că el va fi mai nepriceput și străin, apoi tot mai asemenea cu a cuceritului, doar ceva-ceva schimbată din firea lui deosebită ca sânge și foc lăuntric, — dar în cele mari ale ei ea va fi, ca dintru începutul vieții omenești în acea parte a lumii, cultura țării, iar nu a omului. Şi cum se întind stejarii numai până la anume înălţimi şi latitudini, asà îşi păstrează popoarele sub numele diferite, pe care li le dau valurile marilor ondulaţii raciale, aceleaşi ţinuturi de străveche înrădăcinare, în aceleaşi granițe, pare că fixate până în amănuntele separării uscatului de ape.
Priviți lumea Celţilor în luptă cu Germanii, apoi a Gallo-Romanilor, apoi a Francezilor, şi urmăriţi în miile de ani granițele de Răsărit ale poporului cu cele trei nume şi, totuş, cu acelaş hotar. Priviți granițele Italicilor spre Illyri, iar apoi Slavi, şi înfăţişarea lacului, de jur împrejur italic, al Adriaticei, de doua mii de ani încoace. Priviți granițele naţionale ale Dacilor lui Burebista şi Decebal şi ale Românilor lui Ferdinand Biruitorul. Urmăriţi pe Thracii Balcanilor în aşezarea lor predilect continentala, cu întregul litoral în mâinile vechilor Eleni şi pe urmaşii lor Turano-Slavi de astăzi în aceeaş strictă aşezare continentală, cu întregul litoral în mainile Grecilor contemporani. Cercetaţi marginea mării nesfârşite dintre coloanele lui Hercule şi pustiul Tanais acum două mii de ani şi astăzi: aceeaş limbă greacă vă va răsunà la ureche în antica Massalia şi în noua Odessă. Caci muntele şi marea îşi au oamenii lor deosebiţi. Coasta mării, cu locuitorii ei, e o anexă a apei, iar nu a uscatului de care se ţine. Şi Atlantica nordică îşi are pe ambele ei coaste îngheţate pe aceiaşi Dani-Norvegieni. Egèica îşi are pe aceiaşi Greci. Coastele Mării Negre sunt o anexă a vieţii mediteranee, iar nu osteuropene. Neamurile migrează, dar culturile rămân. Şi cum nu singularul, ci genèricul, e aceea ce hotărăşte în viaţa popoarelor, nu perpetuele onduțatii etnice, care amestecă neamuri cu neamuri, le învălmăşesc, le mână iară către locul de plecare, întrucât nu s’au risipit cu totul în marea migraţie, — ci statornica precumpănire a ţării de bază, cu poporul ei primitiv, înrădăcinat în țarina pe care de milenii o lucrează, cu cultura lui fixată de legile supreme ale firii, carora noul venit trebuie să li se supună, asimilandu-și-le, sau să piară, hotărăște de accea ce în istoria universală s’au chemat, asà de adesea cu atâta de slabă înţelegere: migraţii etnice, stabilități culturale, ori aptitudini diferenţiale ale rasselor.
Caci dacă naţiunea nu e nici ceva fix etnic, fiind întotdeauna în fiecare naţiune un nesfârşit amestec de neamuri, contopite încă delà primele rătăciri interdiluviale, — dacă națiunea nu e nici limbă, căci acceaș limbă poate fi a mai multor națiuni, — şi cu atât mai puţin un simplu nume, pe care-l poate impune unui popor chiar numai o mână de cuceritori tirani, — atunci nu e ea oare aceà expresie culturală creată de înrâurirea pământului asupra omului, nu e ea realitatea biologică a omului modificat de pământul pe care se aşează, după legi neschimbate, care-l modelează analog, oricare i-ar fi originea şi numele? Şi atunci, ideea naţională fiind o stare de conştiinţă, înainte de toate culturală, iar geografia umană demonstrând nù după oameni, ci după pământul pe care se aşează, adevărate autochthonii culturale, nu ajungem oare la marea realitate istorică, asà de neînţeleasă atâta vreme, aşa de combătută şi de contestată, a autochthoniilor naţionale?
Mai poate fi atunci vreo minune că granițele aşa zise etnice ale poporului regelui Decebal sunt aşa de amănunţit identice cu granițele aşa zise etnice ale poporului regelui Ferdinand?

* * *

Popoarele modelate de pământul pe care prind rădăcini, se supun legilor lui. Şi nu va fi putere pe lume să le împiedice a tinde mereu să împlinească, veac după veac şi mileniu
după mileniu, poruncile legilor pământului lor. Nici o suferinţă, nici o jertfă, nici o sângerare nu le va înspăimânta. Nici o huzurire a păcii nu le va moleşi până într’atâta, ca să se supună fără luptă unor legi omeneşti străine, protrivnice pământului din care se hrănesc.
Iar când vlaga lor se va fi sfârşit, când ele vor trebuì să-şi înnoească sângele, primind alt popor pe pământul lor, ca Domn al lor şi al pământului lor, acest popor va reluà lupta
cu aceeaş credinţă către străvechiul pământ, ca şi când şi el, dintru începutul vremilor, ar fi fost fiul lui. Şi, vechiul popor şi noul popor, contopite în indissolubile legături de sânge, nu vor mai fi decât unul şi acelaş, dar numai într’o nouă generaţie a lui: ca fiul născut din cei doi părinți, de neamuri deosebite, fiu deopotrivă al amânduror părinți.

