John Lincoln Downie: un american devenit ORTODOX


John Lincoln Downie s-a născut în Beaverfalls, Pennsylvania, în anul 1971. După studiile efectuate la Geneva College, în cadrul Facultăţii de Biologie şi Filosofie (1989-1992) şi o perioadă de intense căutări spirituale s-a convertit la Ortodoxie.

A vieţuit în Sfântul Munte Athos la mânăstirea Cutlumuş vreme de doi ani (1999-2001). A venit apoi în România, unde a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti (2001-2006), devenind masterand în Teologie Biblică în cadrul aceleiaşi Facultăţi din 2006.

Lucrarea sa de licenţă a tratat despre „Raţiunile lucrurilor create potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae”.

Prezentam mai jos un interviu semnat de Gheorghe -Cristian Popa , in Ziarul Lumina.

Părinte, vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră!

Am crescut într-un orăşel mic din Pennsylvania, fiind ultimul din cei cinci copii ai unei familii protestante prezbiteriene, o familie în care a existat multă iubire iar la bază stăteau religia şi credinţa în Hristos. Părinţii m-au trimis la o şcoală protestantă în care am învăţat foarte multe lucruri, printre care şi despre Biblie. Studiam Vechiul şi Noul Testament şi interpretarea lor din punctul de vedere protestant. Obişnuiam, să merg la o biserică reformată prezbiteriană. Îmi amintesc despre slujbele de acolo că erau destul de sărace: cântam doar psalmi şi ascultam predica pastorului, care era, de fapt, miezul „slujbei”. Singurele rugăciuni care se făceau erau cele cu cuvintele proprii. Apoi am început să merg la mai multe biserici: şi la catolici, şi la charismatici, şi la reformaţi, iar tatăl meu m-a văzut căutând. Tatăl meu era avocat de profesie, un om învăţat şi religios, în acelaşi timp, şi citea foarte mult. Chiar, la un moment dat, un preot ortodox grec l-a chemat la el la biserică să vorbească despre Apocalipsa Sfântui Apostol Ioan, o carte de care era foarte pasionat şi despre care a citit foarte mult. Văzându-mă preocupat de problemele religioase, mi-a dat o carte scrisă de un protestant, despre ortodoxie, intitulată „Eastern Orthodox Christianity: A Western Perspective „. Tot ceea ce am citit în cartea aceea mi-a plăcut foarte mult şi de atunci am început să caut bisericile ortodoxe.

Ce v-a nemulţumit la Biserica de care aparţineaţi?

Biserica la care mergeam eu, după ce am intrat în lume şi am început să muncesc, mi s-a părut că nu avea răspunsuri la problemele mele cotidiene, la frământările mele. Răspunsuri erau considerate doar cele ce puteai citi şi înţelege din evanghelii. Nu era o biserică prea dinamică. Protestanţii sunt, în general, oameni buni, cu foarte multe calităţi, dar duhul este străin ortodoxiei.  După ce am devenit bărbat, eu nu am mai putut să intru în acea biserică reformată cu toată inima şi, ca atare, nici nu am devenit membru.Totuşi, m-am trezit pe la 24 de ani că nu sunt membru al niciunei biserici şi am început să-mi pun probleme. Simţeam nevoia de a mă integra într-o biserică şi voiam să fac lucrul acesta cu tot sufletul, nu superficial.

Când v-aţi îndreptat atenţia spre ortodoxie?

