TRATAT DE DEZINFORMARE – VLADIMIR VOLKOFF


“Propaganda bună este aceea care duce la succes, iar propaganda rea e aceea care-şi ratează scopul, oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul”  – Paul Joseph Goebbels citat de Vladimir Volkoff.

Un caz recent de dezinformare merită să fie studiat în detaliu, pentru că reuneşte aproape toate elementele unei operaţiuni exemplare. Din acest motiv, îi vom consacra câteva pagini. Este vorba de operaţiunea “Bosnia”, care ar putea prefigura altele de acelaşi gen.

Clientul

O declaraţie a agenţiei private de relaţii cu publicul Ruder Finn Global Public Affafrs,
citată de Jacques Merlino în cartea sa Les verites yougoslaves ne sont pas toutes bonnes a dire – “Nu e bine ca toate adevărurile iugoslave să fie cunoscute”, arată că, între lunile August 1991 şi Iunie 1992, clientul acestei afaceri a fost republica Croaţia; din luna Mai a anului 1992 până în Decembrie a aceluiaşi an, clientul a fost republica Bosnia-Herţegovina (mai exact, fracţiunea musulmană a acestei republici); iar după octombrie 1992, a fost regiunea autonomă Kosovo.
Or, se întâmplă ca, parcă accidental, comunitatea mediatică să fi sărit în ajutorul croaţilor, al musulmanilor bosniaci şi al kosovarilor, mereu contra aceluiaşi inamic: Serbia.
Totuşi, nu e prea verosimil să presupunem că aceste două republici nou-născute şi cea de-a treia – care, la ora când scriu aceste rânduri, încă nu are o existenţă legală – au putut achita notele de plată ale agenţiei Ruder Finn. Dincolo de aceste ectoplasme, se văd profilându-se clienţi mai serioşi.
Adevărul este că mizele jocurilor geopolitice din Balcani sunt considerabile.

1. Balcanii controlează drumurile petrolului şi gazelor, nu numai pe cele ale Arabiei, Irakului şi Kuweitului, ci şi, potenţial, pe cele din Marea Caspică şi Kazahstan.
2. Prăbuşirea comunismului ridică problema dominaţiei asupra Europei de Est, care debordează de materii prime şi mână de lucru ieftină şi în curând va primi cu braţele deschise toate exporturile occidentale.
3. Pentru mai multe puteri, printre care Statele Unite şi Germania mai ales, e foarte important să încercuiască Rusia, înconjurând-o cu o “centură verde” (islamică), să-i submineze prestigiul, s-o paralizeze cât de mult posibil.
4. NATO, care este chemat să devină jandarmul lumii, are nevoie să se antreneze şi să-şi experimenteze materialele (de preferinţă, pe un teren devotat vendettei universale).
5. Lumea germanică nu a renunţat la ideea de a-şi deschide o ieşire la Marea Mediterană.
6. Islamul arde de nerăbdare să înceapă o “cruciadă pe invers” şi dispune de mijloacele fabuloase pe care i le oferă petrolul arab.
7. Ţările islamice vor forma o piaţă cu şapte sute de milioane de cumpărători – nu peste mult, un miliard – oferind şi ele o mână de lucru ieftină.
8. Vaticanul, care a permis să se construiască o moschee la Roma fără a cere o acţiune reciprocă în ţările musulmane, preferă să sprijine prezenţa islamică decât prezenţa ortodoxă pe teritoriile pe care în realitate ar dori să le vadă intrate complet sub influenţa lui.
9. Dunărea este calea naturală care uneşte Estul şi Vestul Europei.
10. Statele Unite doresc ca Europa să se unifice, pentru a slăbi naţiunile europene, dar sub o formă dezavantajoasă şi, de preferinţă, împotriva Rusiei.

Toate aceste puncte sunt piese componente ale unui joc de puzzle. Ca atare, ele nu permit să se conchidă cine este adevăratul client, unul sau mai mulţi, care se ascunde în spatele croaţilor, al musulmanilor bosniaci şi al kosovarilor. Se poate presupune că respectivul nu-şi va lăsa masca să cadă prea curând.

Agentul

În domeniul dezinformării, anii nouăzeci au adus trei mutaţii principale:

– prăbuşirea clientului principal (comunismul);
– triumful imaginii;
– vulgarizarea metodelor. Practic, în zilele noastre, la fel cum este suficient să se consulte Internetul pentru a şti să se construiască, cel puţin în teorie, o bombă atomică, tehnica dezinformării, de altfel destul de simplă, stă la îndemâna oricui are mijloacele de a o pune în aplicare.

Rezultat, privatizarea dezinformării, care aduce profit, pentru moment, mai multor societăţi americane ce-şi asumă, fără mustrări de conştiinţă, manipularea maselor, contra unor sume de bani sunători şi zornăitori, împodobiţi, de preferinţă, cu declaraţia In God we trust.
Două dintre aceste societăţi sunt cunoscute publicului, sau ar putea fi, dacă publicul s-ar preocupa de lucrurile de acest gen: agenţia HUI and Knowlton

[nota noastră: Probabil e vorba de agentia Hill & Knowlton. Despre implicarea acesteia in Orientul Mijlociu aflam din articolul “Miturile si legendele Pentagonului”, citam:
Să ne aducem aminte de povestea fabricată de firmele de PR (“public relations”) “Rendon Groups” şi “Hill and Knowlton” despre asasinarea bebeluşilor din incubatoarele kuweitiene de către armata irakiană, relatată de un “martor ocular” – care ulterior s-a dovedit a fi chiar fiica ambasadorului Kuweitului la Washington. Povestea a fost înghiţită de Congresul SUA, care, impresionat, a aprobat războiul din Golf (1991) ]

care a întreprins operaţiunea de dezinformare despre Irak într-un mod cam bâlbâit, şi agenţia Ruder Finn, care a executat un “parcurs ireproşabil” în afacerea bosniacă. Jacques Merlino l-a intervievat pe directorul agenţiei Ruder Finn, în biroul său de pe M Street, la Washington D.C, şi împrumutăm de la el confidenţele acestui personaj, numit James Harff. Societatea, spune el, acţionează cu ajutorul unui fişier, al unui computer şi al unui fax. Fişierul conţine câteva sute de nume: ziarişti, oameni politici, reprezentanţi ai asociaţiilor umanitare, universitari. Computerul triază acest fişier conform unor teme încrucişate, pentru a găsi teme eficiente. Faxul trimite informaţii precise tuturor ţintelor selecţionate. “Meseria noastră”, spune James Harff, “este aceea de a disemina informaţii (…) Viteza reprezintă un element esenţial. Imediat ce o informaţie devine bună pentru noi, trebuie să o ancorăm imediat în opinia publică. Căci ştim perfect că prima afirmaţie e aceea care contează. Dezminţirile nu au nici o eficacitate.”
Între lunile iunie şi septembrie ale anului 1992, în folosul musulmanilor bosniaci,
agenţia a:

– avut treizeci de întâlniri cu principalele grupuri de presă;
– difuzat treisprezece informaţii în exclusivitate;
– transmis treizeci şi şapte de faxuri de ultim minut;
– expediat şaptesprezece scrisori oficiale;
– înaintat opt rapoarte oficiale;
– dat patruzeci şi opt de telefoane unor membri ai Casei Albe;
– purtat douăzeci de convorbiri telefonice cu senatori;
– lansat aproape o sută de apeluri unor personalităţi din mass-media.

Stadiul pieţei

Agenţia Rader Finn a studiat piaţa, adică starea de spirit mondială în privinţa Serbiei. Situaţia se prezenta foarte prost, de pe urma mai multor factori:

– sârbii luptaseră eroic alături de Aliaţi, în timpul ambelor războaie mondiale;
– naziştii înfiinţaseră un stat croat, pe care croaţii din prezent îl revendicau fără pudoare;
– unii musulmani luptaseră alături de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, furnizându-le chiar şi o divizie SS: Handschar Division, cunoscută pentru silniciile ei;
– ustasii croaţi şi musulmanii din solda naziştilor săvârşiseră un genocid contra populaţiilor sârbeşti, evreieşti şi ţigăneşti din Iugoslavia. Numărul victimelor diferă în funcţie de surse (de la trei sute de mii la şapte sute cincizeci de mii), dar faptul în sine nu este contestat;
– domnul Franjo Tudjman, preşedintele Croaţiei, publicase în 1989 o carte care poate fi considerată antisemită, Deruta adevărului istoric, şi nu-si ascundea deloc admiraţia faţă de Ante Pavelici, dictatorul nazist al Croaţiei;
– domnul Alja Izetbegovici, liderul musulmanilor bosniaci, publicase şi el, în 1970, o Declaraţie islamică în care lua atitudine în favoarea unui stat islamist întins din Maroc până în Indonezia. De asemenea, se pretindea că în fiecare zi îi mulţumea lui Dumnezeu că nu avea de soţie o sârboaică sau o evreică.