* * *

Viaţa popoarelor e ca viaţa mării: pe adâncurile, perpetuu liniştite, se iscă şi se potolesc — sus — furtunile. Se cutremură tăriile de marile ciocniri ale neamurilor, în răsboae. Ard orașele, se dărâmă templele, valuri de sânge curg din rănile miriadelor aduse la apriga furtună a uciderii de vânturile gândurilor celor de sus, cari conduc naţiile. Pe viscol şi senin, în zi şi în noapte, neîntrerupt mugeşte uraganul morţii … Ci, când iarba mijeşte printre bulgării de zăpadă, neschimbat ca Luceafărul, care se arată la Apusul şi la Răsăritul fiecărei zile, muncitorul pământului iese, potolit și sigur de ritmul mişcărilor lui, spre a brăzda pământul şi a creà din nou viaţa.
Pe adâncurile liniştite ale vieţii nemuritoare a popoarelor, se sbate, sus, furtuna vieţii trecătoare, a patimelor gândului schimbător, purtat de puternici ce încearcă — aşa de zădarnic — să mâne după voia lor cursul vieții adâncurilor.
Şi totuş, şi în adâncuri sunt mari isbucniri ale focului subpământean, care tulbură și ridică, până în lumina apei mereu agitate, perpetuu liniștitele unde ale abisurilor. Cât inima omenească se va mai puteà aprinde pentru ceva în lumea aceasta, biruind gândul rece şi cântăritor, iubirea celor mulți, pentru cele vecinice ale lor, va izbucni ca focul cel nestins, tulburând abisurile.
Şi oamenii se vor ucide între ei.
Caci numai atunci s’ar lăsà muritorii judecaţi în iubirea lor de alți muritori şi şi-ar lăsà luate în pace: femeia, țara, credinţa, când iubirea lor ar fi biruită de frica de moarte. Și Dacii nu cunoşteau frica de moarte. Ei iubeau moartea, o doreau, alergau după dânsa, şi pe porțile ei întunecate, ei socoteau că intră, nu în eterna nefiinţă, ci în eterna viaţă cu zeii. Dar mai mult decât moartea, ei toţi, cei multi, cei umili, cei din adâncuri, iubiau țara Dacă. Și atunci când nici prin moartea lor ei nu-i puteau răscumpara libertatea, când nici prin întoarcerea mereu năvalnică din trista pribegie pentru libertate, ei nu o mai puteau mântui din robie, atunci plecau şi ei genunchiul înaintea Domnului străin, spre a-i fi robi împreună cu pământul robit, spre a mângâia cu trista lor iubire jalea amară a patriei înlănţuite.
Apărarea pământului dacic de regele Decebal şi poporul său a fost un imn de iubire cum rar au mai înălţat popoarele moşiei lor amenințate.
Cucerirea pământului dacic de Împăratul roman şi frângerea naţiunii dace a fost suprema afirmare a geniului Romei în potrivirea, la firea şi făptura lui, a celor trei continente ce se ating împreună la marea-cea-de- mijloc. După această ultimă, şi cea mai strălucită biruinţă, Roma n’a mai putut merge înainte, puterea ei n’a mai rodit. În lupte titanice
ea a cercat să păstreze neatins ce crease, și, veacuri la rând, ea a luptat, până ce, obosită, sfârşită, dar cu copiii ei toţi maturi, în stare acum să se apere și să trăească singuri, ea a trecut din viața aceasta, cum trece tot ce e omenesc, fie și după milenii. Pe anticele ogoare ale popoarelor aborigene ce se întind până la Rin ori în Alpii Răsăritului, şi în marea cetate carpatică, țarina însăş, de multul sânge roman, vărsat ca jertfă, devenise romană. Aborigenii se făcuseră fii ai Romei. Popoare după popoare s’au revărsat de atunci peste pământurile Romei şi toate s’au topit în marea flacără a vieții romane.

