Critica naţional-socialismului


De ceva vreme, pescuitorii în ape tulburi folosesc drept momeală naţional-socialismul în speranţa că vor prinde ceva în cârligul undiţei. Credem că se înşeală. Și dacă totuşi undiţa capturează ceva, cu siguranţă e vorba de plevuşca. E de înţeles supărarea naţionaliştilor din ţările europene, supărare inflamată de invazia cămilarilor. Însă răspunsul, oricât de contondent ar fi, nu poate conţine naţional-socialism. Rasismul ce emană din teoria germană, e precum untul pe pâine pentru bestia marxist-leninista-bakuninista ce bântuie sufletele nomenklaturiştilor europeni.
Nu hrăniţi bestia, înfruntaţi-o, zdrobiţi-o fără a împrumuta ceva de la defunctul NSDAP. Nu oferiţi bestiei stângiste pretexte suplimentare pentru a amăgi lumea şi mai tare cu doctrina “corectitudinii politice”. În fond, şi naţional-socialismul e anticreştin.

Dar nu e important ce crede cel ce scrie aceste rânduri, important e ce au mărturisit înaintașii. Așadar …

Alexandru Cantacuzino – Românismul nostru 1936

“N-am putea, cum fac naţional-socialiştii germani, să considerăm pe Dumnezeu ca pe un
product al împrejurărilor locale, ceva fabricat de om, de geniul rasei sau de sângele aric.
Nu credem într-o dumnezeire particularistă, croită de noi pe măsura speciei românesti.”