Dezinformatorii de la Ruder Finn au apreciat situaţia şi au început să aştepte cu vigilenţă ocazia pentru a o răsturna. Trebuie să spunem, pentru a le reduce întrucâtva meritele, că ignoranţa opiniei publice mondiale (şi îndeosebi a celei americane) asupra situaţiei din Iugoslavia era stupefiantă, mărturie fiind acest dialog dintre Warren Christopher, Secretarul de Stat al Statelor Unite, şi David Owen, mediatorul britanic, citat de Michel Collon:

CHRISTOPHER: – Dumneavoastră, europenii, sunteţi de vină că i-aţi lăsat pe sârbi să invadeze Bosnia.
OWEN: – Dar acolo locuiau.
CHRISTOPHER: – De mult?
OWEN: – Dintotdeauna.

Primul suport

Primul suport de care s-a folosit agenţia a fost publicarea în ziarul New York Newsday a unor articole despre lagărele de prizonieri unde erau închişi musulmani. Să-i omagiem perspicacitatea căci, în fond, ce altceva dovedeşte un lagăr de prizonieri, decât că nu toţi sunt omorâţi? Dar pretextul se găsise, iar Ruder Finn, care-şi înfipsese colţii în el ca un buldog, n-avea să-i mai dea drumul.

Transmiţătorul

Ideea de geniu a agenţiei Ruder Finn a fost, conform propriei sale mărturisiri, aceea de a-şi asigura un transmiţător evreiesc. Cuvântul “lagăr” fiind suficient, după cum lesne se poate înţelege, pentru a pune pe jăratic acea comunitate, Ruder Finn a abordat imediat trei mari organizaţii: B’nai B’rith Anti-Defamation League, American Jewish Committee şi American Jewish Congress. “Le-am propus să publice o notă în New York Times şi să organizeze o manifestaţie de protest în faţa sediului Naţiunilor Unite”, declară James Harff, fără nici un echivoc. Acest mod de a specula holocaustul nu îl şochează cu nimic. “A reuşit formidabil de bine; intrarea în joc a organizaţiilor evreieşti alături de [musulmanii] bosniaci a fost o lovitură de poker extraordinară.”

Este cât se poate de adevărat, căci dificultăţile dintre Israel şi lumea arabă sunt cunoscute, câta vreme, în Serbia, evreii au convieţuit întotdeauna în termeni buni cu populaţia autohtonă, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au suferit aceleaşi măsuri de discriminare, sub opresiunea croato-nazistă: evreii purtau steaua, iar ortodocşii, brasarda. Dar jocurile erau deja făcute. “Am reuşit să facem ca, în opinia publică, sârbii să coincidă cu naziştii”, declară James Harff, mulţumit de sine însuşi pe bună dreptate. Da, a fost o lovitură de maestru. De-acum încolo, “puteam prezenta o afacere simplă, o istorie cu personaje pozitive şi negative”. Maniheism. O arie cunoscută.
Iar James Harff se felicită cu căldură: “Am ochit într-adevăr bine, alegând ţinta potrivită, ţinta evreiască. Imediat, s-a observat o schimbare de limbaj foarte netă în presă, cu folosirea unor termeni de mare putere emotivă, cum ar fi: purificare etnică, lagăre de concentrare, etc., totul amintind Germania nazistă, camerele de gazare şi [lagărul de la] Auschwitz. Încărcătura emotivă era atât de puternică, încât nimeni nu se putea pune contra, riscând acuzaţia de revizionism.”
În toate acestea există şi un detaliu savuros, şi anume, formula “riscând acuzaţia de revizionism”. Practic, sârbii nici măcar nu sunt bănuiţi de a fi folosit camere de gazare, dar e de ajuns să se pună la îndoială anumite atrocităţi care le sunt atribuite, pentru a fi asimilat pe loc celor care se îndoiesc de existenţa lagărelor morţii din Germania – amalgamul fiind unul dintre reflexele spontane ale dezinformatorului.

[nota noastră: Puţin probabil ca James Harff şi echipa lui să fi reuşit cu adevărat să-i manipuleze pe cei ce contează din comunitatea evreiască. De pildă, e imposibil de crezut că evreica Madeleine Albright, secretar de stat al SUA, era un personaj inocent, uşor de păcălit. Se pare că liderilor evrei din America le-a convenit situaţia, pe deoparte pozau în “apărătorii” blânzilor musulmani chinuiţi şi masacraţi de sârbii ortodocşi, pe de altă parte, îşi netezeau calea spre resursele din spaţiul ex-iugoslav. Despre subiectul acaparării resurselor, Capital, publica acest articol, cităm:
Este vorba despre delegaţii ale miliardarului american George Soros, care s-a arătat interesat să cumpere rezervele de cărbune din Kosovo. Acordul s-ar încheia cu deplina colaborare a miliardarului albanez Sahit Muja, care locuieşte la ora actuală în America, la New York. Conform unor informaţii publicate de Wall Street Journal, Sahit Muja, care   este director al companiei Albanian Minerals, are acces la bogăţiile minerale ale statului Kosovo care mai cuprind şi zăcăminte de zinc, crom, aur, argint şi nichel. Mai mult,  valoarea totală a rezervelor de cărbune (15 miliarde de tone) este estimată a fi de 300 de miliarde de euro.]

Se pune problema moralei în afacerile de acest gen? Jacques Merlino i-a atras atenţia lui James Harff că nu avea nici o dovadă a realităţii celor afirmate în Newsday.
“Sarcina noastră nu este aceea de a verifica informaţiile. Nu suntem echipaţi pentru aşa ceva. Activitatea noastră (…) constă în a accelera circulaţia informaţiilor care ne sunt favorabile (…) Nu am afirmat că în Bosnia existau lagăre ale morţii, ci doar am anunţat că aşa afirma Newsday”.
Procedeul transmiţătorilor funcţionează din plin. “Iar acum”, conchide onorabilul domn Harff, “dacă vreţi să dovediţi că sârbii sunt nişte biete victime, n-aveţi decât, veţi fi singur singurel.”
În cazul de faţă, pronumele “noi” şi “noastră” sunt foarte interesante. Sunt un “noi” şi un “noastră” avocăţeşti. Domnul Harff vorbeşte în numele clientului său. Dacă sârbii ar fi avut inteligenţa (şi mijloacele) de a-l plăti, ar fi fost un fidel şi abil purtător de cuvânt al sârbilor, ar fi angajat comunitatea evreiască alături de sârbi, opinia publică mondială ar fi basculat de partea sârbilor şi toţi asasinii, violatorii şi mâncătorii de copii mici ar fi devenit musulmani sau croaţi – la alegere.
– Nu, n-a fost deloc atât de simplu: e cât se poate de evident că interesele americane şi germane, de exemplu, nu coincideau cu interesele sârbeşti, că domnul Harff nu a muncit degeaba şi că a beneficiat fără îndoială de binecuvântarea sau de ochii închişi ai guvernului său. Dezinformarea nu poate reuşi cu vântul din prova. Concluzia rămâne aceea că poate efectua nişte manevre foarte abile, iar realitatea faptelor e ultima dintre grijile ei.