* * *

Răsboiul nu se face numai de cei tari, ci şi de cei slabi. Şi mai totdeauna cei slabi, iar nu cei tari, îl şi încep. Caci cei tari n’au nevoie de răsboiu, pentru a întinde puterea lor.
Ei trăesc numai, trăesc puternic, și puterea vieții lor răstoarnă popoarele şi împărăţiile, cum colţul seminţei răstoarnă primăvara bulgării de deasupra lui și crește tot mai înalt, spre soare. Deaceea e și așa de deosebit răsboiul, așa cum îl fac cei slabi, de răsboiul făcut de cei tari.
Cei slabi simt că chiar biruind, nu vor puteà păstra ce au cucerit, şi deaceea distrug, pradă, ucid, necinstesc pământul şi poporul cucerit. Răsboiul celor slabi e ca mânia de femeie: furios, plin de vorbe zadarnice şi stins de sine însuş prin lipsa puterii pe mai departe. Răsboiul celor slabi e răsboiu de năvălire şi de surprindere, e răsboiu de noroc. Și ca norocul de nestatornic şi înşelător e şi mersul lui. Răsboiul celor slabi e, când devine tragic, prin ridicarea celor tari împotriva lor, cu gând de desfiinţare, răsboiul desperării, e răsboiul eroismului solitar şi zadarnic, e răsboiul marilor catastrofe ale naţiunilor şi conducătorilor. Răsboiul celor slabi e pilda crudă dată de zei muritorilor asupra nimicniciei tuturor celor omeneşti. El este oracolul Destinului pentru împlinirea celor dintru început hotărîte, ca acei slabi să cadă, căutându-şi prin neînţelepciune singuri ruina, pentru ca astfel din viaţa lor sa se împuternicească cei tari, cum din carnea căprioarei plăpânde se împuterniceşte lupul pădurii.
Cei tari simt că, chiar biruiţi, nici o putere duşmană nu se va puteà sălăşlui prea mult pe pământul cucerit delà dânşii şi că întru sfârşitul sfârşitului tot o vor alunga. Iar când cei
tari merg înainte, când puterea lor se întinde biruitoare peste pământurile şi sufletele altora, atunci cei tari clădesc în piatră fiecare pas mai departe în țara unde au intrat. Ei nu distrug, ci construesc din nou, pe alte temelii. Ei nu năvălesc furiosi, ci împing liniştiţi şi siguri de sine, definitiv, ireparabil, pe adversar tot mai departe. Ei nu pradă, ci pun în circulaţie nouile bogăţii, cucerite. Răsboiul celor tari e vestii dinainte. El nu e răsboiu de noroc, ci de cumpănită apărare, prin slăbirea sau nimicirea celui ce ameninţă. Şi dacă adversarul e cu multă viaţă în el, cei tari fac răsboiul de durată, până la sfărmarea finală, oricât de târziu ar veni ea, a celui ce a turburat lumea şi viaţa.
Priviți pe alba columnă din Roma povestea cea tristă a căderii Daciei. Sunt chipuri cioplite, în marmoră rece, a marelui foc, care a topit două popoare într’unul.
Numai prin luptă, prin luptă dreaptă, deschisă, fără meşteşuguri şi cu toate puterile, delà om la om, delà erou la erou, Dacii nu pot fi biruiţi. În multele icoane ale marilor bătălii e una, a celei dintâi, când cei doi adversari şi-au măsurat întâia oară puterile şi popoarele, conducând singuri bătălia. Sprijinit pe ultima sa cetate de ziduri, ridicată la capatul drumului clădit de legionari pe pământul dacic, Împăratul trimete în crâncena cumpănire rând pe rând tot ce are mai aprig între barbarii aduși la credinţa romană, tot ce are mai nezguduit în măreaţă liniște între Romanii săi legionari. Sprijinit pe cetatea sa de munți şi de codri, Regele trimete în focul bătăliei cetele sale — în rânduri strânse — cu principii lor în frunte, bărbaţii în putere, ca şi flăcăii încă tineri: cu fața de copile.
Şi însuş Iupiter Tonans dă ajutor Romei, bătând cu furtună de ape în faţă pe Daci. Cad Dacii ca spicele sub mâna scerătorului. Și Zeul însuș îi acopera cu trăznetele sale. Și totuș nu-i biruință. Împăratul privește trist după bătălie, departe în munţii duşmani la marea cetate ce n’o poate încă cuprinde.
Dar anului unu îi urmeaza anul doi, şi, de va fi nevoie, anul o sută, al luptei. În năvăliri nouă atacă Dacii chiar malul roman al Danuviului. Pe văile înguste, în pădurile munţilor, ei închid cu ziduri delà un mal la altul calea invadatorilor ce-şi clădesc drumul prin trecători. Şi e un pas mai departe, făcut în ţară Dacă, fără sânge roman vărsat ca jertfă. Sfărâmarea Dacilor în luptă deschisă, înaintea pătrunderii Romanilor în munţi, e însemnată cu grele pierderi romane chiar de săpătorii în marmoră, cari — afară de aici — nu dau niciodată chipul celor căzuţi ai Romei.
An după an, până la al şaselea, ţine lupta.
Tot mai departe pătrund, zidind, legionarii. Castru de castru, şosea de şosea, se împlântă tot mai adânc în codrii tăiaţi fără milă, în tot mai largi luminişuri, pentru liniştea de atacuri furişe ale celor înfrânţi. Cetăţile dace sunt asaltate, satele lor sunt arse. Tot mai departe pribegesc învinşii, cu bătrâni, cu femei, cu turme.
Ci măreţ banchet funerar au serbat cei puternici ai Daciei, când furtuna deslănţuită de ei a dus, în al şaselea an al luptei, la robia patriei lor. Subt zidurile cetăţii mugeà bătălia. Pe înaltele acoperişuri alergau flăcările. Pe cărări întunecate se afundà, pentru lupte nouă, tot mai departe în codrii ţării sale, Regele. Ci ei serbau, liberi, în ţară încă liberă, unirea lor liberă, cu moartea. În triumfuri romane, grumazul lor nu puteau să și-l plece. În milă romană, ei domnii, ei dăruitorii de milă, nu sufereau să se întineze. La luptă mai departe sufletul lor amar nu-i mai îndemna, ca pe Rege. La Zalmoxis ocrotitorul, ridicați pe palme de blânda zână a morţii, acolo erà drumul, acolo erà mântuirea, măreţelor căpetenii dace. Acolo, ca cel de pe urmă, aveà a veni, în ceasul supremei ruini, Regele. Cel dintâiu la sângerarea pentru patrie, cel de pe urmă la mântuirea întru eterna libertate.
Cântă, Melpomene, moartea regelui Decebal.

„Pe norii zenitului ţin sfat zeii. E ψυχοστασια. În talgerele de aur se cumpănesc două suflete. Al împaratului Romei e unul, al regelui Daciei e altul. Apasă pe talgerul Romei
privirea de soare a părintelui Iupiter Capitolinul. Apasă pe talgerul Daciei privirea de foc a stăpânitorului trăsnetelor Zalmoxis Dacicul. Şi nu e mijloc să se plece mai tare un talger, ca să condamne la cădere, ruşine, moarte, talgerul cel mai uşor. Şi fața zeilor se întunecă şi iubirea pentru ai lor îi tulbură şi războiului muritorilor, cumplit, pare a se adăogà, în tării, războiul zeilor.
Ci Artemis-Bendis-Diana îndreaptă ochii zeilor către pământul de lupte şi sânge. Făptură minunată de cetate luceste în raza de soare. De munți păduroşi i-s zidurile, de fluvii largi i-s şanţurile.
— Aceasta-i cetatea credincioşilor mei. De vi-s dragă , vă cer ascultare.
— Din timpul când Gaia a creat Cerul, Munţii şi Marea, Moirele aspre au pus legătură crudă: că tot ce e viaţă să fie mereu cucerit prin moarte.
Cetate de zei, ori cetate de oameni, zid al Titanilor, ori zid de mâini muritoare, nu va trăi fară jertfa celei mai scumpe vieți zidite în piatră de meşteri. Ci cel mai scump suflet al
cetăţii mele de munți şi de ape e sufletul Regelui dacic, cumpănit în balanţa de aur.
Pe veci să trăiască cetatea, cu sufletul lui prins în ziduri.
Prin codri uitaţi de lumină grăbeşte spre Nord biruitul. Încă odată, mai vrea să-şi adune vitejii, să lupte cu Cesarul Romei. E singur. Sufletul lui arde de iubirea pământului tată. De-ar fi zeu, ar da suflet copacilor uriaşi ce-l cuprind sub bolta lor largă şi plină de murmur.
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
Pe norii zenitului zeii au hotărât. Cu rază de soare Iupiter luminează calea Romanilor cari grăbesc după Rege … În balanţa de aur talgerul lui se ridică …
Cu arma muiată la zile de glorie în sânge duşman Regele, liber, pe pământ încă liber, săvârşeşte jertfa.
În zidul cetăţii de munți şi de râuri, sufletul lui părintesc ocroteşte, etern, dăinuirea Daciei.”