In timp ce eram student la Facultatea de Filosofie şi Biologie, care era tot o facultate protestantă. Învăţam şi Vechiul şi Noul Testament şi alte cursuri de cultură generală, dar dintr-o perspectivă protestantă. Trebuie să spun că drumul meu spre Ortodoxie, a cunoscut şi o formă catolică. Pe la 26 de ani, am început să merg la o biserică catolică deoarece am avut un prieten, tot protestant, care a fost grav rănit şi, după ce şi-a revenit, a devenit catolic, împreună cu tatăl său. El a început să-mi vorbească despre Euharistie. Discuţia aceasta despre Euharistie m-a trezit un pic deoarece am văzut o schimbare în viaţa lor şi am observat diferenţa între ceea ce înseamnă la ei Sfânta Euharistie şi felul în care o înţeleg protestanţii prezbiterieni, care nu au decât un fel de comemorare cu pâine şi vin. Cei din comunitatea din care proveneam, în perioada prohibiţiei în America, nici nu mai foloseau vin, ci foloseau suc de struguri, dar pentru ei nu era o mare problemă, deoarece oricum nu credeau în transformarea elementelor euharistice în Trupul şi Sângele Mântuitorului şi, atunci, folosirea sucului de struguri nu afecta cu nimic aspectul comemorativ al „euharistiei”. Şi aşa, o făceau doar de patru ori pe an şi atunci totul era strict simbolic. Cu toate acestea, nu m-am îndreptat spre catolicism, deoarece erau multe aspecte care mă nemulţumeau.

Când aţi dobândit certitudinea că vreţi să deveniţi ortodox?

Certitudinea am dobândit-o după ce am citit conversaţiile lui Motovilov cu Sfântul Serafim de Sarov. Oricum eram orientat către ortodoxie, dar când am citit această carte am ştiut sigur că vreau să devin ortodox şi nu am mai avut nici un dubiu. Apoi, am început să citesc despre Sfântul Munte, am citit o carte a Sfântului Siluan Athonitul, pe care mulţi oameni din Occident au citit-o, am aflat despre sfinţii athoniţi şi mi-am zis că, dacă există Sfântul Munte şi într-adevăr este aşa precum era scris în ceea ce citeam, trebuie neapărat să vad lucrul acesta. Am vrut şi eu să întâlnesc un sfânt sau un părinte înduhovnicit. Ajuns acolo, m-am convins de acest lucru: locul roieşte de sihaştri şi chiar am întâlnit câţiva dintre ei. La început a fost mai greu, deoarece nu înţelegeam foarte bine spiritualitatea lor şi nu înţelegeam foarte bine ce este monahismul deoarece în protestantism nu există aşa ceva. Încet-încet, duhul acesta m-a pătruns puţin şi am început să înţeleg rânduielile, severitatea care se cere şi alte aspecte ale vieţii monastice.Am stat în Athos aproape doi ani, dar abia după un an şi şase luni am fost botezat de către părintele stareţ de la Cutlumuş, Hristodulos, având ca naş un grec, Tasos, care nu era monah.

Cum aţi ajuns în România?

Venirea în România a fost determinată de cel puţin trei lucruri. Mai întâi de toate, de când am aflat de ortodoxie, am vrut să vad o ţară care a petrecut sub comunism şi speram că voi întâlni un preot care a fost prin lagăre sau un martir al totalitarismului. În al doilea rând, deja văzusem Grecia şi am întâlnit acolo români care mi-au părut foarte primitori, nu numai faţă de mine, ci în general faţă de străini. Al treilea motiv pentru care am venit în Bucureşti a fost soţia mea, Camelia, pe care am întâlnit-o la Ierusalim. După ce m-am botezat, mi-am spus că, dacă nu devin călugăr, trebuie să intru iarăşi în lume. Atunci am plecat în pelerinaj la Patmos, pentru că acolo a fost scrisă Apocalipsa, de care tatăl meu era foarte ataşat, şi apoi am mers la Ierusalim, unde am întâlnit-o pe viitorea mea soţie, chiar la Cana Galileii, unde a fost nunta la care a participat Mântuitorul şi a binecuvântat legătura dintre bărbat şi femeie. M-am întors la Sfântul Munte, iar după o perioadă am venit la Bucureşti pentru a studia la Facultatea de Teologie. Bineînţeles, am păstrat legătura cu Camelia, cu care m-am şi căsătorit şi cu care am doi copii.