Tema

Tema operaţiunii a constat, după cum am văzut, în a-i echivala pe sârbi cu naziştii.
Incongruitatea acestei teme nu a avut nici o importanţă: sârbii sunt un popor, nu un partid, au luptat contra naziştilor mai bine ca oricine, au suferit mai multe pierderi, proporţional, decât oricare, sunt comunişti, sunt ortodocşi, deci în nici un caz nazişti, au fost de partea evreilor în timpul războiului, nu au purtat un război de cucerire ci de apărare a moştenirii lor, au luptat contra musulmanilor, care sunt prin tradiţie aliaţii germanilor: toate acestea nu au avut – şi nu au – nici o importanţă. Asimilarea a fost realizată de către mijloacele de informare care s-au aruncat asupra acestei teme ca peştii piranha spre o ciosvârtă de carne. Era iremediabilă.
Două elemente au acţionat în favoarea temei. Pe de o parte, oroarea legitimă a lagărelor de exterminare naziste. Pe de altă parte, vestigiile marxismului, chiar înfrânt, chiar şi demascat. Această ideologie ne-a penetrat cercurile aşa-zis gânditoare până la o asemenea profunzime, încât orice asimilare cu nazismul ne face să ne pierdem toate reperele bunului simţ, din motive care au la fel de multe în comun atât cu detestabilul pact Molotov-Ribbentrop, cât şi cu “soluţia finală”.
Prin urmare, tema era aleasă perfect. Trebuia să fie bine primită în mai multe grupuri influente:

– grupurile israelite, din cauza sensibilităţii lor uşor de înţeles faţă de tema exterminării unei minorităţi;
– grupurile postmarxiste, din cauza urii lor la adresa unui val care ar fi putut să fie fericit;
– grupurile umanitare de toate facturile, atinse de “victimofilie” şi având tendinţa de a simpatiza cu primele victime scoase la rampă, victimele sosite mai târziu interesându-le mai puţin şi fiind excluse din rândul vedetelor;
– grupurile de intelectuali nostalgici după bolşevism şi ataşaţi, prin compensaţie, de imaginea de forţă pe care o proiectează Islamul militant.

Restul opiniei publice le-a urmat din două motive principale:

– influenţa preponderentă exercitată asupra mijloacelor de informare pe care le-am enumerat;
– dreptul la proeminenţă al primului căruia i se dă dreptul de a spune “sufăr”. În mentalitatea simplistă impusă de televiziune, dacă B a spus cel dintâi că suferea, A nu mai are dreptul să sufere.

Tema “sârbi = nazişti” a fost energizată de nenumărate ori, câteodată cu o remarcabilă eleganţă profesională. Exemplu: două afişe. Pe unul se vedeau două fotografii, una a lui Adolf Hitler, cealaltă a lui Slobodan Miloşevici, cu următoarea întrebare dedesubt: “Discursurile despre purificarea etnică nu vă amintesc de nimic?” Celălalt afiş prezenta tot două fotografii, din două lagăre de concentrare: una data din al Doilea Război Mondial, cealaltă fusese făcută recent în Croaţia. Şi aici, tot o întrebare: “Un lagăr unde se purifică etniile nu vă aminteşte de nimic?”

Tratarea temei: alte suporturi

Şapte suporturi principale au servit la operaţiunea de dezinformare “Bosnia”, axată pe tema “sârbi = nazişti”: distrugerile, purificarea etnică, lagărele, violurile, gazele, gropile comune, masacrele de la Sarajevo.

a) Distrugerile
Astfel, numărul din 28 noiembrie 1991 al revistei Paris Match titra: “Dubrovnik, oraşul martir – Bijuteria medievală a Croaţiei zdrobită de focul armatei iugoslave”. De fapt, vechiul oraş Dubrovnik nu a fost lovit nici un moment de focul armatei iugoslave, rămânând practic intact Dar până şi cei care se deplasează la faţa locului, turiştii, vor uita să facă asocierea de idei.
Actuel, în luna decembrie a anului 1993, publica fotografia unui pod, cu următorul text: “Punct strategic de eliminat pentru sârbi, podul din Vukovar era o splendoare a patrimoniului arhitectural şi istoric al oraşului croat De la începutul războiului, aproape cinci sute de biserici, fortăreţe, muzee şi alte monumente istorice din fosta Iugoslavie au fost laminate de artileria sârbă şi transformate în grămezi de moloz.” Cititorul varsă o lacrimă pentru frumosul pod din Vukovar, fără să se îndoiască de faptul că şi acesta a fost laminat şi eliminat, cum insinuează parşivul imperfect era. Or, la Vukovar nu există nici un pod. Podul fotografiat se afla la Mostar şi a fost distrus… de croaţi!
Actuel si-a recunoscut eroarea şi s-a scuzat pentru confuzia dintre cele două oraşe, dar care e ideea care rămâne în spiritul cititorului? Distrugerile sârbilor.
L’Evenement du jeudi (12 septembrie 1991), reproducând ziarul Glas Slavonije, a descris atrocităţile săvârşite de sârbi în satul Cetekovak – nasuri tăiate, urechi smulse, răniţi arşi de vii, trupuri decapitate – după care satul a fost ras de pe suprafaţa pământului. Cetekovakul e la locul lui, dar cine va merge să verifice? Toate acestea nu înseamnă că nu au existat distrugeri, nici că sârbii nu au comis partea lor. Dar înseamnă că dezinformarea nu are nevoie de distrugeri reale pentru a-i inspira publicului ideea de distrugere.

b) Purificarea etnică
În cazul de faţă, “purificare etnică” este o sintagmă care decurge mai mult din logomahie decât din realitate, din moment ce toţi iugoslavii sunt asemănători din punct de vedere etnic. Mai exact ar fi să se vorbească despre o repartizare dificilă a teritoriilor între nişte grupuri diferite pe plan religios şi cultural. “Purificarea” a fost practicată din abundenţă de cele trei grupări prezente dar, în măsura în care ecuaţia “sârbi= nazişti” fusese deja acreditată, era uşor să se creeze impresia, prin asimilare, că numai sârbii se făcuseră vinovaţi de aşa ceva.

c) Lagărele
O presă onestă a încercat să demonstreze că termenul “lagăr” nu are nimic înspăimântător în sine şi că, fără a mai vorbi de taberele de cercetaşi, trebuie să se facă deosebirea între lagărele de exterminare, lagărele de concentrare, lagărele de internare, lagărele de triere şi lagărele de refugiaţi. Dar coşmarul lagărelor hitleriste e atât de definitiv consacrat, încât nu mai este nimic de făcut: manevrat convenabil, cititorul vede peste tot lagăre ale morţii, în pofida unor mărturii avizate ca ale doamnei Simone Weil şi ale domnilor Elie Wiesel şi Simon Wiesenthal, care au declarat totuşi sus şi tare că lagărele sârbeşti (de prizonieri) nu aveau nimic în comun cu lagărele naziste (de concentrare).

[nota noastră: În privinţa “lagarelor naziste”,  poate că e util de consultat declaraţiile lui Grüner Miklos ]

În rest, o altă parte a presei a mers mult mai departe. Anumiţi cititori îşi amintesc fotografia unui om emaciat stând în spatele sârmei ghimpate, care a făcut turul lumii, întărind campania de satanizare a sârbilor. A fost nevoie de vigilenţa unei nemţoaice de bună credinţă, care a remarcat că sârma ghimpata era prinsă în cealaltă parte a stâlpilor, pentru ca soţul ei, un ziarist scrupulos, să se deplaseze la faţa locului spre a efectua o anchetă aprofundată, care a dezvăluit că:

– în fotografia originală, omul emaciat era înconjurat de alţi oameni, care nu erau deloc emaciaţi;
– omul emaciat, pe nume Fikret Alici prizonier, ci refugiat;
– refugiaţii se aflau în afara gardului de sârmă ghimpată, iar fotograful, înăuntru; sârma ghimpată nu înconjura un lagăr, ci o păşune!