* * *

Furtuna delà fața mării s’a potolit: marea răscolire a isbucnirilor din adâncuri s’a liniștit: e pace și cântec al vieții peste tot locul. S’au împlinit cele hotărâte de zei. Prin satele Daciei se văd pretutindeni feţe străine: din împărăţia cea fără margini curg mereu oameni noui, cari se aşează pe plaiurile patriei. Drumurile şi-au schimbat cursul: nu mai merg, ca pe vremea Regelui, mai mult pe culmi, ci, pe văile râurilor, soldaţii cei noui zidesc drumurile nouă ca pentru vecinicie; burgurile principilor s’au pustiit; Domnii lor odihnesc sub brazdă. Cetăţile nu se mai ridica pe vârfurile de dealuri, ci se clădesc pe maluri de ape, la margini de drumuri. În munţii cu aur, în dealurile cu sare, sapă acum cei veniţi de departe şi scot cu hărnicie averea pământului. Şi cetăţi şi oraşe de piatră şi case şi tempie şi băi şi vile de marmoră se ridică — în înfăţişări italice — dintr’o zi pe alta.
Şi negustori nenumăraţi cutreieră ţinuturile şi soldati de ai Romei se aşează la sate după isprăvirea slujbei lor grele; şi tot mai departe pătrunde vorba romană, credinţa romană, viaţa romană. Dar cei nou veniţi nu se mai gândesc la vechile lor patrii. În țara eroului Rege ei nu se mai simt Romani, ci Daci. Şi Dacii cei vechi, ce au mai rămas în țară, nu se mai simt așà de înstreinaţi ca să fie la fel cu cei ce au devenit tot Daci, cu toată vorba şi gândul şi viaţa lor romană. Iar cântecul muncii, pe anticele ogoare, începe să răsune în sunete romane.
Ci din Miazănoapte bat mânioşi la porțile patriei robite Dacii-cei-liberi. Când principii au băut cupa morţii, când Regele a sfâşiat cu spada proprie vălul veciniciei, poporul a dat foc satelor şi cu femei, cu copii, cu vite, a pornit către munţii, ce tot mai departe dau ocrotire, în Nordul păduros şi sălbatec, pribegilor dornici de libertate. Dar în aspra ţară carpică, costobocă, sarmatică, străinii din Sud nu-şi pot găsi pace. Mor părinţii de dorul patriei robite, iar fiii le moştenesc acelaş foc sfânt de iubire a străvechei țarine dace. Şi fiecare generaţie, sfărâmând zăgazul graniţei romane, năvăleşte în Dacia-mamă, dă tributul de sânge Romei, care neîndurat sdrobește ceata năvalnică: și miriade de Daci liberi sunt transplantați de Cesari, înapoi în patrie, ci — într’o lume romană.
Şi deceniu după deceniu Dacia îşi recapătă copiii pribegi, cari întăresc cu sufletul lor aprig viaţa roditoare a Patriei. Şi când, după trei jumătăţi de veac, cei delà Roma pierd nădejdea de a mai ţine închise hotarele mereu rupte de barbarii germano-sarmatici, când slaba lor minte crede că îndărătul apelor late ale bătrânei Dunări s’ar putea mai uşor feri de diluviul barbar, Dacii cei liberi sunt cei mai năvalnici, sunt cei mai aprinşi, în lupta de reluare a Patriei.
Pe columna de marmoră palidă din forul biruitorului lui Decebal cea de pe urmă icoană a marilor lupte arăta plecarea în exil a neîmpăcaţilor iubitori de libertate dacică. Și Roma şi Cesarul credeau că au biruit. Dar continuă contestare a biruinţei au făcut mereu-nouile, false, triumfuri, de Dacicus Maximus, ale împăraţilor veacului următor: Maximinus și Maximus și Decius și Gallienus și Aurelianus însuș.
S’au întors vremile: legionarii se retrag în Imperiu; Dacii se reașează în patrie. Ci nouii veniţi sunt acum — după trei jumătăţi de veac — mai puţini ca ţăranii pământului dacic — de rassă şi romană şi dacă, dar de singură limbă romană — uniți pentru vecie în aceeaşi iubire către pământul patriei lor comune.
Se pustiesc orașele de piatră şi palatele şi teatrele şi băile, de granit şi marmoră; se acoper de pălămidă drumurile zidite de legionarii Romei. Se duc cei bogați, cei dornici de liniște, cei ce niciodată n’au iubit pământul Daciei. Dar din nou se îndesesc satele după străvechea obicinuire dacică. Din nou se clădesc casele numai după antica tradiţie thracă. Şi portul lucrătorilor țarinei roditoare a rămas acelaş ca înainte de venirea oaspeţilor italici. Şi aşezămintele vieții lor simple, sătene, înaintea cărora şi Romanul trebuise să-şi îndoaie legile lui rigide, organizând rural Dacia, se reîntaresc, ca în străvechile timpuri libere.
De marea lumina a Romei rămâne însă pe veci luminată Dacia. Melodioasa alintare a dulcelor vorbe italice robeşte pe toţi strănepoţii eroului Rege. Şi numelui Daciei furat de Roma, copiii Daciei îi pun în loc însuș numele Romei. La Miazăzi de brâul de argini, pentru care au luptat până la moarte Dacii şi legionarii, Cesarii întemeiază o nouă Dacie. Ci în Dacia cea adevărată, în mijlocul barbarilor cu cari nu mai seamănă nici în graiu, nici în suflet, ţăranii ogoarelor, păstorii turmelor, se simt romani, se numesc romani si întemeiaza o noua Romànie.
Cetatea eternă a eroului Rege e de acum o cetate romană.
Apărătorii ei vor străjui statornic în numele Romei. Din marea ură s’a născut marea iubire. Diluviul barbar curgând de ambele părţi ale burgului dacic spre lumea mărilor calde, acoperind adesea cu valurile lui tulburi şi însăş cetatea înaltă, nu va putea clăti nici o piatră din aşezarea cea trainică a Romanilor dacici şi a Dacilor liberi.

* * *

Astfel lupta cea mare a geniului Daciei cu geniul Romei, a rămas ca un simbol sacru pentru toate luptele popoarelor viitoare. Din marea lor ură s’a născut marea iubire.
Cântă, Euterpe, cântecul Daciei.

