THEÖS ÉGHÈNOU


Mircea Eliade – Theös éghènou
Gândirea, VI, nr 12, 1942

Theös éghènou ex antropou…“Din om te-ai născut zeu”…
Sunt bărbaţi cari socotesc viata — “a lor”. Ei sunt adorabili şi fericiţi. Dar viaţa e numai iluzoriu — “a noastră”. Ne-am născut în viscere ca să ne putem naşte, prin noi înşine, din nou. Viața fiziologică e numai uni pretext. Nu vom fi noi, însă, decât rupându-ne din umilitoarea cauzalitate psihofizică; decât construindu-ne conştiinţa nu din amare frânturi de duh primite din afară, ci construind-o prin încordări pe planuri spirituale retopind-o şi cristalizând-o sub o anumită lumină, dintr’o anumită căldură. Planurile spirituale? Disting două; unul complex şi polivalent. — altul iraţional, transcendent, divin. Există acel plan spiritual în care se ajunge prin contemplaţie estetică, prin logică, prin experienţă etică, prin exaltare vitalistă. Şi există celalalt plan spiritual, despre care nu ştim nimic, care ne transcende integral, şi la care se ajunge prin experienţa religioasă. Aşa dar, două realităţi spirituale, de esenţă mult deosebită. O lume întreagă de fenomene spirituale, cu valori şi organizaţii felurite, ne înconjoară; parte au izvorît din însăş substanţa intimă a acestui Univers tainic şi înspăimântător; parte sunt proiecţiunt de ale activităţii duhului omenesc.
Sunt fenomenele estetice, etice, raţionale, metapsihice, naturiste (dau acestui cuvânt sensul “naturei magice”). Sunt, poate, atitudini ale aceleaşi conştiinţi. Ele îşi au, însă, realitatea efectivă în legea intimă a existenţei lor, în faptul unităţii organizate, al identităţii lor. Există — pentru că au o continuitate existenţială ce nu se contrazice. Dar aici nu vom face metafizică. Altundeva năzuim să ajungem. Vom spune că experienţa religioasă se deosibeşte, ca esenţă, de toate celelalte experienţe spirituale (estetice, etice, raţionale, sentimente etc) — şi vom trece mai departe. Viaţa începe din clipa în care aceste planuri spirituale devin efective, imediate, cu posibilităţi de experimentare în cadrele lor. Pentru că viaţa — e nemurire. Iar viaţa fiziologică, cu ţesuturi şi viscere necurmat preschimbate — e o moarte continuă. Viaţa spirituală e singura nemuritoare. Un gest spiritual poate fi oricând actualizat. Dar — mai e nevoie oare, în aceste pagini cari ţintesc altceva — să dovedesc de ce numai viaţa spirituală e viaţă fără de moarte?

Pentru mine, un om începe să trăiască din clipa în care conştiinţa lui s’a ataşat, printr’o experienţă, unui plan spiritual. Sunt multe de adăogat, de precizat. Eu gândesc: conştiinţa cotidiană, instrumentul creat de carne, de mediul social, de viaţa fiziologică în genere — e o înmânunchiere de senzaţii, de sentimente, de idei ce nu-şi au sens în sine, ci sunt împrumutate din jur sau impuse de alte necesităţi decât cele spirituale. Această conştiinţă cotidiană e pieritoăre, fireşte. Suporturile ei fiind funcţiile fiziologice, dispare odată cu încetarea acestor funcţii. Aşa dar — viaţă spirituală, adică experienţe în planuri spirituale. Pentru că, şi viaţa fiziologică nu există decât ca experienţă incontinuă dealungul celor trei regnuri.

Dar — există oare efectiv, obiectiv aceste planuri spirituale? Sunt ele realităţi de cari ne apropiem, sau creaţii ale conştiinţei noastre, desprinse din suflet şi proiectate? De adevărul răspunsului atârnă afirmarea sau răsturnarea rostului existenţei. E cu neputinţă să dovedesc raţional existenţa efectivă a celor două planuri. E imposibil să dovedeşti matematic valoarea estetică a lui “David”. De ce? Sunt alte atitudini spirituale din cari izvorăsc două funcţiuni exercitându-se în planuri şi cu valori felurite: arta, matematica. Ca să surprind imposibilitatea discuţiei raţionaliste în jurul existenţii efective a spiritualului manifestat prin organisme cu structuri felurite, şi a spiritualului manifestat prin nenţeleasă şi intimă concretizare a ceiace se poate numi dumnezeiesc — mă voi folosi de o simplă observaţie, dublată de o ipotetică presupunere. Anume: se ştie că mineralele nu au posibilităţi de ataşare (care poate fi o cunoaştere, fiind o experenţă …) la întreaga natură. Mineralele nu pot “cunoaşte” decât regnul mineral; adică, acea parte din realitate care intră numai sub stăpânirea legilor fizice. Pentru un mineral, “realitatea” se reduce la: suprafaţă, volum, greutate, gravitate, atracţie universală şi legile derivate. Fenomenele vitale vegetale vor fi, aşa dar, pentru el — păreri. E o realitate care nu-i poate cădea sub “simţuri”: e viaţa. Dinamismul creator al vieţei e în contradicţie cu staticismul mineral. Va încerca, deci, să apropie fenomenele vegetale de cele mecanice; creşterea vegetală va fi o iluzie explicată prin creşterea cristalelor, funcţiunea osmotică prin permeabilitatea fizică etc. Deasemenea pentru un vegetal — funcţiunile animale specifice (instinctul şi sentimentul, voinţa, inteligenţa) nu există. Transcend sfera posibilităţilor lui de înţelegere. Dacă le-ar admite realitatea, s’ar nega, s’ar contrazice.