Ziaristul Thomas Deichmann a ajuns deci la concluzia că imaginile, fotografiate cu aprobarea republicii sârbe, fuseseră manipulate deliberat pentru a crea iluzia unui lagăr de concentrare. De aici au urmat polemici şi procese, în care au fost implicate publicaţii diverse ca Novo, Die Weltwoche, The Guardian şi Uving Marxism, pentru a nu cita decât câteva. La nivel absolut, adevărul s-a restabilit, dar cine o ştie? Falsa impresie creată de imaginea cu omul emaciat dincolo de sârma ghimpată e mult mai convingătoare decât toate dezminţirile, oricât de solid argumentate.

d) Violurile
Ideea “lagărelor de violuri” – încă o lovitură de poker, cum ar spune, probabil, James Harff – a fost de-a dreptul genială. Publicului i s-a creat impresia că sârbii aveau un “plan sistematic” de violuri. La Libre Belgique (22 ianuarie 1993) scria: “Violarea femeilor în arsenalul terorii sârbeşti.” Le Nouvel Observateur (nr. 1471, ianuarie 1993) adăuga: “Nu mai încape nici o îndoială asupra caracterului sistematic al acestei practici în cadrul planului de purificare etnică.” La Gauche (10 februarie 1993) nu se lasă nici ea mai prejos: “Se pare că extremiştii sârbi folosesc violul ca armă de război în cadrul politicii lor de epurare etnică.” Oroarea era generală. Ziarele titrau: Rape by Order, Rape Horror, Rape Camps, A Pattern of Rape, Viols en Bosnie, Europe face a l’horreur – „”Viol la ordin”, “Oroarea violurilor”, “Lagărele de violuri”, “Violuri sistematice”, “Violuri în Bosnia”, “Europa faţă în faţa cu oroarea” (n. tr.). Nimeni nu se îndoieşte că femei musulmane, croate şi sârboaice erau violate ocazional dar, sincer vorbind, nu suntem atât de siguri că pentru asta era nevoie de ordine şi ne întrebăm cum ar fi putut servi acest amestec fiziologic de grupuri culturale la “purificarea” lor. Totuşi, întrebarea nu este aceasta. Statisticile sunt mai mult decât îndoielnice. Jacques Merlino relatează că, la cincizeci de kilometri de lagărul din Tuzla, se vorbea despre patru mii de femei violate; la douăzeci de kilometri, nu mai erau decât patru sute. La zece kilometri, rămăseseră patruzeci, ceea ce înseamnă mult, nu contest. În total, se vorbise cu dărnicie despre douăzeci sau şaizeci de mii de femei musulmane violate. Comisia Naţiunilor Unite avea să estimeze numărul victimelor la două mii patru sute (din toate cele trei comunităţi laolaltă), pe baza a o sută nouăsprezece cazuri cunoscute, iar Comisia Consiliului de Securitate a interogat două sute douăzeci şi trei de victime care au evocat cam patru mii cinci sute de cazuri (încă o dată, din toate cele trei comunităţi la un loc). Dar ce a reţinut publicul? Că sârbii au violat sistematic – nu episodic – un mare număr de femei musulmane.Toate acestea sunt ilustrate cu o cantitate minimă de fotografii, revistele L’Express şi Paris Match reproducând-o chiar pe aceeaşi.
Este adevărat că a existat şi scrisoarea Luciei Vetruse, o călugăriţă bosniacă presupusă a fi fost violată împreună cu alte două surori de membrii miliţiilor sârbeşti. Lucia Vetruse i-a scris maicii superioare pentru a-i spune că trăise “o experienţă atroce, inexprimabilă” şi pentru a o ruga s-o ajute “să accept această maternitate nedorită”. Scrisoarea a fost publicată în revista Notizie dei gesuiti d’Italia şi reprodusă de diverse organe de presă, printre care La Libre Belgique şi La Croix, care a prezentat documentul pe prima pagină. În data de 14 ianuarie 1996, La Libre Belgique a dezminţit onest: “Responsabilii au aflat – cu oarecare întârziere, din păcate – că această scrisoare era un fals, că fusese redactată (poate pornind de la fapte reale) de un preot din Bosnia, cu scopul de a sensibiliza comunitatea internaţională.”

e) Gazele
Unul dintre modurile de a face un adversar să pară deosebit de odios, după cum am văzut deja, este, acela de a afirma că foloseşte o armă care nu e fair play. Gazele, în special, au o presă proastă, pe de o parte din cauza utilizării lor de către germani în timpul Primului Război Mondial, iar pe de altă parte din cauza camerelor de gazare din al Doilea Război Mondial. Bineînţeles, şi acest procedeu a fost pus în aplicare contra sârbilor.
Ziarul Le Soir din 10 aprilie 1995, a scris: “Se pare că sârbii au folosit gaze. Surse bosniace şi occidentale i-au acuzat pe sârbi de folosirea gazelor.” Este adevărat că Le Soir precizează ulterior că acestea sunt “gaze iritante (în genul celor folosite pentru menţinerea ordinii)”. Dar Die Welt din aceeaşi dată de 10 aprilie 1995 anunţă fără echivoc: “Sârbii au folosit gaze.” Iar N.R.C. Handelsblad din 28 iulie 1995 declară: “Purtătorii de cuvânt americani au stabilit că, la Zepa, sârbii au folosit arme chimice.”

f) Gropile comune
S-a folosit din plin sintagma groapă comună, care are ceva înspăimântător, deşi nu înseamnă nimic mai mult decât ceea ce este: o groapă comună. Nu contează că, în cele din urmă, aceste gropi comune s-au dezvăluit ca fiind o nimica toată, sau că până în ziua de azi nu s-au găsit în ele nici femei şi nici copii, că un război este înainte de toate un măcel şi produce cadavre care trebuie totuşi să fie îngropate, iar trei mii de musulmani declaraţi a fi ajuns pe fundul “gropii comune” de la Srebrenica s-au dovedit a fi, în luna septembrie a anului 1996, destul de vii ca să voteze. Ceea ce contează este că ajunge să se arate la televiziune o parcelă de pământ răscolit proaspăt şi să se anunţe că dedesubt s-ar putea să existe un număr de X cadavre, determinat arbitrar, iar ceea ce va rămâne în spiritul telespectatorului nu este “s-ar putea ” ci numărul X, care de altfel va avea tendinţa să crească atunci când telespectatorul le va vorbi prietenilor săi despre emisiune.

g) Masacrele de la Sarajevo
Să reamintim faptele: se afirmă că, în datele de 27 mai 1992, 5 februarie 1994 şi 25 august 1995, sârbii au bombardat populaţia civilă (musulmană) de la Sarajevo. Pierderile au fost considerabile, prima oară în faţa unei brutării, celelalte două daţi într-o piaţă comercială. Sârbii neagă că ei au tras. Investigaţiile au demonstrat că, în toate cele trei cazuri, ipoteza unui tir sârbesc nu era verosimilă. Studiul balistic arată că mortierele sârbilor nu puteau atinge locurile lovite. Pe de o parte, nu există gropi în formă de pâlnie, cum creează întotdeauna obuzele de mortiere. Pe de altă parte, victimele nu prezintă răni la cap şi la piept, ci numai în părţile inferioare ale trupului, ca în urma unei bombe cu explozie la sol. Observatorii militari ai O.N.U “care au anchetat imediat după [ultima] catastrofă
au indicat că era posibil ca [obuzul] să fi fost lansat de musulmani” (Telemoustique, 30 Noiembrie 1995).
De Standaard (3 august 1995) afirmă că, potrivit soldaţilor francezi din trupele O.N.U, “un anumit număr de trăgători de elită musulmani acţionau pentru a-şi doborî cu deliberare propriii civili.” Personalităţi militare importante, fără a mai pune la socoteală publicaţii ca Die Weltwoche, Foreign Policy, The Nation, Deferise and Foreign Affats Strategic Policy, The Times, The Sunday Times, The Independent London, The Toronto Star, puneau insistent la îndoială atacurile sârbeşti, iar lordul Owen însuşi a declarat la B.B.C, în 30 octombrie 1995, că masacrul din 4 februarie 1994 nu putea să fi fost opera sârbilor. Toate acestea nu au împiedicat isteria celorlalte organe de presă să se dezlănţuie: “Azi, pe strada principală din Sarajevo, curgeau valuri de sânge (…) Ploua cu obuze peste civilii din capitala Bosniei” (C.B.S. 27 mai, 1992). „Nebunia sârbească a ucis din nou. Carnagiu la Sarajevo” (La Derniere Heure, 29 mai 1992). Sau, scurt şi cuprinzător: “Serbia e agresoarea” (De Standaard, 30 mai 1992).