Nichifor Crainic – Rasă şi religiune. Gândirea, anul XIV nr.2, 1935

Noul spirit care suflă peste Europa e naţionalist şi religios în acelaş timp, adică vrea să ţină seamă atât de realităţile organice şi diverse ale naturii etnice, cât şi de realitatea transcendentă a religiunii. ( … ) Naţionalismul e condiţia elementară a renaşterii fiecărui popor, precum lipsa lui e semnul decadenţii şi al morţii. Naţionalismul german nu e însă numai iubirea fanatică de pământul şi de neamul german, nu e numai gelozia de puritatea şi de suveranitatea acestui neam, nu e numai credinţa mistică în destinul lui; naţionalismul german e o năprasnică voinţă de putere întemeiată pe faimoasa teorie a rasei ariene, regina raselor, menită să domine singură lumea întreagă. ( … ) E necesar să spunem că prin arianismul acesta dotat atât de generos de natură, nu se înţelege întreagă rasa albă, ci neamul germanic din Nord, care şi-ar fi păstrat necoruptă puritatea firii primordiale, în vreme ce rasa mediteraniană bunăoară s’a lăsat coruptă şi a decăzut prin amestec de sânge străin. Cu aceasta am intrat în domeniul arbitrariului unde orice se poate susţine şi se poate combate cu egală vigoare. Nu se poate oare susţine, cu mai strălucit succes încă, excelenţa gândirii, a frumuseţii, a ordinii, a energiei creatoare şi a onoarei mediteraniene în defavoarea Nordului? Iar un chinez, supravieţuitor al civilizaţiei sale milenare, nu e tot aşa de îndreptăţit, din punctul lui de vedere, să susţină cu acelaş soiu de argumente, excelenţa rasei sale faţă de celelalte şi împotriva lor?
Naţionalismul german are la bază această dogmă cu totul arbitrară a superiorităţii rasei germanice. Pornind delà premizele acestui arbitrariu teoretic, el interpretează istoria Europei într’un mod sui generis, şi trage o serie de consecinţe al căror particularism merge uneori până la bizarerie. Chestiunea înlocuirii dreptului roman cu un drept germanic precum şi aceea a sterilizării pentru obţinerea unei rase cât mai pure sânt dintre cele mai curioase. Mai uluitoare decât toate însă e problema înlocuirii creştinismului printr’o religiune neopăgână care, produs specific al rasei germanice, să slujească exclusiv acestei rase. Oricât de arbitrară în realitate, ideea de rasă a celui de-al treilea Reich capătă o valoare absolută la care trebuiesc raportate şi din care trebuiesc să decurgă toate celelalte valori ale vieţii naţionale. E aproape de prisos să adaug că acest fel de a gândi e o răsturnare totală a criteriului creştin de judecată. În creştinism nimic din ceeace e natural nu are o valoare absolută. Absolut e singur Dumnezeu. Iar valorile acestei lumi sânt mai mult sau mai puţin valori după cum se raportă în mod pozitiv sau nu la absolutul dumnezeesc.
O rasă bunăoară poate fi inferioară sau superioară în măsura în care geniul ei a realizat mai puţin sau mai mult din esenţa creştinismului. Rasismul german însă, aşa cum e conceput astăzi, vrea să fie cu atât mai înalt cu cât va isbuti să se desfacă mai radical de doctrina creştină. Aşa cum îl profesează d. Alfred Rosenberg profesorul Hauer, contele de Reventlow sau Ernst Bergmann, el nu e ateu, pentru că recunoaşte necesitatea unei religiuni; şi aici se deosebeşte de bolşevism, care pune ateismul principial la baza statului. Dar e anticreştin. ( … ) Doctrina rasismului religios, aşa cum o înfăţişează îndeosebi d. Alfred Rosenberg, e sinteza forţată a unor elemente disparate, în care noţiuni din ordinea religioasă se confundă continuu cu noţiuni din ordinea politică. De altfel, aceste confuziuni nu i se pot imputa d-lui Rosenberg, fiindcă ele sânt date în complexul devenirii istorice a spiritului german. Aşa bunăoară, când rasismul actual repudiază creştinismul, sub acest creştinism trebuie să înţelegem mai ales Roma ca expresie simbolică a puterii politice mediteraniene. Între Nordul germanic şi Sudul romanic, istoria Europei e un continuu cutremur provocat de ciocnirile dintre aceste două forţe potrivnice.
Se poate numi acest conflict gigantic un conflict între germanism şi creştinism, cum le place rasiştilor să-i zică? ( … ) Pentru rasism, religiunea e o creaţie a geniului rasei. Şi cum lucrurile create de noi, poartă, printr’o fatalitate misterioasă, impregnată în ele propria imagine a firii noastre lăuntrice, urmează că şi religiunea, creată de geniul rasei, e fatal impregnată de imaginea acestui geniu. Cu alte cuvinte, o religiune corespunde specificului unei rase. Şi tocmai din această pricină ea nu poate fi transplantată cu succes salutar în spiritul unei alte rase. Dacă creştinismul e produsul unei rase, — să zicem cea semită — atunci transplantarea lui la unul din neamurile ariene va provoca o desfigurare şi o degenerare. Transplantat în spiritul german, el a provocat mai recent … păreri diametral opuse. După Chamberlain, creştinismul poporului german nu înseamnă corupţie şi degenerare, fiindcă el are grijă să-l declare forţamente un produs arian. Dar după Friedrich Nietzsche şi după Alfred Rosenberg acelaş creştinism e o calamitate pentru acelaş popor german, fiindcă nu e o religiune ariană, ci semitică sau iudeo-romană. Ceea ce te miră, în faţa unor astfel de afirmaţii într’adevăr catastrofale, e că acest popor german, care suportă creştinismul de peste o mie de ani, n’a ajuns totuşi în ultimul hal de corupţie şi degenerare. Ba, după credinţa aceloraşi rasişti, el s’a păstrat atât de pur încât continuă să fie rasa regală a pământului! Iată la ce absurdităţi duc asemenea teorii. Ele sînt inevitabile de vreme ce pornesc dintr’o concepţie naturalistă despre geneza creştinismului. După doctrina noastră însă, creştinismul nu e produsul natural al niciunei rase de pe pământ. Creştinismul e religiunea revelată.
Religiunile naturale, dela formele cele mai umile ale animismului sau dela zeităţile superb modelate de arta greacă, până la elevaţia vaporoasă a budismului şi până la schiţa filosofică a divinităţii abstracte a unui Platon sau Aristotel, sânt produse ale geniului omenesc. Ele sânt supuse aceloraşi legi genetice ca şi fenomenele de artă şi de cultură. Ştiinţa istoriei comparate constată la originea lor acelaş impuls al neamului omenesc de a se ridica dintr’o stare în care se simte osândit la o stare în care a fost odinioară şi speră să fie cândva fericit.