Omul — e un animal înzestrat cu o singură virtute: conştiinţa potenţială, latentă. Toate animalele au conştiinţa, ca rezultat al organismului fiziologic. Omul are mai mult: conştiinţa lui se poate transfigura, atingând — după nenumărate experienţe, repetate abreviat în fiecare copil ajuns adolescent, adolescent ajuns tânăr, tânăr ajuns matur — autenticile planuri spirituale. Conştiinţa cu temeiu fiziologic (dealtfel, derivaţia pură fiziologie-suflet — e o aberaţie a secolului trecut) e numai o punte de trecere către adevăratele lumi spirituale. Animalul omenesc nu poate concepe realitatea acestor lumi. Ea nu poate fi simţită decât prin imediată ataşare, prin experienţă. Cunoaşterea directă a tuturor manifestărilor din ambele planuri — realizată prin atitudini; dar atitudinile sunt disposiţii subiective ale sufletului, prin cari se scurge materialul efectiv al experienţelor — aduce o transfigurare a conştiinţei, o reconstituire în jurul unui nucleu, unui nisus formativus, unui sens. Sensul e un dar al experienţelor spirituale, un preludiu al reclădirii conştiinţei cu material nou, cu valori noui. Asupra acestui sens al Lumii, al vieţei, al omului — discuţiile sunt fără număr. El e focarul în jurul căruia se organizează sufletul. El e, deci, piatra, din capul unghiului a unui om şi a unui popor. Şi sensul e dovada cea mai sigură a unităţii intime a conştiinţei, semnul cel mai îmbucurător, vestind realizarea nemuririi.

Din oameni — să ajungem zei. Acesta a fost ţelul rostului de cum s’a trezit din amorţirea sexuală şi alimentară. Fără acest ţel, viaţa e goală, inutilă, gratuită — şi conştiinţa o povară. Istoria — cristalizare contingenţă de experienţe spirituale — păstrează urmele adânci a câtorva încercări de transfigurare a omului în divin. Tot ce am scris până acum, n’a fost decât o pregătire pentru înţelegerea acestor încercări. Păgânii greci au avut cea mai sfâşietoare nostalgie a realizării zeului în om. Nu pot urmări aici cauzele şi împrejurările acestui fapt, asupra căruia am mai scris, dealtfel, de multe ori. Desprind, însă din încordata activitate spirituală a grecilor două poziţii pe cari nu le-au putut întrece. Le-aşi putea numi: Platon şi Orfeu. Idealismul grec a dedus raţional — după curajoase sinteze — drumul omului către îndumnezeire. Deaceia Ciceron spunea despre doctrina nemuririi din “Phaidon” că te convinge numai cât timp citeşte parfumatul dialog platonic. Închizând cartea, reintrând în experienţa incontinuă a vieţii — siguranţa nemuririi pare simplă iluzie, momentană acceptare a unei ispititoare fantezii filosofice De ce? Pentru că idealismul platonic — din care derivă conştiinţa divinităţii sufletului deci a nemuririi — e construit, e sublimarea nostalgiilor omeneşti, iar nu întrupare a unei realităţi spirituale evidente prin experienţă. Absenţa concretului experimental lasă tot acest genial eşafodaj platonic — gol, deşert de conţinut. Nemurirea sufletului în Platon nu se impune ca o realitate imediată — ci ca o posibilitate. O punte efectivă către transcendent, care să sfarme izolarea tragică a conştiinţei greceşti în Cosmos — a aruncat orfismul. Orfeu a descoperit experienţa mistică prin care conştiinţa se transfigurează, luând tiparele dionisiace, divine.
Platon şi idealismul grec e contemplativ; orfismul e dinamic, constructiv pentru că e experimental. Platon imaginează logic, dar virtual o lume spirituală; Orfeu contopeşte sufletul uman de realităţile spirituale — ce-l transcendă — printr’o ataşare efectivă, printr’o identificare cu Dionysos. Iniţierea orfică nu e decât reconstituirea conştiinţei în planurile spirituale. Am dovedit aceasta în cartea mea asupra “Misterelor”. Lumea antică, elita păgâna, suferea de absenţa unui sens al vieţei; de aici desperarea tragică a conştiinţei greceşti de cum a început să ia seama despre sine, de aici izbânda cultelor misterice cari împlineau în om iluminarea dăruindu-i o viziune şi un rost. Dar, nu toţi se puteau mântui (mântuirea înseamnă armonizarea tuturor funcţiunilor sufleteşti în jurul unui sens, conducând la auto-creiare şi apoi la nemurirea efectivă) prin orfism. Era o renunţare în faţa căreia mulţi piereau. Orfismul — deşi s’a răspândit în toate clasele sociale — a rămas întotdeauna religia unei elite. Nici nu a fost practicat autentic decât de o elită, ceilalţi iniţiaţi eventuali rămânând în afara transfigurării supreme. Mântuirea era, în orfism, rodul unei vieţi de înfrânări, de renunţări, de experienţe religioase şi oculte. Era, aşa dar, accesibilă unui restrâns număr de conştiinţe.