Aceste manifestări de indignare, atât de slab documentate, se finalizează bineînţeles cu apeluri la represiune şi răzbunare. Atrocităţile comise în direct de sârbi cer să li se acorde ajutor extern celor din Bosnia care nu mai au nici o speranţă” (C.B.S, 27 mai 1992). “Se pare că a fost nevoie de imaginile dramatice ale bombardamentului din centrul oraşului Sarajevo comis de armata sârbă, pentru a convinge Comunitatea să ridice tonul” (Le Monde, 29 mai 1992 – observaţi importanţa imaginii). “Oroarea de la Sarajevo zguduie în sfârşit lumea. În fine, Belgradul e sancţionat” (Le Sot, 30 mai 1992). “Ultimul masacru a făcut să devină inevitabilă o reacţie a marilor puteri” (Le Nouvel Observateur, 10 februarie 1994). Practic, reacţiile comunităţii internaţionale au fost din ce în ce mai brutale. Au început cu ameninţări la adresa sârbilor şi cu livrări de armament din partea Statelor Unite pentru musulmani, şi s-au terminat cu trei mii de misiuni ale avioanelor NATO care au bombardat ţinte sârbeşti, militare şi civile, când nici una dintre ţările membre NATO nu era în război cu Serbia. Unii au fost acuzaţi de crime de război pentru mult mai puţin.

Deosebit de interesantă, din punct de vedere al dezinformării, este atitudinea domnului Jean Daniel, care descrie în Le Nouvel Observateur din 31 august 1995 o întrevedere pe care a avut-o cu primul-ministru Alain Juppe. Cei doi cad de acord pentru a recunoaşte că măcelul de la Sarajevo este, după toate probabilităţile, o provocare musulmană: “Au fost în stare să provoace un carnagiu printre ai lor! Am observat eu cu emoţie”, consemnează domnul Daniel. Şi, imediat, se pun de acord şi să aprobe atât provocarea, cât şi rezultatul acesteia: “Au făcut NATO să se trezească din amorţire”, remarcă primul-ministru. “Pentru mine, acest lucru nu schimbă cu nimic cauza bosniacă”, conchide ziaristul, care se declară a fi un suflet sensibil.

În cazul de faţă, ceea ce retine atenţia este înlănţuirea intenţiilor:

– scopul este acela de a lovi o anumită parte din conflict;
– pentru aceasta, trebuie ca opinia publică să ceară lovirea acelei părţi;
– drept care, acea parte trebuie să fie antipatizată de opinia publică;
– deci, trebuie să comită atrocităţi spectaculare; dacă nu comite atrocităţi care să se poată filma şi exploata cu uşurinţă:
– pe deoparte, se vor inventa;
– pe de altă parte, vor fi comise de alţii şi puse în seama ei.

Altfel spus, suportul operaţiunii de dezinformare va fi, de această dată, fabricat de la început şi până la sfârşit:

– în consecinţă, partea vizată e lovită;
– dar trebuie să se justifice, a posteriori, aceste lovituri care ies din uzanţele ţărilor civilizate: atunci, dezinformarea îşi dublează intensitatea;
– şi aşa mai departe.

Falsificări

Dezinformarea şi-a lăsat frâu liber în legătură cu Bosnia, iar lucrul care trebuie reţinut e că numărul de ocazii când a fost surprinsă în flagrant delict nu schimbă cu nimic opinia publică. Să cităm doar câteva exemple, împrumutate din diverse publicaţii:

– fotografia unei mame prezentată ca fiind croată, la picioarele crucii de pe mormântul fiului ei. Pe cruce e scris numele fiului, cu caractere chirilice – deci, e vorba de un sârb.
– fotografia unui torturat. Ni se spune că e vorba de un musulman căruia i s-au tăiat trei degete pentru a nu mai putea face semnul V al victoriei. Poartă pe inelarul mâinii drepte o verighetă: deci, e un ortodox;
– ţărănci sârboaice care par să venereze nişte latrine. Adevărul e că latrinele au fost construite în locul unei biserici distruse;
– o ţărancă, înarmată cu o puşcă, urmată de un copil mic. Ni se spune că sunt musulmani refugiaţi, dar copilul are pe cap o ceaikaşa (un soi de caschetă militară), tipic sârbească;
– miliţieni înarmaţi, deosebit de patibulari, prezentaţi ca sârbi. Insignele lor reprezintă eşichierul croat. (Asupra acestui subiect, Le Nouvel Observateur a publicat erate în numerele 1470 şi 1473);
– alte ziare publică dezvăluirile micuţei Anisa, care i-a văzut pe sârbi tăind nasuri şi urechi la Tuzla. Tuzla nu a căzut niciodată în mâinile sârbilor;
– Amnesty International le atribuie sârbilor coşul cu ochi scoşi a cărui poveste a spus-o deja Malaparte, în legătură cu Ante Pavelici, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
– Agenţia Reuter semnalează, la data de 20 iulie 1998, că Muntenegru este o mică republică iugoslavă “populată în majoritate de musulmani”: sunt în proporţie de 18%;
– imagini cu străzile distruse din Vukovar au fost folosite ca decoruri ale luptelor de stradă din Dubrovnik, unde nu au avut loc lupte de stradă;
– musulmanul prizonier într-un lagăr de concentrare sârbesc, filmat de B.B.C. În 1992, era Branko Veleci, un ofiţer sârb, prizonier într-un lagăr musulman;
– nişte copii omorâţi într-un autobuz sunt prezentaţi ca fiind musulmani. Ritualul funerar care apare apoi e ortodox;
– o fotografie prezintă o femeie croată plângându-şi fiul ucis la Posusje, într-un atac sârbesc. Sârbii nu au atacat niciodată satul croat Posusje care, în schimb, a pierdut treizeci şi patru de oameni omorâţi de musulmani.

Uşurătatea din modul de prezentare a informaţiilor bosniace atinge punctul culminant cu acea reacţie a unui caricaturist american care, la data de 19 aprilie 1993, a refuzat să-i trimită redactorului său şef un desen umoristic referitor la verdictul pronunţat în afacerea Rodney King (negrul american bătut bestial de poliţişti): “Date fiind complexităţile rasiale şi juridice ale acestui proces, am decis că ar fi preferabil să nu abordăm o asemenea problemă cu limbajul sumar al unei caricaturi de actualitate. Vă voi trimite, în schimb, un desen despre războiul din Bosnia” (citat de Peter Brook, Foreign Policy, iarna 1993-l994). Şi sârbii au operat falsificări. Excedat de căutarea violatorilor sârbi, scriitorul Nebojsa Jevrici i-a făcut pe anchetatorii americani să creadă că cel mai mare violator din toţi era un anume Gruban Malic. Gruban Malic este eroul unui roman al lui Bulatovici. Tribunalul penal internaţional s-a grăbit să-l inculpe pe cel mai mare violator… până în momentul când s-a descoperit păcăleala. Dacă dorim să studiem serios dezinformarea, trebuie să revenim la profunda intuiţie a marilor înaintaşi, Lenin şi Goebbels: în psihocraţie, adevărul nu contează, la limită nici măcar nu există, exista numai ceea ce sunt făcuţi oamenii să creadă sau, şi mai bine, ceea ce sunt făcuţi să creadă că cred.

Logomahia

Războiul din Bosnia a dat naştere unei logomahii de circumstanţă.
Am discutat deja despre cuvintele lagăr, groapă comună, purificare etnică. Termenii a elibera şi a ocupa au fost şi ei de mare folos. Am auzit vorbindu-se despre Krajina “eliberata” de croaţi şi despre Bosnia “ocupata” de sârbi, lucruri de care ar râde şi curcile, dacă ar şti istorie: dar iată că publicul n-o cunoaşte, iar neştiinţa ţintei este una dintre marile puteri ale dezinformatorului.
Răuvoitorul joc de cuvinte sârbolşevic este apanajul unui gazetar care l-a inventat, găsindu-l foarte comic. Mai există şi sârbo-valeţi care, cel puţin, nu are pretenţii de umor.
Mai interesantă mi se pare expresia autoproclamată, care i se aplică pe un ton reprobator Republicii Sârbe, de parcă nu s-ar fi proclamat singure toate republicile din lume, începând cu cea franceză şi cea americană. La fel de semnificativă este şi folosirea sistematică a expresiei criminal de război pentru nişte persoane inculpate pentru crime de război dar încă necondamnate şi, deci, trebuind să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie. Toată lumea a putut auzi la radio că, în timpul luptelor dintre sârbi şi adversarii lor croaţi sau musulmani, sârbii erau întotdeauna doar ucişi, câtă vreme oponenţii lor nu erau decât asasinaţi, ceea ce dă mult mai bine într-o epocă a victimofiliei.