Între timp am absolvit Facultatea de Teologie şi am vrut să devin preot. Înainte de hirotonie m-am temut foarte mult deoarece consideram că nu sunt un om bun şi nu ştiam dacă voi putea să îndeplinesc această slujire, dar în dimineaţa zilei când am fost hirotonit, mi-am dat seama că se împlinesc exact şapte ani din ziua în care am fost botezat, de ziua Sfântului Hristodulos, şi atunci o mare parte din acea teamă s-a rispit. Am văzut că, în primul rând, Dumnezeu rânduieşte lucrurile, pentru că nimic nu putea să fie întâmplător. Şi, într-adevăr, după ce am primit darul hirotoniei, am observat că atunci când mă rog lui Dumnezeu, totul este mult mai uşor şi toate îşi găsesc rezolvarea în rugăciune.

Acum marea mea luptă este să continui convertirea mea, deoarece, chiar şi după botez, avem nevoie de o convertire interioară permanentă. Încă mai am de luptat din punct de vedere al orthopraxiei; cu postul m-am obişnuit, dar rugăciunea adâncă este foarte greu de dobândit.

Eu cred că perioada petrecută la Sfântul Munte m-a cam scuturat de acest bagaj, m-a cam curaţat de tot „bagajul” cu care am venit din protestantinsm.

Cel mai greu m-am debarasat de ideea că sunt mai multe biserici şi dacă fiecare om crede în Dumnezeu este tot creştin şi se poate mântui. A fost foarte greu pentru mine să accept realitatea că Hristos a venit să facă o singură Biserică pentru a uni pe om cu Dumnezeu. Abia după jumătate de an petrecută la Sfântul Munte am reuşit să accept că greşeam în gândirea mea şi să renunţ la acest concept.

O realizare mare pentru mine a fost să înţeleg ce este harul. Mai ales atunci când eram foarte tânăr, harul era pentru mine ceva pur exterior şi oarecum abstract, o noţiune teoretică. Nu înţelegeam exact ce era harul. În general, în Bisericile reformate, harul este ceva creat de Dumnezeu, care te acoperă dar fară ca tu să te poţi împărtăşi de el sau să poţi participa la lucrarea lui. Dumnezeu administrează harul într-un mod mecanic şi atât.

O altă reţinere cu care am venit din protestatism era cea referitoare la cultul sfinţilor. Am acceptat cu uşurinţă faptul de a mă ruga sfinţilor dar o perioadă bună de timp, nu am reuşit să mă închin Maicii Domnului. Chiar dacă sună ridicol, asemănam cultul Maicii Domnului cu o închinare la idoli şi mă temeam că Biserica Ortodoxă exagerează în această privinţă dar Sfântul Munte, care este considerat Muntele Maicii Domnului, se pare că a fost locul perfect pentru a scăpa de această temere.

Cum este privită ortodoxia, în America, de către teologii de alte confesiuni?

În general, teologii din America privesc ortodoxia cu un anumit respect datorită unor teologi ortodocşi precum Vladimir Lossky sau Anthony Bloom, dar mai ales datorită unor personalităţi ca Andrew Louth sau Jaroslav Pelikan, care s-au convertit la ortodoxie.

Ortodoxia este cunoscută în America mai mult în cercuri restrânse. Din nefericire, nu foarte multă lume ştie despre Ortodoxie.

Cu toate acestea, eu cred că ortodoxia a început să înflorească în America şi este privită cu respect pentru că face dovada seriozităţii iar acest respect creşte continuu ca o alternativă la credinţele lor, care degenerează vizibil pe zi ce trece. Chiar am cunoscut la Sfântul Munte câţiva preoţi anglicani din America, deveniţi călugări ortodocşi deoarece confesiunea anglicană a decăzut atât de mult încât au acceptat homosexualitea, episcopatul femeilor lesbiene şi alte exagerări inadmisibile.

În America sunt milioane de facţiuni protestante şi denominaţiuni creştine şi fiecare dintre acestea are spiritualitatea ei pe care o consideră bună. Ce şanse are spiritualitatea noastră ortodoxă să dezrădăcineze din falsele spiritualităţi pe cei care cred în ele?