„Dacia, fecioara, tulbura liniştea ta, divine Ròmanule. Frumoasă şi crudă, ea pustia, ca arșița verii, cu năvale de foc și jale țara ta. Așa era menirea fecioarei sălbatice, să samene spaimă în jurul ei. Lumina ta, puterea ta, frumuseţea ta, o trăgeau spre tine, Ròmanule; dar sălbateca ei libertate, de Diana, o mâna înapoi în pădurile ei nepătrunse, când tu, din liniştea ta tulburată, întindeai braţul spre dânsa. Ci sufletul tău se aprinse odată şi el, de ispitirile crudei fecioare. Şi ai vrut s’o cuprinzi. Cu tăria Atalantei zâna neapropiată te-a aruncat la pământ însângerat de răni. Tu n’o iubeai tare și n’ai putut-o frânge.
Și atunci Aphrodite, cu zâmbet de glumă ucigașă, a poruncit lui Eros să te săgetè. Ardeà sufletul tău ca soarele în amează. Ai prins-o, ai luptat, te-ai rănit şi ai rănit-o, v’aţi privit lung, duşmani de moarte, ai sărutat-o şi — n’ai cuprins-o. De focul ruşinei că ai biruit-o, de ura puterii de ai frânt-o, de flacăra mâniei că ai sărutat-o, s’a pregătit sa te ucidă. Şi Aphrodite zambea divin: cum ar putea doi zei să se ucidă, decât iubind. Şi tu, nebiruitule, ai biruit-o. Îmbrăţişarea ta era dogoritoare de toată văpaia verilor tale aprinse, sărutarea ta era dulce de toată melodia cântecelor tale italice, cuvântul tău era blând de întreaga mângâiere a iernilor tale calde, ochii tăi erau luminoși de tot seninul mărilor tale clare. Şi fecioara care te urâse cum nu te mai urâse încă nici om nici zeu, te-a iubit cum nu te mai iubise nici-o femeie. Ea se făcu tu-însu-ţi şi copiilor ei, ea singură dintre femeile iubite de tine, le dădu numele tău. Şi ei luptară şi muriră, din veac în veac păstrându-ţi: numele tău, chipul tău, gândul tău, glasul tău, lumina ta, gloria ta.”
Dacie, Ròmanule,
Mărire vouă.

* * *

Când adâncile neguri ale pământului, care fierbea încă în haosul focului, au început să se ridice, când raza luminei a început a pătrunde către imensele ape , când marile oceane mereu frământate de furtuni s’au luminat de soare, marea a văzut în tării cerul. Și lumina a străbătut-o ca un fior al vieții și cerul s’a oglindit în clara ei faţă, şi întreaga podoabă și întreaga adâncime a boltei însorite, ori înstelate, s’a răsfrânt în apele murmurătoare. Și de neasemănata frumuseţe a cerului s’a înfrumuseţat şi marea şi marea a iubit cerul.
Așa s’au luminat mereu, în schimb continuu de frumuseţe delà unul la altul, bărbatul şi femeia daco-romană şi, întru perpetuă moştenire, urmaşii lor până astăzi. Din marea suferinţă şi marea înnobilare a luptelor de libertate ale bărbatului dacoroman, s’a luminat cu cerească lumină și sufletul tovarăşei lui de viaţă. Din delicata, supusa, îngeresc răbdătoarea ei muncă frăţească, a crescut floarea iubirei curate, iubirei sfinte, din sufletul tare şi nobil al bărbatului patriei noastre.
Cum picătura de fosfor aruncată în bronzul topit îi schimbă toată firea, făcându-l mai tare, mai cald în strălucire, mai rezistent, asà un singur fragment de rassă superioară, tare, cu suflet cizelat de experienţa milenară, schimbă toată firea poporului cu care se amestecă, făcându-l în întregime superior felului de existenţă antecedent al erei. În nivelarea generală a lumii vechi, prin aducerea ei la viaţa de aceeaş, unică înfăţişare romană, fragmentul transcendental, de suflet elementar, caracteristic, individualist-original, al fiecărei nații indo-europene, trecute la romanism, a impus biruitor fiecărui ţinut al lumii romane felul specific de a cugetà şi simţi— în cele etern omeneşti — al naţiunii autochthone. Fiecare popor trecut la romanism a apărat apoi noua lui formă de viaţă în felul său deosebit, cu străvechile lui puteri preromane. A fost fiecare roman, precum pe urmă a fost fiecare creştin, cu apatia, ori cu focul nestins, al sufletului său preexistent. În alcătuirea sufletului naţiunilor prin topiri de suflete diverse spre a forma un aliaj nou, ca înfăţişare şi ca putere, femeia e ca picătura de fosfor aruncată în bronzul topit.
Bărbatul e, înainte de orice, fiul femeii. Fiii oamenilor sunt aceea ce sunt femeile lor: discrete, credincioase cu suflet adânc, supuse, devotate până la moarte, — sau: greoaie, brutale, sensuale, banale, loquace. Prin afinarea femeii se afinează rassa. Şi femeile noastre au fost afinate de suferinţă, răbdare, credinţă, muncă, tacere, închinare.
Şi fiii ţărancelor au fost: suferitori, răbdători, credincioşi, muncitori, tăcuţi, închinati datoriei, dintru stravechile timpuri şi până în zilele de întemeiere a ţării celei nouă de azi. La naștere sufletului rassei biruitorilor de azi stă femeia Dacă. Tăria bărbătească a femeilor spartane, — marele foc de nebună închinare zeului îndumnezeirii noastre aici pe pământ, Dionysos inspiratorul, care ardea în femeile thrace, — măreaţa tovărăşie în luptă şi suferinţă alături cu bărbatul, în sfătuire cuminte, şi maestoasă maternitate, a femeilor romane, — eràu în femeia Dacă. Spartan-thraco-roman a fost sufletul, care la alcătuirea naţiunii noastre, ne-a fost dăruit de femeia Dacă. Pentru că şi-a crescut, pentru că şi-a cultivat, pentru că şi-a înnobilat aşa fel femeia, pentru că a creat prin milenara alegere şi desăvârşire a tipului ei, o astfel de femeie, Dacul a dat firea lui noului popor, dacoroman. Nu limbă, în obiceiuri, nu în forme materiale ale vieţii a fost biruinţa, ci în calitatea sufletului.
Marea liniște, marea nobleţă suverană, care peste romanizarea prin suflete diverse, venite de pretutindeni, — peste imensa inundaţie slavă, care ameninţase a ne face greoi, molâi, confuzi şi triviali, ca acei nou veniţi,— peste marile infuziuni de sânge străin de toate neamurile, ne-a păstrat sublimi în aristocratica noastră înălţare spirituală peste toţi cei dimprejur, a fost darul primei femei dace, căsătorite cu primul roman aşezat în Dacia, şi a urmaşilor ei cu suflet tare, Daco-Romanele.
Priviți pe fiul femeii dace: ţăranul: cu boiul drept, cu figura rezervată, cu ochii sfredelitori, cu glasul crescut ca pentru vorba delà distanţă mare, cu mişcările rare, potolite, pentru a ține mult la oboseală, cu sufletul senin întru așteptarea ca ceva firesc numai a binelui, ci mai ales a răului, cu legea cuvântului dat, ca legatură până dincolo de moarte, cu delicata ascundere a durerii ori bucuriei prea mari, cu domneasca ospitalitate delà egal la egal, cu bunăcuviinţă distinsă faţă de feţele luminate, dar şi cu adânca ironie şi nobila închidere în sine, pentru cei ce nu-i simt cuviinţa lui.