Manualele şcolare şi dicţionarele au luat şi ele parte la joc, atribuind operaţiunile de purificare aşa-zisă etnică numai sârbilor, când croaţii şi musulmanii le-au practicat şi ei.

Am dori, pentru exemplificare, să cităm in extenso un text apărut în Infos junior din 23-29 septembrie 1995. Această publicaţie pentru tineret a ales cuvintele “Bosnia – Mărturia de la Fatima” ca text de copertă.

“Cum a început războiul? După căderea comunismului, Iugoslavia s-a spart în bucăţi. Croaţia, în 1991, apoi şi Bosnia, în 1992, s-au pronunţat prin referendum pentru independenţă. Sârbii nu recunosc aceste două republici, în care sunt minoritari. Vor să domine regiunea, obţinând maximum din teritoriu. Prin urmare, atacă cele două ţări.”
(Această relatare istorică e ipocrita. Dacă referendumul era acceptabil în provinciile Croaţia şi Bosnia, atunci de ce nu a fost valabil şi în Bosnia sârbească? Faptul că sârbii bosniaci au refuzat să participe la referendumul organizat de musulmani nu e relatat. Se întreţine cu bună ştiinţă confuzia dintre sârbii din republica Serbia şi sârbii din Republica sârbească.)

“Ce s-a întâmplat la Sarajevo? în luna aprilie a anului 1992, sârbii încep să asedieze şi să bombardeze capitala Bosniei. Sarajevo simbolizează ceea ce urăsc sârbii ultranaţionalişti: un oraş unde trăiesc împreună musulmani, croaţi şi chiar sârbi. Îi acuză pe musulmanii bosniaci că vor să clădească o republică islamică după modelul iranian. Ceea ce e fals, căci aceştia sunt europeni, iar cultura şi modul lor de viaţă seamănă cu ale noastre.”
(“Capitala Bosniei” presupune o ţară independentă atacată de străini, pe când sârbii care atacă oraşul Sarajevo sunt la fel de bosniaci şi “sarajevieni” ca şi musulmanii. Nu prea putem înţelege cum ar urî un oraş pe care îl consideră capitala lor. Şi cunoaştem destul de bine Declaraţia islamică a domnului Izetbegovici pentru a şti că ceea ce doreşte el să construiască este într-adevăr o republică islamică. E de ajuns să călătorim în regiunile musulmane din Iugoslavia, pentru a constata că viaţa şi cultura locuitorilor baricadaţi în gospodăriile lor închise nu seamănă deloc cu viaţa şi cultura occidentală.)

“Cum trăieşte un copil din Sarajevo? De trei ani, micii sarajevieni locuiesc într-o imensă închisoare. Nu pot ieşi din oraşul înconjurat de sârbi. Nu-şi părăsesc cartierul, căci deplasările sunt periculoase, din cauza obuzelor. Apa şi curentul electric se întrerup foarte des, iar şcolile sunt închise. La ce visează copiii? La pace, bineînţeles, şi să revadă marea.”
(Pasaj sentimental, destinat să aducă lacrima în ochii copiilor de şcoală. E un război just. Se omite numai să se menţioneze că în Sarajevo trăiesc şi sârbi şi, pe deasupra, un tunel aflat în mâinile musulmanilor leagă oraşul şi exteriorul. Să revadă marea?… Viziune sentimentală a unui oraş asediat dur. Dar iată că urmează esenţialul: chemarea sângelui, atât de caracteristică pentru intelectualii care nu au trăit niciodată un război.)

“Ce trebuie să se facă pentru a reveni pacea? Bombardamentele avioanelor NATO şi ale Forţei de Reacţie Rapidă (F.R.R) asupra poziţiilor sârbeşti din jurul oraşelor Sarajevo, Gdrazde şi Tuzla pot readuce pacea. Pentru prima oară, de fapt, sârbii au fost pedepsiţi şi, fără îndoială, vor fi obligaţi să se aşeze la o masă a tratativelor, altfel riscând să se expună unor noi represalii.”

Din partea unui text destinat să instruiască tineretul, ne-am fi putut aştepta la mai multă imparţialitate şi moderaţie, dar la drept vorbind ne-am fi înşelat. Dezinformarea penetrează la toate nivelurile, îmbibă toate terenurile, dacă nu urmăreşte un scop universal rămâne egală cu zero.

Războiul prin imagine

Imaginea a fost folosită mult în timpul operaţiunii de dezinformare “Bosnia”. Dacă, într-o fotografie sau la televiziune, se vedeau soldaţi trăgând cu armele, eram aproape siguri că erau sârbi, sau cel puţin că aveau să fie prezentaţi ca sârbi. Dacă apăreau copii plângând sau familii în doliu, nu ne îndoiam că erau copii şi familii croate sau musulmane. Dacă se arătau copii sârbi, aceştia se jucau de-a războiul, “în timp ce fraţii lor mai mari devastează deja cartierele musulmane şi croate”, preciza textul.
Verva caricaturiştilor s-a consumat şi ea mult pe cheltuiala sârbilor. Cuvântul Serbia era scris cu un S în formă de zvastikă. Radovan Karadjici era reprezentat cu coadă şi furcă.
Sârbii prezentau întotdeauna o asemănare vizibilă cu maimuţele.
Întrucât trebuia să se creeze impresia că sârbii începuseră războiul şi, deci, să se facă tabula rasa din tot ceea ce precedase evenimentele cele mai recente, o caricatură reprezenta trei sârbi cu un aer feroce, printre care şi un copil, iar legenda spunea: “Miliţian răzbunându-şi cumnatul omorât în 1917, soldat răzbunându-şi verişoara violată în 1944, bebeluş gândindu-se să-şi răzbune tatăl în 2023.”
De vreme ce o campanie de dezinformare, când e dusă până la capăt, ajunge obligatoriu la o formă de nebunie, o altă caricatură reprezenta “Crăciunul la Sarajevo”. Doi soldaţi sârbi tocmai crucificaseră un copil, iar unul dintre ei îi spunea celuilalt: “Doar nu era să aşteptăm treizeci şi trei de ani ca să facem treaba asta”.
Situaţia era rezumată foarte clar de o caricatură arătând un specialist în relaţii cu publicul spunând la telefon:  can do you a dead baby on a cross or Tve got some nice gouged eyes! (Vă pot face rost de un copil mort pe o cruce sau am nişte ochi scoşi foarte reuşiţi.) Cum să facă rost de aşa ceva? Găsea el. Iar dacă nu găsea, îi comanda. Dacă nu comanda, realiza fotomontaje. În cel mai rău caz, răspândea zvonuri, de care sigur avea să se agate cineva. Să nu uităm: dacă piaţa e favorabilă, suportul nu are absolut nici o nevoie să fie real.