Mântuirea în creştinism, e vecină sufletului, poate fi culeasă ca un frupt, prin însuş actul existenţei fruptului, a dorinţii omului, şi a braţului care se întinde către el. Christos a fost
Duh şi s’a făcut carne. Orfeu a folosit mitul lui Dionysos. Dar mitul e mult mai greu de experimentat, de actualizat în suflet — ca o viaţa reală. (Am arătat în altă parte de ce sensul religiozităţii creştine nu poate fi abătut de exegeza critică a Noului Testament; credinţa în Christos e fapt sufletesc, realitate intimă — iar nu dogmă). Creştinul se mântuie — ucigând, adică, păcatul din care izvorăşte hibrida conştiinţă animală; ajungând om de al lui Dumnezeu, suflet ce păstrează pe Dumnezeu — prin simplul fapt al apariţiei lui Christos şi prin voinţa de a repeta în el această apariţie. Eu gândesc: Iisus a răsturnat valorile omului, aducând Duhul în locul trupului. Răsturnarea o încercase şi idealismul grec, şi orficii. Dar, Iisus a realizat viaţa spiritului în carnea lui. Iisus a sărit hotarele omenescului. A dovedit cum acest omenesc poate ajunge — fireşte — dumnezeiesc. Întruparea divinului în trup, dă un sens vieţei ce curge în acest trup. Creştinul e sigur de mântuirea sufletului său şi, în acelaş timp, e conştient de esenţa divină a acestei mântuiri. Nu mai e silit să-şi construiască o conştiinţă dionisiacă dealungul atâtor experienţe convergând în promovarea unui singur sens. Sufletul creştinului se iluminează, se ataşează de divin — prin simpla pogorâre, prin experienţă, a christicului. Imitarea lui Christos e taina mântuirii, pe care orice credinţă sau nelinişte o poate deslega.

Aceste note în jurul lui Thèös éghènou sunt departe de a stabili toate punctele de orientare în problemă. Se va înţelege, însă, că singura viaţă e cea spirituală, hrănită cu experienţe spirituale prin ataşări la realităţi spirituale. Grecii au ajuns la un punct mort prin sintezele idealiste, contemplative; reconstrucţia conştiinţei, naşterea ei într’o lume nouă, se împlineşte prin experienţă iar nu prin raţiune. Orficii au descoperit virtualităţile sufletului de a actualiza transcendalul religios prin actualizarea concretă şi vie a mitului dionisiac. Creştinii au sublima pildă a singurului Om care a vieţuit şi murit pentru un sens spiritual. Christos aduse un bogat potenţial religios. Oamenii, de două mii de ani
îşi pot găsi axa sufletului, unitatea organică şi armonică a conştiinţei, mântuirea — prin simpla ataşare a esenţei christice, prin asimilarea exprimentală a sensului şi viziunei Universului pe care a avut’o Iisus, Duhul întrupat în carne. Fireşte — această simplă ataşare a “christicului”, înseamnă problema centrală a oricărei conştiinţi şi înseamnă permanenta şi fecunda agonie în Christos. Niciodată agonia nu a fost mai acută ca în
anii noştri. Conflictul necontenit dintre conştiinţa cărnei şi conştiinţa renăscută din Christos — e însăşi izvorul vieţei spirituale contemporane. Şi e, în acelaş timp, cadrul în care se vor lămuri sintezele originale, personalitatea fiecărui suflet neliniştit.

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în Biserica, Crestinism, Filosofie, Grecia, Ortodoxie, Romania, teologie, vesnicie și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.