* * *

Biruinţa Romei în îndoirea sufletului dacic către limba şi viaţa romană nu e totuşi o faptă de o zi a unui suflet. Şi nu singur sufletul dacic, ci nesfârşite popoare au fost frânte de tăria sufletului Romei şi aduse pentru milenii la luarea formelor ei de viaţă. E o nepătrunsă taină ce cale ia noua fiinţă zămislită dintr’un bărbat şi o femeie. Dar mai măreţ mister ca naşterea naţiilor nu e. Şi mintea noastră slabă cearcă a-şi lămuri începutul.
Puterea popoarelor nu-i de tot felul, ci numai de unul, pe un singur drum: — pe toate, nu le dau zeii nici unuia. Unele sunt tari prin arme, altele prin arte. Principiul vieţii lor creatoare stă într’o unică, solitară şi ireversibilă forţă a geniului lor izolat. Un singur gând, luminos cât un soare, acopere pe toate celelalte, le schimbă pe toate după lumina lui şi, pentru că e unic şi incomparabil, crează din el fapte eterne, numai în felul lui. Care a fost gândul biruitor al Romei? Care a fost forţa ei unica, de a înfăptui lumi nouă, de a sfărma suflete şi popoare?
Marea putere a Romei, nouă, ni se arată în aceea, că înfăţişa pentru sine ca şi pentru toate popoarele pământului, nu autoritatea organizator-nivelatoare a unui administrator tiran, păzind cu străşnicie liniştea şi asigurând buna stare, folositoare tuturora, nu gloria cuceritoare de suflete a unui dyonisiac supunător al întregului pământ, nu hieratica încorporare a unor zei atotputernici și cruzi, în trupul unor muritori proclamați zei, și adorați cu teamă şi supunere de robi, de cei credincioşi lor, nu strălucirea superioară a unei mari cetăţi a cugetării geniale suprapământene, nu aspra autoritate raţională a unui consiliu de administrare prin delegații date unor regi, unor mari preoţi, unor bătrâni collegiați, ori unor generali, — ci, un nou fel de religiune. Pentru întâia oară şi — până azi — pentru cea din urmă, în istoria omenirei se crea acel măreţ concept al Statului-Zeu, cu teribila voinţă a unei divinităţi abstracte, Roma, căreia împăratul însuş nu-i era decât un acolyt divin şi delà care proceda toată maestatea, toată puterea, toată gloria,— acea religie politică, în care fiece credincios admis la mysterii era un membru cetăţean cu depline drepturi egale, chiar celor ale împaratului-zeu, asemenea căruia era în dreptul său de a deveni oricând prin singură devotarea lui întreagă cultului Zânei-Mame.
Iar ea însăşi, divinitatea eterna, Roma, nu-şi lua de pristav al ordinelor ei imutabile pe muritorul făcut o clipă preot suprem al cultului ei, ci pe întregul popor al credincioşilor ei, în abstracţia lui supraumană : “Senatul şi Poporul Roman”.
A fi roman însemnà a fi un om de specie unica, a fi membru al imensului colegiu religios militant al adoratorilor Romei, a fi însuş participant la puterea şi la gloria Romei. Aceea ce nici geniul incomparabil al Greciei, prin braţul eroului sublim-unic, Alexandru fiul lui Filip, aceea ce nici regii-zei ai Orientului, aceea ce nici teribilii servitori ai lui alah, n’au putut realiza în marile diluvii de sânge, cu care au inundat pământurile ce voiau să şi le modeleze după sine, — a fost etern creat, dintr’o singură încordare, în două secole, de Statul-Zeu al Romei, nemuritoarea.
Străvechi senatori ai Romei, ori barbari în piei nelucrate, împărați aduși în triumfuri, ori sclavi miserabili în lanţuri, toţi se simţeau înfiorați de taina grea a Destinului, când pașii lor îi purtau pe unul din multele drumuri ce mânau spre cetatea celor Șapte Coline. Ca pruncii arși de vii in pântecele taurului de aramă al lui Moloch, așa arunca lumea închinatoare Romei pe toţi copiii ei cei mai buni în văpaia vieții aprinse din cetatea eterna. Ca fluturii ucişi de flacăra împrejurul căreia sboară, așa cădeau bărbați şi femei în pierzare şi moarte de furia vieții nebune, care ardea în Roma, cea de aur, de marmoră, de flori şi de temple.
Dar cei tari, cari biruiau prin putere, ori înconjurau prin prudenţă, laţurile fără număr aruncate în cale de geniile ispitei, aceia, puteau primi închinare — până chiar şi asemenea zeilor — delà miriadele ce li se încredinţau: spre cucerire, stăpânire ori ucidere, de implacabila Roma.
Iar dacă cultul religios al Statului-Zeu, Roma, cu templele, preoţii şi colegiile ei de slujitori, atrăgea fără putinţă de opunere pe toţi cei ce-i veneau aproape, făcându-i credincioşi ai nouei religii, apoi viaţa romană, în formele ei concrete, era o unică clădire de piatră, un templu unic, cât însuş imperiul de mare.
Imperiul Romei era o răbdătoare, simetrică, armonioasă, uriaşă construcţie a unui singur, divin arhitect: cu drumuri, oraşe, granițe, poduri, cetăţi, apeducte, băi, amfiteatre, zidite ca pentru vecie, zidite deolaltă, legate între ele, ca o singură neasemănată reţea, din care nu scăpau marei strângeri, între firele ei nesfârşite, nici naţiunile, nici indivizii odată cuceriţi.
De ar fi voit împaratul să prindă în pumnu-i titanic Cetatea celor Şapte Coline şi s’o ridice în tării până la tronul lui Iupiter, de firele tari ca oţelul: nesfărâmatele-i drumuri,
indissolubil legată, ar fi atârnat în văsduh întreaga lume romană, cum de butucul de vie atârnă nesfârşitele-i vițe, cu lăstari, cu frunze şi struguri. Iar Dacia întreagă ar fi fost un mare ciorchine, legat de lăstar prin drumul zidit peste fluviul părinte de Apollodor din Damasc.
Semn al ubiquităţii Romei era monumentalitatea eternitate. Şi atotputernicia ei, arătată plastic prin gândirea arhitectonică, cucereà, robià, assimilà, tot ce era suflet străin.