Legenda unui Paradis pierdut licăre de totdeauna şi pretutindeni în memoria obscură a omenirii. Şi nostalgia acestui Paradis a creat, după variatele puteri ale geniului neamurilor, feluritele forme de religiune, dibuiri cu antenele spiritului spre creştetul văzduhului, visuri aprinse în contururi nehotărîte din somnul adânc al păcatului pământesc. Am putea zice că religiunile naturale, adică produse de geniul omenesc sub impulsul amintirii obscure despre o fericită stare primordială pierdută, visează pe Dumnezeu în vreme ce creştinismul îl trăeşte aevea. Căci există o tragedie a geniului omenesc s aceea de a nu putea să descopere singur adevărul absolut, ci numai să-l viseze, să-l presimtă, să-l imagineze. ( … ) Tragedia aceasta a geniului omenesc, căreia nu i s’a putut sustrage nicio religiune naturală şi niciun filosof din lume, — fiindcă nimeni nu ne-a putut da pe cale naturală cheia adevărului absolut, — justifică adânca necesitate a religiunii revelate, a creştinismului.
Creştinismul nu aparţine legilor genetice obişnuite, după care se nasc şi mor formele religiosităţii naturale, ale artei, ale filosofiei şi ale culturii. Originea lui e supranaturală. El e revelat în Fiul lui Dumnezeu întrupat în Om istoric. Iar acest caracter extraordinar de revelaţie dă creştinismului valoarea universală de religiune unică a Dumnezeului absolut. Iisus întrupatul e centrul istoriei omeneşti din care iradiază norma universală de cunoaştere. Ca opus al păcatului, el e “lumina cunoştinţii”. Căci, în definitiv, ce e păcatul decât explicaţia, singura explicaţie întemeiată, a acelei tragedii a geniului omenesc de a nu putea cuprinde adevărul prin propriile-i puteri? E vreun alt nume mai cuprinzător pentru răul care bântuie lumea şi pe care nu există muritor să nu-l fi trăit în mădularele şi în adâncul spiritului său? Ne-a dat poate Friedrich Nietzsche sau d. Alfred Rosenberg o altă explicaţie mai plausibilă a răului acestuia? E adevărat că păcatul, ca definiţie a omului căzut, cuprinde ideea degenerării. Şi e tot atât de adevărat că, în afară de creştinism, o conştiinţă acută a păcatului n’ar putea duce decât la suprema disperare. Dar în creştinism, păcatul îndeplineşte trista funcţie negativă a limitei de jos dela care porneşte opera pozitivă a regenerării omului prin Hristos Mântuitorul. A recunoaşte sub lumina cunoştinţii revelate starea tragică a limitei puterilor omeneşti, oricât de geniale ar fi ele, aceasta se numeşte umilinţă. Dar umilinţa nu cuprinde ca păcatul ideea degenerării. Umilinţa, adică recunoaşterea tragicei limite omeneşti, e, dimpotrivă, începutul regenerării. Dacă Nietzsche n’a înţeles sensul acesta positiv al ei, l-a înţeles în schimb Dostoiewski, care socoteşte umilinţa cea mai grozavă putere din câte s’au dat omului. Fiindcă e singura care deschide porţile spiritului spre cunoaşterea adevărului revelat. ( … ) Pentru noi însă, revelaţia, situând creştinismul mai presus de legile genetice ale miturilor religioase, lămureşte dintr’odată problema raporturilor dintre rasă şi religiune. Creştinismul nu e creaţia niciunei rase. Oricine ar susţine lucrul acesta contestă implicit revelaţia. E ceeace fac rasiştii când atribuie creştinismului caracter semitic sau, ca
H.St. Chamberlain, caracter arian. Este creştinismul o religiune iudaică?
Ar fi putut să fie într’un singur caz: dacă întemeietorul lui n’ar fi fost altceva decât fiul omului născut din neamul regesc al lui David. Atunci doctrina lui n’ar fi decât un mit semitic de o valoare relativă ca toate miturile religioase ale celorlalte neamuri. Dar natura creştinismului e dată în persoana divin-umană a revelatorului. În Iisus, firea divină şi firea umană, fără să fie amestecate, sânt unite activ şi tainic în aceeaşi persoană. Ce ne învaţă biserica relativ la omul din Iisus? Că acest om s’a născut fără păcat, că în el nu e păcat şi nici putinţa de a păcătui. Pentru un rasist de bună credinţă, adevărul acesta ar trebui să aibă o însemnătate extraordinară.
În ordinea naturală, păcatul se moşteneşte. Iisus, deşi născut în neamul lui David, nu moşteneşte totuşi nici păcatul lui David şi niciun fel de păcat. Printr’aceasta, omul din el se izolează de fatalităţile rasei în care s’a născut. N’am întâlnit la niciun doctor al bisericii şi în nici o formulare dogmatică expresia de “semitul” sau “evreul” raportată la omul din Iisus. Omul din Iisus e numit în creştinism “Fiul Omului” sau “Noul Adam”. Prin aceasta se înţelege că umanitatea din Iisus e umanitatea din Adam cel de dinainte de păcat şi de diferenţierea omenirii în rase. În Adam însă a existat posibilitatea de a păcătui. În Iisus nu există această posibilitate. El e omul primordial şi absolut. El nu aparţine niciunei rase, dar în lamura pură a umanităţii lui e reprezentat întregul neam omenesc. Un păcătos nu poate mântui pe păcătoşi. Numai o nevinovăţie virginală putea să răscumpere pe omul căzut, din păcatul original. În persoana sfântă, adică fără păcat, a Mântuitorului, a suferit pentru omenirea întreagă Fiul Omului şi ne-a învăţat Fiul lui Dumnezeu. Din acest adevăr dogmatic decurge că religiunea creştină nu e produsul niciunei rase, dar e revelată pentru regenerarea tuturor raselor.

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în ateism, Biserica, bolsevism, capitalism, comunism, coruptie, Erezie, Europa, Germany, Iisus Hristos, leninism, liberalism, marxism, nationalism, Ortodoxie, politicianism, propaganda, Romania, socialism, Totalitarism, UE și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Critica naţional-socialismului

  1. kosk zice:

    din pacate majoritatea celor de dreapta european/amerloca(inclusiv anonimii „alt/right” de pe site urile 4/8chan) sunt eretici si/sau pagani si/sau atei. ML chiar a fost UNICA in istoria recenta.

  2. mihailandrei zice:

    kosk
    Iti multumesc frumos pentru raspuns.

  3. kosk zice:

    Doamne ajuta! Semper fi..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.