Are toate şansele. Într-adevăr, toate confesiunile au o spiritualitate, dar numai Ortodoxia are adevărata spiritualitate. Toate celelalte poate că au o părticică din ceea ce este bun dar sunt şi unele care au o părticică ce este de la cel rău, cum ar fi charismaticii. Am întâlnit şi eu mulţi charismatici şi, în general, sunt oameni care nu ştiu ce fac, deoarece o parte din ei vorbesc în limbi, dar nu prin Duhul Sfânt, ci printr-un alt duh. Deşi vor să facă binele, nu îl fac, pentru că sunt colaboratori cu duhurile rele. Totuşi, aceste spiritualităţi diverse, atunci când întâlnesc adevărata spiritualitate, se spulberă. Este la fel ca atunci când un pahar de apă se loveşte de o piatră. Când duhul felurimii limbilor sau al diferitelor practici se întâlneşte cu duhul ortodox, „se topeşte ca ceara la faţa focului”.

Eu cred că în mai puţin de o sută de ani America poate deveni ortodoxă deoarece americanul de rând este un om foarte religios în felul lui: aproape în fiecare duminică merge la o biserică, face acte de caritate şi îşi mărturiseşte credinţa chiar şi pe bacnota lor, pe dolar: „In God we trust”. Iar dacă apare undeva scânteia Ortodoxiei, are toate şansele să aprindă focul credinţei. Atunci când cineva, oricare ar fi credinţa lui, întâlneşte un creştin ortodox adevărat, care are rugăciunea, se aprinde ca un cărbune şi începe să ardă.

Deja, de la an la an, sunt tot mai mulţi convertiţi, iar majoritatea călugăriilor de acolo sunt cetăţeni americani convertiţi la Ortodoxie şi chiar unii dintre episcopi sunt convertiţi. Pe de altă parte, spre deosebire de anul 1950, şi comunicarea dintre Biserici a cunoscut o evoluţie considerabilă şi, atunci, Ortodoxia are toate şansele să se afirme şi să câştige tot mai multe suflete pentru Hristos.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1242;1;37760;0;Daca-m-as-mai-simti-doua-zile-cum-m-am-simtit-dupa-botez-cred-ca-as-muri-linistit.html

Despre mihailandrei

"Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu."(I Tim 1,15)
Acest articol a fost publicat în 1918, biblie, Biserica, biserica ,crestin,ortodox, eroi romani, Iisus Hristos, Inaltarea Domnului, Moldova, nationalism, neoprotestantism, Ortodoxie, Romania, rugul aprins, Sfintii Parinti, Sibiu, Stefan cel Mare, teologie, Transilvania, uniatia, vesnicie și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

102 răspunsuri la John Lincoln Downie: un american devenit ORTODOX

  1. TLC zice:

    bogdan &Adrian.I

    S-a mai discutat pe marginea finantarii, vedeti comentariile de aici:

    https://mihailandrei.wordpress.com/2011/08/14/cati-bani-se-dau-de-la-buget-pentru-preoti-si-biserici/

  2. Dorel zice:

    @bogdan:
    Păi, prietene, dacă bisericile noastre sunt mici sunt „cocini” (pentru unii) – vezi comentariile mai vechi de pe acest blog – dacă sunt mari (deși în unele sunt de la câteva sute până la peste 1 000 de membri, deci trebuie spațiu!) iar nu-i bine! Păi spune-mi și mie: cum ar trebui să fie???

  3. Adrian.I zice:

    @Dorel
    Cocina nu se refera la dimensiune, uita-te-n dex
    http://dexonline.ro/definitie/cocin%C4%83/paradigma

  4. Dorel zice:

    @Adrian.I:
    Și la asta mă refeream! Dacă n-ai înțeles, reformulez:
    Dacă bisericile noastre sunt mici și neîngrijite (din lipsă de fonduri, nu ca bisericile ortodoxe!), sunt „cocini” (pentru unii) – vezi comentariile mai vechi de pe acest blog – dacă sunt mari (deși în unele sunt de la câteva sute până la peste 1 000 de membri, deci trebuie spațiu!) și bine îngrijite cu ajutorul fraților de peste hotare iar nu-i bine! Păi spune-mi și mie: cum ar trebui să fie???

  5. Adrian.I zice:

    @Dorel
    Cocini are mai multe sensuri, eu nu stiu la ce s-au referit cei care l-au folosit, doar ti-am spus ca nu se refera la dimensiune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.