* * *

La Selinus în Cilicia, moare Împăratul. E luna ce poartă numele întemeietorului republicei imperiale. Zeii n’au voit să isprăvească cu bine întreaga muncă a zilei vieții lui. Când, în Olymp, la divinul Symposion, blândul stăpânitor de popoare va da seamă de faptele lui, el va fi trist că răsboiul parthic a rămas pe vecie neisprăvit.
Cel totdeauna biruitor e acum biruit. Cel totdeauna neobosit e acum obosit. Trupul ros de suferinţă se cere unit cu pământul părinte. Iar sufletul luptătorului e acum mai presus de toate neliniştile lumeşti. Cine va fi urmaşul? Vor avea grijă cei ce l-au chemat şi pe dânsul: Senatorii Romei veghiază la cârma divinei corăbii.
Ochii mei te văd, Împarate, în zilele tale de neîncetată veghe. Cu statura ta maestos-înaltă, cu părul tău alb înainte de vreme, cu fața ta nobilă şi energic dominatoare, cu ochii tăi atenţi privind ca pentru a pătrunde dincolo de lucruri şi oameni, cu fruntea ta brăzdată de dunga verticală a voinţei, cu buzele strânse în semn de stăpânire de sine, cu liniştea ta sigură, cuminte, hotărîtă, răbdătoare, nesguduită şi la nevoie aspră, dar nu crudă, cu iubirea ta de ascultare, ordine, statornicie, — o, ce măreţ potolite, ce tăios pătrunzătoare, ce modest păstrătoare, ce senin iertătoare, ce adânc înţelegătoare a vieţii cum e, gălăgioasă, murdară, perfida şi vanitoasă, sunt scrisorile tale către bunul, naivul, preaplecatul, plinul de sine, recunoscator devotatul tău sclav şi prieten, Plinius.
Din căutătorul de glorie răsboinică, ultimul Flaviu, ale cărui înfrângeri le-ai răsbunat tu, Nerva Traiane, urmaşii tăi au făcut un fricos căutător de pace. Din tine, cumintele păstrător al ordinei, păcii, străvechei traditii, descendenți au făcut un gelos imitator al macedonicului Alexandru.
Pentru că ai biruit, pentru că ai făcut să înflorească liniştea roditoare, binecuvântata pace, te-au socotit un hrăpăreț supunător de popoare. Şi hula ta Împarate e astăzi şi hula noastră.
Îngădue Caesar Auguste, celor ce acum te cântă, să dea seamă sacră de viaţa fiilor tăi.