Psihoza

Un eşantion al formulelor ne va forma o idee asupra stării de psihoză în care s-au afundat mijloacele de informare în voie, apropo de Bosnia:

“Oroarea cotidiană… Nebunia criminală a comandanţilor sârbi… Atrocităţi fără egal în Europa de cel puţin o jumătate de secol… Violuri de o bestialitate aparte… Există, în tabăra sârbilor, criminali de război… Cumplita mărturisire a atrocităţilor comise de un tânăr sârb… Latura întunecată care există în fiecare om (…) e aici, în toată oroarea ei sângeroasă… Un viol este într-adevăr o crimă împotriva umanităţii… Ruşinea din Bosnia… O piatră pe inimă, un copil în burta, povestesc unii, suspinând… Totul indică o dorinţă deliberată de umilire, de anihilare a fiinţelor, ai cărei principali protagonişti au fost sârbii… Sârbii au creat un infern Cetnik în toată regula: violuri şi omoruri cu repetiţie… Sârbii au depăşit o nouă limită în oroarea războiului… Damnaţii Europei… La limita urii… linişte, se ucide… Întoarcere spre infern… Lagărele ruşinii… Măcelarii lui Mladic… Psihiatrul nebun… Militarismul sârbesc… Cea mai terifiantă acţiune la care au luat vreodată parte Naţiunile Unite… Cea mai mare trădare de care s-a făcut responsabilă O.N.U… Ultimul stadiu al unei politici aberante, devorată de propria ei logică… Nici chiar Diavolul însuşi n-ar fi putut concepe un ultragiu atât de crud… Un monstru din filmele de groază care se credea mort şi tăiat în bucăţi, al cărui fiecare tentacul se umflă, prinzând o viaţă autonomă…”

Climatul a devenit de aşa natură, încât au ajuns să se răspândească şi să fie crezute cele mai absurde fabule. Exemple:

Trăgătorii de elită sârbi primesc câte trei sute de dolari pentru fiecare copil omorât.  “Comunitatea sârbească din Elveţia este acuzată de a-şi petrece concediile de odihnă masacrându-şi foştii compatrioţi din Bosnia, mitraliind, spintecând, violând. Aceşti oameni se alătură mitologiei sângeroase a lui Barbă-Albastră, Landru şi alţi Jack Spintecători,” (24Heures de Lausanne şi La Tribune de Geneve din 12 iunie 1993, cu inspiratul titlu: “Oroarea în bocanci”)
“O persoană a declarat, în faţa comisiei bosniace pentru crimele de război din Brcko, că a văzut camioane care duceau cadavre spre fabrica de carne a oraşului. Un alt martor, refugiat în Croaţia, spune că a văzut, în interiorul uzinei, cum se debarasau sârbii de cadavrele incomode.” (Remarcaţi că Le Monde din 11 mai 1994 nu-şi formulează acuzaţia: o insinuează).
Laurii acestei afaceri îi revin, după părerea mea, unui ziar canadian, Weekly Word News, care a anunţat, sub titlul de Vampire Hunted as War Criminal in Bosnia (“Vampir urmărit în Bosnia pentru crime de război”) că numitul Stanislav Bajici, sârb bosniac, era căutat pentru că băuse sângele a cinci mii de victime. Informaţia e atribuită unor funcţionari ai O.N.U şi decorată cu un superb portret robot al “demonului băutor de sânge”, cu tot cu colţii de vampir.
Literatura de voiaj n-a întârziat să apară. Am citit recent un roman a cărui acţiune se desfăşura în Bosnia şi unde toţi torţionarii specializaţi în tăierea sânilor femeilor purtau la gât o cruce ortodoxă mare. În paralel, o bandă desenată publicată a făcut pe faţă elogiul unei “noi politici de fermitate care îi va constrânge în sfârşit pe sârbi să respecte acordurile de încetare a focului prea mult timp călcate în picioare”.

Chemarea sângelui

Psihoza provoacă în mod firesc chemarea la vărsare de sânge. Se poate presupune că acesta era scopul urmărit.
Mijloacele de informare îi reproşează blocului NATO că a rămas “cu arma la picior”. Ziarele americane titrează: Time to Use Force (“E timpul să se folosească forţa”) după care se felicită: Getting Tough at Last (“în sfârşit, măsuri dure”). În Le Point, un scrib le reproşează occidentalilor că “îi atacă pe sârbi fără să-i distrugă”. În L’Evenement du jeudi, altul tună şi fulgeră: “A sosit timpul să i se aplice Serbiei o serie de atacuri aeriene”. În aceeaşi publicaţie, un al treilea declară că sârbii sunt o “adunătură de laşi, de beţivi şi de bestii” şi, în consecinţa, trebuie “să se distrugă ţara (sic), să se bombardeze oraşele Pale
şi Belgrad”.
Foarte creştinul Présent preconizează soluţii staliniste: sârbii “trebuie să-şi ia clicile şi clăcile” [În orig. prendre leurs cliques et leurs claques = “să se ducă de unde-au ieşit” /”la origini” / “să dispară” (n. tr.)] Le Monde se burzuluieste şi el: “Ce să mai spunem, altceva decât să urlăm de revoltă?… Nu s-a încercat nici măcar un bombardament mic, acolo…”

În această atmosferă, nu e de mirare că, după atentatul de la R.E.R (Réseau Express Régional), Ministerul de Interne a încercat să sugereze publicului că se descoperise o “pistă sârbească” şi că, în pofida părerii militarilor de grad superior care se găseau la faţa locului şi repetau continuu că nu exista nici o soluţie militară pentru problema bosniacă, sondajele relevau (Le Monde, 1 ianuarie 1993) că şaptezeci şi şase la sută din francezi erau favorabili folosirii forţei armate în Bosnia. E adevărat că scopul era “protejarea ajutoarelor umanitare”, dar se ştie bine că forţa nu se poate folosi atât de limitat. Când pocneşti, apoi pocneşti. Iar când în sfârşit s-a folosit forţa, acest lucru nu s-a făcut nici un moment “pentru a proteja ajutoarele umanitare”, ci împotriva sârbilor din Pale, şi totuşi, a trezit o satisfacţie generală.

Câteva rateuri

Strălucita operaţiune de dezinformare Bosnia, oricât de admirabil a fost orchestrată, a dat naştere totuşi mai multor nepotriviri.
Unii militari competenţi, care acţionaseră la faţa locului, au făcut să se audă câteva falseturi. Personalităţi ca domnul Jean Dutourd, de la Academia Franceză, domnul Jacques Laurent, de la Academia Franceză, generalul Pierre Marie Gallois, părintele forţei de şoc franceze, domnul Alain Griotteray, au refuzat să urle într-un glas cu şacalii. Revistele Le Point, Le Canard enchaîne, L’Evenement du jeudi, au publicat uneori şi articole imparţiale. Le Courrier international a semnalat, în legătură cu “tragedia de la Gorazde”, că “autorităţile bosniace menţineau o fabrică de armament la Gorazde, încălcând însăşi noţiunea de zonă de securitate” şi că “numărul de pierderi de la Gorazde a fost exagerat cu deliberare prin transmisiunile radio ale amatorilor despre care se credea că emiteau din oraş, dar în realitate proveneau din afară”.
Câţiva oameni lucizi au devenit conştienţi, cel puţin parţial, că erau supuşi unei operaţiuni de dezinformare.

Astfel, The New Statesman (31 iulie 1992), dezvăluind încasările agenţiei Ruder Finn (optsprezece mii de dolari pe lună, sumă realmente rezonabilă, date fiind rezultatele obţinute), comenta că dacă, fie şi în privinţa armelor, Croaţia nu era supusă embargoului impus sârbilor, probabil că acest lucru era due to better PR – “datorat unor relaţii cu publicul mai bune”.
Le Point din 13 martie 1993 nu se situa nici el foarte departe de adevăr când constata: “Totul se întâmplă ca şi cum mass-media – televiziunile în special – ar avea nevoie să îngreuneze bilanţurile pentru a atinge cât mai sigur pragul de declanşare a emotivităţii spectatorului sau a cititorului”.
Iar Max Clos, în Le Figaro din 30 aprilie 1994, conchidea fără ocolişuri: “În total, mass-mediile occidentale s-au lăsat intoxicate pasiv, fără a se întreba nici un moment dacă versiunea furnizată lor era măcar veridică. De ce? Pentru că, în acest conflict, este ‘corect politiceşte’ să se ţină partea musulmanilor bosniaci contra sârbilor ortodocşi.”

Nici nu s-ar fi putut spune mai bine. Dar trebuia mai mult decât atât pentru a le deschide ochii dezinformaţilor-dezinformatori. Pentru ei, tot ceea ce mergea în contra direcţiei pe care şi-o stabiliseră trecea drept “dezinformare sârbească”, pe când sârbii s-au dezvăluit absolut incapabili nu numai să dezinformeze, ci şi să informeze pe cineva. Dacă generalul Morillon făcea declaraţii contrare curentului, se vorbea despre “strania toleranţă a colonelului Morillon”; dacă generalul Rose nu urma nici el direcţia, era “naiv [sau prost] ca un miel care se pregăteşte să fie fătat”. Ce? Îndrăznea el să recunoască “bunăvoinţa sârbilor bosniaci” dovedită de întâlnirile cotidiene cu Radovan Karadjici?!
“Avem motive de nelinişte”, comentează fin un ziarist. “Bunăvoinţa psihopatului de Karadjici? Până şi bravul general Morillon a înţeles până la urmă”. De asemenea, dacă sârbii discutau un ultimatum, erau nişte criminali, dacă i se supuneau, erau laşi, iar dacă lordul Carrington făcea un gest de pace, “reîncepea mascarada acordurilor de încetare a focului încălcate înainte de a se fi uscat cerneala pe hârtie”.