„Când Roma ne-a lăsat iară singuri în cetatea lui Decebal etern-veghetorul, valul năvălirii barbare ne-a acoperit cu totul. Cum se prind de pământ, proptindu-se în multele lor rădăcini, copacii înecaţi de apele furioase, ce vor să-i smulgă cu dânsele, așa ne-am prins noi cu toată tăria sufletului nostru de străvechia noastră ţarină daco-romană, proptindu-ne în zidul munţilor nostri, ca sa nu fim smulşi şi târâți de puhoiu.
Întreaga noastră putere ne-am cheltuit-o de atunci, Împarate, ca să stăruim pe pământul, unde ne-ai pus de strajă. Alţii, la adăpostul nostru, au ridicat iară oraşe strălucite, palate de marmoră şi temple până la cer. Alţii, la adăpostul nostru, au onorat iară pe Apollon şi pe cele nouă Pièride.
Şi poeţii lor au cântat iară, şi sculptorii lor au săpat iară, şi arhitecţii lor au clădit iară. Şi pe când noi nici satele noastre nu ni le puteam face pentru un veac de om, ci aceeaş generaţie traită în locuinţe de mai multe ori arse şi din nou clădite de vecinicii martiri ai credinţei întru Dacia şi Roma, ei, cei cari înfloreau la adăpostul nostru, se mândreau de opera păcii, care era darul nostru, şi se uitau cu dispreţ, la sărăcia şi lipsa noastră.
Am trăit, Împărate, de când ne-a lăsat Roma şi până în ziua de astăzi, ca Daci, în sate, iar nu ca Romani, în oraşe. Rezistând în Dacia, împotriva tuturor veneticilor, reîntinzându-ne peste tot ţinutul dacic, dăinuind în simplicitatea, vitejia şi neînfricarea ţăranilor daci, — de abia azi, după optsprezece veacuri, ne putem iară gândi că suntem şi Romani. De abia astăzi, legionarii tăi s’au putut întoarce iară, biruitori, la Apulum, la Napoca, la Porolissum, la Sarmizegetusa. După optsprezece veacuri valul năvălirii nordice a fost biruit. Din nou stau strajă la Rin şi în munţii dacici soldaţii cu coif roman.
Dar amarnic e, Împărate, chipul hâd al urii, care de jur împrejur ne împrèsură. De când ne-a lăsat Roma singuri, numai cu focul de ură, de jur împrejur, am trăit. Ura lor însă — a tuturora — ne-a ridicat de-apururi peste toate cele lumești. Noi am înțeles ura lor, și nu ne-am făcut negri la suflet: pentru ca ura lor era flacăra care ne făcea tari, pentru că ura lor era cultul pe care cei răi îl consacrau geniului nostru, pentru că ura lor însemna pentru noi moartea totdeauna gata să ne înghită, moartea care ne făcea sublimi în gândurile noastre.
Mărire ţie, Ură, a duşmanilor noștri: tu ne-ai împins pe înălţimi singuratice, de unde sufletul nostru a putut clar pătrunde tot ce este etern zadarnic în cele omeneşti şi de unde, asemenea zeilor, noi am recunoscut viitorul nostru numai în opera prin sine creata a intangibilităţii noastre spirituale.
Ci pe anticele noastre ogoare, tot așa de bogat ca în vremea voastră, divini întemeietori, crește grâul. Şi munţii dau lemnul clădirilor pe uscat şi pe ape şi fierul armelor şi focul ascuns sub pământ , în stane de piatră ori în izvoare negre ca iadul. Şi vinul, cel sfânt lui Dionysos şi sarea căutată şi de fiare, şi aurul începător al răului ìntre oameni, dar sfânt pentru preamărirea în chipuri a puterii divine, toate le avem ca atunci, când Destinul ţi-a mânat paşii, Auguste, spre cetatea de munti şi de râuri a etern-veghietorului Decebal. Şi tot ce-au furat barbarii în sute si sute de jafuri n’a lăsat nici o urmă în mereu roditorul pământ, pe care din iarnă în vară părinteasca binecuvântare a firii îl îmbogaţeşte ca pe nici-unul-altul. Iar gândul nostru, perpetuu, întru fiesc-recunoscătoare închinare, se îndreaptă către așezătorii noștri pe binecuvântatele nostre plaiuri.
Dar ţie, Caesar Auguste, închinarea noastră e și alta.
Nu pentru că ai fost stăpânitorul Romei, ci pentru că ai fost slujitorul ei, — nu pentru că ai trăit distrugând glorios, ci pentru că ai trăit creând înţelept, — pentru că nici un ceas al vieţii tale nu ţi l-ai luat ţie, ci pe toate le-ai dat Romei,— pentru că viaţa ta a fost numai credinţă, muncă, iubire, bunătate, — pentru că sufletul tău nu s’a preamărit nic iodată pe dânsul, ci s’a bucurat numai să fie preamărit întru închinarea lui Romei, — pentru că în Dacia regelui Decebal, biruită de armele tale, tu n’ai lăsat jalea şi pustiul, ci ai adus tot prisosul vieţii romane, în larga dărnicie de bucuros sămănător, îngropând în brazdele Patriei nemuritoarea sămânţă romană, — pentru că zidirea ta aici a fost veşnică construire cu blocuri de stâncă de mâna ta însăşi cioplite,— pentru că ai fost nou întemeietor de țară romană, — eu, preotul cultului Romei, îți ridic azi elogiu, îți aduc închinare, Părinte.”

Pe undele mării Lycie, pluteşte spre Roma, în corabia îmbrăcată cu întunecată purpură, urna funerară a lui Ulpius Nerva Traianus.
Bat valurile cu sunet ritmat în prora corăbiei. Alunecă uşor în cadenţa perfectă vâslele lungi care mângâe valul. Dinspre marea Cretică, unde se coboară să se culce, Helios trimete o ploaie de lănci însângerate. Se ridica şi se pleacă marea, în largile ondulări ale “hulei”, ca un sân de femeie odihnind fericită. E ritmul de vecinicie a lumilor. E gândul scos din hotare de timp şi de spaţiu, acordat aeonic cu pulsarea astrelor. Ca fumul tămâei în aer, așa pluteşte tot mai sus, către cerul albastru, sufletul nostru desfăcut din nimicnicia vieţii.
Pe puntea corăbiei e pervigilium sacrum.
Alunecă plectrul pe coardele lirei.
Cad sunetele calde, ca lacrimi de aur pe scuturi de argint.
Între cer şi mare, în nemărginirea clară, e singur glasul lirei care sfios şopteşte de sufletul omului. E ploaie de note de aur în marea tăcere a serii.
Ca arborii ce-şi ridică frunzele cu fața cea lucie spre soare, așa îşi înalţă rugătotul braţele-i albe spre ceruri, cu palme deschise în èter.
Izvorând din adâncul iubirei noastre de lumină, curge cu murmur de pârâu de munte, imnul lui către Soare.

„Către tine, Părinte, se îndreaptă toate, toate trăesc prin tine, toate sunt frumoase prin tine. Copacii în pădure se întrec în înălţime, se salta năvalnic spre tine, ca să nu rămâie în umbra celor bătrâni, voinici, fericiţi, de ploaia de aur a razelor tale. Subțiri, delicate, drepte, ca lumânările înaintea iconostaselor, se ridică trupurile copacilor tineri. Ca nişte copii doritori a vedea fața ta, ca nişte fecioare doritoare a primi sărutarea pe buzele lor, așa se înalţă coroana lor către lumina ta.”

„Şi copaci şi ierburi îți aprind focuri de bucurie, de închinare: sunt florile lor; corolele lor ard, parfumul lor — urcă spre tine.
Şi noi oamenii, copii tăi cei mai de pe urmă — în marea cea mare a făpturilor tale — noi cei mai plăpânzi, noi cei mai frumoşi: trupul nostru-i tulpina, sufletul nostru e floarea, gândurile noastre-s parfumul, inima noastră-i oglinda, viaţa noastră e imnul — puterii, luminei, armoniei tale.”

„Soare,
Mărire ție!”