Publicul accepta această simfonie maniheistă, în pofida tuturor nepotrivirilor.
Una peste alta, putem deci spune că operaţiunea Bosnia fost executată cu o mână de maestru. Felicitări.

[nota noastră: Toată consideraţia pentru analiza domnului Vladimir Volkoff. Într-adevăr, trebuie recunoscută măiestria oponenţilor. Felicitările sunt justificate.       Chiar dacă au beneficiat de sprijin politic, arme, bani şi voluntari din ţările islamice, albanezii şi bosniacii nu au fost în stare să-i doboare pe sârbi. A fost nevoie de intervenţia NATO ca rezistenţa sârbilor sa slăbească. Zona balcanică rămâne “butoiul cu pulbere”, poate că în Grecia şi Cipru se va aprinde fitilul, cu siguranţă suflul exploziei îi va atinge şi pe neprietenii Ortodoxiei]
–––––––––––––––––––––––––––––-
SURSA: http://www.filehost.ro/

Anunțuri

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în America, anarhism, antihrist, biserica ,crestin,ortodox, Cipru, coruptie, Crestinism, Europa, Evrei, Francmasonerie, Franta, geopolitica, Grecia, holocash, holocaust, marxism, musulmani, nationalism, NATO, nazism, ONU, Ortodoxie, politicianism, Razboi, Rusia, Serbia, sionism, Totalitarism, UE, Vatican și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la TRATAT DE DEZINFORMARE – VLADIMIR VOLKOFF

  1. bogdan zice:

    Excelentă analiza.

    De fapt, hai să pornim de la cauză la efecte, un efect fiind demonizarea și apoi îngenuncherea Serbiei, efect atins. Cauza primară a fost atingerea obiectivului ce constă în ruperea Iugoslaviei, timorarea Serbiei și transformarea republicilor independente rezultate în colonii, precum România, colonii de unde capitalurile străine unite cu marea finanță să tragă bani la greu, tot la fel ca în România.
    Mecanismul odată pornit, e aproape imposibil de oprit. Un caz similar avem acum cu Siria. Demonizarea Siriei se reflectă, prin ricoșeu, și asupra țărilor care o susțin, și anume Rusia și China.
    Ce nu au luat bine în calcul stăpânii lumii a fost faptul că sprijinind Bosnia au adus radicalismul islamic la ușa creștinătății, lucru pe care este mai mult decât probabil că o să-l regrete.

  2. TLC zice:

    @bogdan

    Sigur ca da, Iugoslavia puternica reprezenta o piedica in calea actualei stari de fapt. Normal ca neprietenii au dezmembrat-o. Acum o „integreaza” in UE pe bucati, numai ca bucatile astea sunt pline de sange.

    „precum România, colonii de unde capitalurile străine unite cu marea finanță să tragă bani la greu, tot la fel ca în România”

    Cred ca e corect ce zici. Finantele reprezinta un mijloc, un instrument, nu un scop in sine. Banul e folositor pentru promovarea intereselor hegemonice, pentru puterea. In fond puterea e drogul suprem, puterea de a modela o tara sau chiar lumea dupa pofta stapanului.

    E clar ca a avut loc o intensa campanie de demonizare a Serbiei, Ruder Finn si alte firme au lucrat pe partea de imagine pentru a modifica perceptia publica. Numai ca povestea asta cu imaginea e o spoiala menita sa intretina iluzia ca exista democratie, gogosi servite celor din spatiul occidental si american. In orice caz, nu-i suficienta campania de demonizare, chiar si americanii au o imagine jalnica in Europa, dar nu le pasa. Nici Serbia nu dadea semne ca-i
    pasa prea mult de imagine, au rezistat ani intregi foarte bine. Vestul si America faceau spume
    ca musulmanii nu erau in stare sa-i loveasca de moarte pe sabi. Pana nu au intervenit bombardierele, mare lucru nu s-a intamplat. Bombele democratiei lansate cu dragoste de catre „fratii” vestici si americani, cadeau peste Pancevo chiar in noaptea Invierii! Hristos a Inviat! Serviti niste bombe cu uraniu saracit.

    Rusia nu are o imagine buna, cu toate astea nimeni nu are tupeu sa isi infiga ghearele ca in Iugoslavia. Firmele de PR latra ca proastele la rusi, si ce daca? Au incercat sa-i sustina pe ticalosii lui muhammed in Cecenia, numai ca Ivan a aratat ca stie sa riposteze cu succes in ciuda slabiciunilor. Fundamental, soarta se decide pe campul de batalie si pe cel informativ, razboiul mediatic e doar o piesa din arsenal, are menirea sa justifice eventuala intervenitie militara sau agresiune economica.

    Siria? Normal ca printre altele se duce si un razboi de imagine, insa treburile nu merg la fel de usor ca in Libia. Daca nu intervenea Putin &Co, la ora asta, Al-Assad zambea fotogenic de sub tramvai precum Gaddafi. De ce sa sa ricoseze demonizarea Siriei in directia Rusiei si a Chinei? Arata-mi si mie un dobitoc care crede cu sinceritate ca America alta treaba nu are decat sa raspandeasca lumina democratiei si a libertatii in Siria, dar „diavolii” rusi si chinezi se opun acestui nemaipomenit proiect. Tocmai ca americanii s-au facut de cacao, vezi asta 🙂

    http://www.antena3.ro/externe/scenariul-pe-care-nimeni-nu-il-credea-posibil-sua-se-casatoreste-cu-al-qaida-pentru-a-dobori-regimul-din-siria-155776.html

    Cica .. SUA se „casatoreste” cu al-qaida pentru a dobori regimul din Siria. Banuiesc ca nasul mare din Tel-Aviv o sa le faca cadou(cacofonie intentionata) o vila cocheta cu vedere la mare.

  3. bogdan zice:

    Da, mariajul ăsta este unul demonic.

    Din păcate, cei din civilizația occidentală sunt foarte sensibili la gogoși precum cele care s-au spus despre sârbi și care se spun acum despre sirieni. „Uite, regimul criminal sirian pune să se tragă în proprii cetăţeni, bărbaţi, femei şi copii, care se luptă pentru democraţie! Să vină avioanele NATO!” – latră mass-media occidentală. „Cine îi sprijină pe criminalii sângeroşi din Damasc? Ruşii şi chinezii!”

    Dacă s-ar face acum un sondaj în Occident despre opinia cetaţenilor privind o eventuală intervenţie militară în Siria, sunt sigur că ar ieşi cu o majoritate zdrobitoare că NATO trebuie să bombardeze Siria. Suntem câţiva care încercăm şi chiar reuşim să vedem adevărul. Suntem minoritatea incomodă.

    Când am vorbit de marea finanță, m-am referit la marii finanțiști care conduc lumea, nu cred că mai e nevoie să spun de ce neam sunt aceștia.

  4. eufrosin zice:

    Nu stiu cum s-a vazut de aici bombardamentul asta mediatic, cred ca nu a fost chiar atat de rau, caci am discutat cu romani din tara la vremea aceea, ori ei cunosteau adevarul. Dincolo insa a fost ceva de groaza: s-au pornit pe sarbi ca o haita de hiene spumegande la bot si nici dupa ce au pierdut nu i-au iertat. Toate ziarele, toate televiziunile, toate posturile de radio, in unison. Altceva nu se auzea din cauza vacarnului.
    Nu cred ca Ruder Finn ar fi putut avea altceva decat succes deplin, caci asta era consemnul dat de baieti prin lojile din intreaga lume.

  5. Pingback: ARTICOLE BLOGURI ORTODOXE (20.04.2012) « Saccsiv's Weblog

  6. Pingback: Tratat de dezinformare – Vladimir Volkoff

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s